Dumitru Mociorniţă, copilul desculţ care i-a încălţat pe români. Averea i-a fost furată şi şi-a trăit ultimele zile în sărăcie, într-o pivniţă

Dumitru
Mociorniţă, 

copilul
desculţ care 

i-a încălţat pe români. Averea i-a fost furată şi şi-a trăit ultimele zile în sărăcie, într-o pivniţă

Dumitru Mociorniţă şi-ar fi permis să stea într-un palat flancat de lei, însă a refuzat opulenţa

Dumitru Mociorniţă s-a născut desculţ – ţăran sărac din zona Băicoi –, însă a reuşit să-şi ridice un imperiu în industria pielăriei: a găsit o primă piaţă de desfacere în Armata Română şi apoi, după Primul Război Mondial, a cucerit domeniul la nivel naţional. Parcursul său antreprenorial a fost curmat, brusc, de venirea la putere a comuniştilor, iar acum moştenitorii încă luptă pentru a recupera averea familiei.

Ştiri pe aceeaşi temă

Perioada care a urmat Marelui Război a fost înfloritoare pentru economia României. Pe termen scurt, ce-i drept, dar statisticile sunt grăitoare: potrivit recensământului din decembrie 1930, pe teritoriul României Mari existau 283.081 de întreprinderi, aproape jumătate dintre ele fiind deţinute de o singură persoană. Unele interbelice, altele înfiinţate de la finalul secolului XIX, afacerile nu rezistau timpului – depindeau întru totul de patron şi rareori se extindeau. Bazându-se tocmai pe excepţiile de la statistici, industria românească a dat doar câţiva mari oameni de afaceri – cei care au depăşit zona locală, care au avut de-a face cu politicul, într-un fel sau altul, câştigând în perioadă monopolul, iar în istorie, renumele.

Aşadar, marii industriaşi ai României Mari pot fi număraţi pe degete, toţi remarcându-se prin profesionalism, viziune excepţională, dar mai ales prin parcurs – studiu şi muncă. Pe aceleaşi considerente s-a creat şi renumele lui Dumitru Mociorniţă. Este o poveste clasică, aproape hollywoodiană, dar căreia nu îi este destinat un happy-end. Unul dintre fondatorii-model ai antreprenoriatului românesc s-a născut pe 5 august 1885 la sat, în comuna prahoveană Ţintea-Băicoi, într-o familie simplă, de gospodari muncitori. Copiii familiei Mociorniţă, ca alţi copii de ţărani săraci, au mers la şcoală, căci învăţământul primar era obligatoriu şi gratuit. Dumitru, venind dintr-un mediu atât de sărac, se zice că ar fi fost trimis în ultima bancă – învăţătorul încercând să ascundă astfel ruşinea de a umbla desculţ. După absolvirea a patru clase, prea puţini elevi continuau studiul. La sfârşitul secolului XIX, doar 22% din români ştiau să scrie şi să citească. Dumitru Mociorniţă nu numai că s-a numărat printre aceştia puţini, dar a excelat. S-a mutat în gazdă la Ploieşti pentru a urma clasele V-VIII, la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel“, apoi a venit în Capitală, unde a terminat Liceul Economic „Kretzulescu“.

Oportunităţile Vestului

Tânăr muncitor şi ambiţios, el s-a întreţinut pe durata studiilor în Bucureşti prin meditaţii la franceză şi germană oferite colegilor săi. Firea lui, dar mai ales rezultatele extraordinare la învăţătură s-au făcut cunoscute. Nota mare la examenul de bacalaureat i-a atras atenţia lui Ion I.C. Brătianu, care i-a oferit o bursă la Şcoala Superioară de Comerţ din Bucureşti. După ce a absolvit magna cum laude, Mociorniţă a primit a doua bursă, de această dată la o instituţie franceză de prestiugiu: École Supérieure de Commerce de Paris et d'Industrie. Pe durata studiilor, a făcut practică în fabricile textile din Franţa, în industria constructoare de maşini din Anglia, dar şi în cea chimică din Germania. Marele lui câştig din Occident a fost viziunea: ideea de afacere şi-a conturat-o aparent de atunci, studiindu-i cu atenţie pe Ford şi Krupp, cei care şi-au ridicat adevărate dinastii industriale. Aşadar, de la Vest a luat tot ce a putut, s-a specializat şi bagajul de cunoştinţe l-a folosit pentru dezvoltarea industriei din România.

Pregătirea dobândită în Franţa i-a adus tânărului un loc de muncă respectabil – reprezentant comercial al unei firme de produse chimice în portul Hamburg –, dar şi o ofertă care presupunea plecarea în Statele Unite ale Americii. Mociorniţă refuză însă şi consideră că este momentul reîntoarcerii în România. Aici începe să lucreze la Tăbăcăria lui Nicola Prodanof, industriaşul care deţinea monopolul în domeniul pielăriei în perioada antebelică. Aici, Mociorniţă avea să lucreze cu viitorul său socru, Grigore Alexandrescu, dar mai ales avea să se afirme: la doar 24 de ani ajunge unul dintre oamenii de bază ai companiei.

Marea revelaţie: armata n-are cizme şi bocanci

Cariera profesională a lui Dumitru Mociorniţă părea că se opreşte. În 1916, România intră în Primul Război Mondial de partea Antantei şi tânărul este luat în armată. Faptele sale de arme de pe frontul moldovenesc şi de pe cel din Basarabia sunt recunoscute de Armata Română, fiindu-i atribuite onoruri şi medalii. Însă, pentru Mociorniţă, adevărata recompensă a fost revelaţia antreprenorială pe care a avut-o. Pe tot parcursul războiului el a identificat cererea şi publicul ţintă: armata nu era echipată corespunzător. Aşa că ideea i-a încolţit: de ce nu ar face el bocanci pentru soldaţi, şei pentru cai, cizme pentru comandaţi – îmbrăcăminte şi accesorii din piele?

Profită de ajutorul pe care statul era dispus să-l acorde întreprinzătorilor şi împrumută 30 de milioane de lei. Ajutat şi de socrul său, cumpără două hectare de teren pe strada Apele Minerale (azi Ion Minulescu), la marginea Bucureştiului. Acolo, în 1925, îşi ridică fabrica de încălţăminte ce îi purta numele.

Totul este făcut ca la carte, aşa cum învăţase în Vest: pentru început ia în leasing maşinării din Germania şi Marea Britanie, având astfel cea mai performantă întreprindere din domeniu. Şase ani mai târziu, împrumutul era achitat, ipoteca făcută la Banca Generală a Ţării Româneşti ridicată, iar Dumitru Mociorniţă înscria la Registrul Comerţului „Fabrica de Pielărie şi Încălţăminte D. Mociorniţă“, marca de fabrică şi de comerţ înregistrată fiind Omega.

Cum pot eu, băiat de ţăran, de la Băicoi, să stau într-o casă cu lei la uşă şi atâta somptuozitate? Sunt bogat doar prin prisma generaţiei şi ar fi ruşinos să afişez atâta opulenţă.

Dumitru Mociorniţă

Cel mai mare producător de încălţăminte

Afacerea mergea strună. Mociorniţă era un brand! Fabrica lui devenise cel mai important producător de încălţăminte din România, iar reclamele interbelice o confirmă: „Toată încălţămintea este cusută solid cu maşinile americane Good Year. Talpa este impermeabilă, higienică, nu arde piciorul, nu pătează ciorapul, fiind tăbăcită prin sistem lent. Depozit propriu de vânzare, cu preţuri mai eftine ca oriunde!“.

Om de afaceri învăţat, el îşi plănuia afacerea după tiparele marilor concerne pe care le studiase în tinereţe. Primul pas a fost dezvoltarea continuă: mai bine de trei sferturi din profit îl reinvestea. Fabrica avea trei magazine de desfacere în Bucureşti (pe Carol, Griviţei şi Mihai Bravu) şi în aproape toate marile oraşe: Cluj, Braşov, Craiova, Ploieşti, Galaţi, Buzău, Tecuci, Câmpulung, Roman şi Târgovişte. Investiţia în terenuri şi extindere a durat până în 1938, când avea un capital de peste 200 de milioane de lei. Lucrurile nici că puteau să se potrivească mai bine pentru el, căci un an mai târziu începe cel de-Al Doilea Război Mondial, iar Mociorniţă avea să fie furnizorul principal de echipamente pentru Armata Română. Un vis devenit realitate.

Oamenii, o investiţie pe termen lung

Precum alţi mari industriaşi ai vremii, Dumitru Mociorniţă a investit şi în oameni. Urmând modelele din Vest, el crease o legătură apropiată între întreprindere şi muncitori. A adus continuu oameni specializaţi din afară pentru instruire şi testarea de noi tehnologii, iar angajaţii săi aveau numeroase beneficii: cantină, asigurare medicală, unii primeau chiar şi locuinţe, iar copiii conştiincioşi ai acestora obţineau burse de studiu. Investiţia în învăţământ nu era o noutate, Dumitru Mociorniţă fiind unul dintre finanţatorii constanţi ai Liceului „Gheorghe Şincai“ din Bucureşti.

Înainte de fabrica de pielărie, Mociorniţă a investit la Predeal. Acolo a finanţat lucrările pentru sursele de apă potabilă (izvorul Mociorniţă din faţa Gării) şi pe cele pentru canalizarea localităţii. Antreprenorul a cumpărat acţiuni la Societatea Cooperativă Predealul şi pentru ca investiţia să fie completă în zonă, el şi-a construit o casă de vacanţă în centrul staţiunii, Vila Margareta, care astăzi îi poartă numele. După naţionalizare, în imobil a funcţionat Primăria Predeal, iar astăzi este proprietate privată.

Dumitru Mociorniţă n-a investit în lux. A trăit, bineînţeles, peste medie, însă a făcut-o cu decenţă şi bun-simţ. Nici măcar în momentul achiziţionării unei case de locuit nu a făcut vreo extravaganţă, deşi financiar îşi permitea. A avut de ales între Casa cu Lei, de pe Calea Victoriei, unde a locuit compozitorul George Enescu, şi cea de pe strada Paris, pe care a şi ales-o în final. De ce? „Cum pot eu, băiat de ţăran, de la Băicoi, să stau într-o casă cu lei la uşă şi atâta somptuozitate? Sunt bogat doar prin prisma generaţiei şi ar fi ruşinos să afişez atâta opulenţă.“

Fabrica lui Mocioniţă de pe Strada Apele Minerale, din Bucureşti

Cel mai frumos dispensar din Capitală

Industriaşul a investit, în schimb, în spitale. Ridicarea Maternităţii Bucur, astăzi parte a Spitalului Clinic de Urgenţă „Sf. Ioan“, a fost posibilă doar prin donaţia lui Mociorniţă. Piatra de temelie a „celui mai frumos dispensar din Capitală“, după cum scria „Realitatea ilustrată“, a fost pusă în 1937. Tot el a făcut posibilă întreţinerea Spitalului Clinic de dermato-venerologie „Scarlat Longhin“. Spitalul a fost preluat de comunişti, iar după 1989, a ajuns în proprietatea moştenitorilor. Lăsat de izbelişte, a ajuns o ruină şi a fost dărâmat de Primăria Bucureşti. O altă donaţie importantă făcută de Mociorniţă în domeniul medical a fost către prima instituţie medicală pentru tuberculoşi din Bucureşti, Spitalul Filaret, astăzi Institutul de Pneumoftiziologie „Marius Nasta“. 

Prăbuşirea imperiului Mociorniţă

Visul cel mare al lui Dumitru Mociorniţă a fost de a transforma o afacere într-un imperiu, într-o dinastie. Nu era imposibil. În 1942, lumea se afla în plin război, dar antreprenorul român continua să prospere: înregistrează societatea pe acţiuni Pielăria şi Confecţiunea Românească D. Mociorniţă, împărţind funcţii şi procente către fraţii şi fiii săi. Atunci, în acel nou punct de dezvoltare, afacerea avea aproape 1.000 de muncitori şi era evaluată la 370 de miliarde de lei. Se spune că omul de afaceri îşi dorea să cucerească piaţa de pielărie din estul Europei, însă proiectul a devenit irealizabil odată cu venirea la putere a comuniştilor.

Un nume cu rezonanţă fotbalistică

Lecţia banilor le-a predat-o copiilor săi încă de mici. Cum afacerea se dorea a fi una de familie, Mociorniţă le-a împărţit din timp atribuţiile. Din cei cinci copii avuţi cu soţia sa, Margareta Alexandrescu, cel mai înclinat către afaceri s-a dovedit a fi Ionel. A fost avocat, om de afaceri, dar mai ales, a fost mâna dreaptă a tatălui său, care l-a numit directorul fabricii. Mai mult decât pentru afacerile tatălui, Ionel a fost cunoscut ca un mare iubitor de fotbal. În 1940, la doar 23 de ani, preia echipa fabricii: îi schimbă numele în FC Carmen şi o duce în ligile superioare ale fotbalului românesc. Analele sportive ale perioadei 1941-1944 îi consemnează prezenţa în lotul echipei, urmărind cu mingea la picior şi cu afacerile în minte vechea zicală mens sana in corpore sano.

Venirea la putere a staliniştilor strică jocurile în toate domeniile, inclusiv în sport. Ca patron al unei echipe de fotbal, un derby decisiv pentru acea perioadă a fost cel cu Ana Pauker. În calitate de ministru de Externe, ea îi cere lui Mociorniţă să piardă meciul cu campioana URSS, Dinamo Tbilisi. Refuzul antreprenorului a fost neaşteptat şi a atras consecinţe grave: în ianuarie 1946, Comisia Centrală Sportivă a Confederaţiei Generale a Muncii a dispus începerea unei anchete şi a hotărât ca până la finalizarea acesteia echipa FC Carmen şi conducerea ei să fie suspendate.

Din cercul elitelor în cercul ocnaşilor

Repercusiunile noului regim se fac simţite şi la nivelul fabricii: „regele pantofilor“ îşi pierde tronul. Din 1945, frâiele sunt preluate de către un colonel înscăunat de sovietici. În acel moment, fabrica de încălţăminte Mociorniţă număra peste 1.500 de angajaţi şi avea un capital, din ultimii trei ani, de aproape un miliard de lei. Din 1947, averea familiei începe să fie confiscată pe rând: case, maşini, bunuri. În perioada comunistă, în clădirea fabricii Mociorniţă a funcţionat Unitatea A a Întreprinderii Poligrafice Luceafărul şi, pentru scurt timp, unele servicii funcţionale ale Fabricii de Piele şi Încălţăminte Flacăra Roşie.

Destinul familiei Mociorniţă a urmat tiparul întregii elite româneşti. Ionel Mociorniţă este arestat pe 10 mai 1948, iar o lună mai târziu întreaga avere este naţionalizată. În timp ce băiatul era supus unor persecuţii inimaginabile, trecând prin închisorile Jilava şi Poarta Albă, Dumitru Mociorniţă se chinuia cu boala şi sărăcia. Scăpase de închisoare, dar vechile boli căpătate pe frontul Marelui Război se resimţeau acum, şi trăia într-o sărăcie lucie, într-o pivniţă, fiind îngrijit de una dintre cele două fiice ale sale. Oamenii sistemului veneau să controleze dacă s-a însănătoşit pentru a-l putea aresta. Bătrânul industriaş moare însă în septembrie 1953, fiind purtat pe ultimul drum, către cimitirul Bellu, de zeci de cunoştinţe, angajaţi ai fabricii şi vecini din satul natal.

Am auzit de la tata cum preoţii catolici au fost nişte eroi în închisoare. De Crăciun sau de Paşte luau din pâinea pe care o aveau mici firimituri şi le binecuvântau, ca într-o procesiune. A fost o măreţie şi o decadenţă a spiritului extraordinare.

Marie-Rose Mociorniţă, femei de afaceri, nepoata lui Dumitru Mociorniţă

„Au mâncat sfeclă şi morcovi plini de viermi“

Ionel Mociorniţă a fost eliberat din închisorile comuniste după şapte ani, iar din 1973 a emigrat în Canada împreună cu soţia sa, Rosetta, pictoriţă de icoane, şi fiica Marie-Rose, cea care şi astăzi încearcă să recupereze patrimoniul familiei sale. Ea povesteşte cum, după ieşirea din închisoare, tatăl ei o ducea la Năvodari, unde a lucrat la Canalul Dunăre-Marea Neagră. „Îmi povestea că unii dintre colegi nu aveau dinţi. Le mestecau mâncarea ca să poată să-i hrănească. Au mâncat sfeclă şi morcovi plini de viermi – le dădeau mâncarea asta! Îi loveau, îi băteau. Unii paznici erau mai cumsecade şi le strecurau o bucată de pâine. Am auzit de la tata cum preoţii catolici au fost nişte eroi în închisoare. De Crăciun sau de Paşte luau din pâinea pe care o aveau mici firimituri şi le binecuvântau, ca într-o procesiune. A fost o măreţie şi o decadenţă a spiritului extraordinare“, a povestit Marie-Rose Mociorniţă într-un interviu pentru „Averea“.

Marie-Rose Mociorniţă, nepoata lui Dumitru Mociorniţă, este o femeie de afaceri de succes FOTO Facebook Marie-Rose Mociorniţă

Istoria fabricii Pionierul, fosta Tăbăcărie a lui Prodanof

Industria de încălţăminte din România îşi are începuturile la Tulcea. Acolo, la finalul secolului XIX, Nicola Prodanof, un mic burghez cu origini bulgăreşti, deschide câteva făbricuţe de pielărie şi tăbăcărie. Treptat, afacerea se modernizează, iar când simte că prinde un potenţial naţional, Prodanof mută totul la Bucureşti, pe malul Dâmboviţei, şi deschide Tăbăcăria Naţională şi Fabrica Bourul, avându-l ca partener pe Grigore Alexandrescu, viitorul socru al lui Dumitru Mociorniţă. În Primul Război Mondial, Tăbăcăria devine unul dintre principalii furnizori ai Armatei Române – astfel, Prodanof intră în cercul industriaşilor care au ieşit din război mai bogaţi. Fabrica a dus-o bine aproape întreaga perioadă interbelică, având propriile depozite de desfacere în toate punctele-cheie: Tulcea şi Brăila, Braşov, Cluj, Cernăuţi şi Ismail.

Ca orice altă întreprindere, fabrica lui Prodanof a fost naţionalizată de comunişti şi redenumită Pionierul. Nicola Prodanof şi soţia lui au reuşit să fugă în Elveţia, dar restul rudelor rămase în ţară au fost persecutate de noul regim. Fabrica însă nu şi-a pierdut strălucirea de odinioară, ba mai mult, în anii ’80 devenise cel mai mare exportator de încălţăminte sport din România, datorită contractului semnat cu Adidas. Când a venit Revoluţia, peste 8.000 de oameni lucrau în fosta fabrică interbelică. Clădirea a fost abandonată, iar din 2013 a fost preluată de un grup privat şi o parte a fost transformată în clubul Colectiv.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: