De puţină vreme capul familiei murise, iar în urma lui rămăsese o listă lungă de datorii. Chiar dacă şi-ar fi vândut casa, care era o cocioabă, cu două camere, şi tot n-ar fi reuşit să plătească sumele uriaşe pe care răposatul le datora cârciumarului. Nu aveau ale garanţii în afară de casă, singurii lor bani fiind câştigaţi pentru diverse munci sezoniere. Am spune astăzi că femeile astea munceau în agricultură: mai dădeau cu sapa, mai pliveau buruieni, mai culegeau viile. Or, acum era sfârşit de noiembrie. Vântul de câmpie bătea din toate părţile, iar Uţa şi mama ei mureau de foame în casa lor mică, ameninţate de gura cârciumarului, care-şi voia banii pentru cât vin cărase în el un om acum mort. Ce era de făcut?

Recunosc, aceste femei au fost curajoase, respectiv, au făcut ceva la care nu se încumeta multă lume în situaţia lor. Într-o zi au plecat la târg, cu noaptea în cap - lucru normal până aici - cu gândul de-a vinde nişte ţoale, lucruri uzate, făcute de mână, muncite asiduu.

Pe atunci târgurile se ţineau pe câte o moşie. Moşierul trimitea o cere la palat, cerând dreptul de-a organiza târg, specificând ziua, de exemplu, în fiecare zi de joi, iar domnitorul aproba această activitate, fixând pentru fiecare o taxă, în funcţie de obraz.  Cu această ţidulă, moşierul anunţa prin sate ziua târgului şi îşi recupera banii de taxă şi ceva pe deasupra, de la amărâţii care veneau să vândă şi care ca şi astăzi plăteau a să poată să intre în târg ori ca să aibă dreptul să vândă, să prindă o tarabă (numită pe atunci scaun).

Ei bine, proastele astea două nu ştiau acest lucru, evident nu aveau niciun ban. Prin urmare, târgul nu era pentru ele şi nici n-aveau cine ştie ce lucruri, încât un om milos le-a sfătuit să caute o piaţă de zdrenţe.

 Dar în mod neobişnuit, aceste două femei au luat-o pe drum, fără ţintă, fără precauţii, fără să se gândească la eventualii răufăcători. Vremea se mai îndreptase şi bătea soarele de noiembrie, ceea ce era semn bun, aşa că au mers fără planuri, o zi-două, cerând găzduire de-o noapte într-o şură, dormind încă o noapte la marginea unei păduri. A fost o aventură pe care nu aveau s-o mai uite vreodată!

Cum-necum femeile astea s-au trezit într-o zi ajunse la Bucureşti.

Şi ce încântare! Vă imaginaţi că nu mai văzuseră până atunci ceva similar. Străzile păreau poleite, iar casele cu balcoane, foişoarele cu acoperiş ondulat, lumea pestriţă şi plină de blănuri şi mai ales trăsurile le-au lăsat cu gura căscată.

Cum de putuseră să trăiască atâta timp fără să vadă minunile astea!

După cum vă închipuiţi, le trecuse şi foamea, iar curând au descoperit un lucru pe care astăzi îl ştie oricine, anume că în Bucureşti nimeni nu moare de foame. Mai întâi au scormonit prin gunoaie, apoi au şparlit de pe tarabe, au ciugulit de prin pieţe. Au măturat curţile, au fost spălătorese cu ziua. Ca până la urmă să dea de binefăcătorul care căpătuieşte orice femeie, proaspăt venită la Bucureşti.

Şi-aşa au intrat în lumea bună a boemei şi a petrecăreţilor de pe-atunci, învăţând repede plăcerile, pe care adeseori intelectualii le numesc animalice. Iar între aceştia, cea mai complexă opinie din acea epocă o avea Alecu Moruzi, domnitorul despre care am mai vorbit mult şi bine până acum.

Pe acest fanariot, cult şi cumpătat, organizator bun şi lider, cu pile multe la sultan, membru al ordinului Sf. Andrei, grec şi personaj important în romanul meu,  Manuscrisul fanariot, acest bărbat care impunea respect prin atitudine şi privire, îl enervau la culme excesele.

Observase cu neputinţă că Bucureştiul era un loc desfrânat şi la fiecare venire pe tron (căci a domnit de mai multe ori) a dat o grămadă de legi şi nizamuri, încercând să pună capăt debandadei şi  decăderii moravurilor. A mers până acolo că a dat ordin ca boierii să nu se mai îmbrace luxos, să nu-şi mai cumpere atâtea trăsuri împopoţonate şi pictate în mod ţipător. Dar să ne întoarcem la poveste.

Suntem acum în septembrie 1798, la un an după  ce descinseseră în Bucureşti cele două femei. Între timp au prins spilul şi erau nelipsite de la petreceri. Cunoşteau toate cârciumile şi trecuseră deja prin câteva case de plăceri condamnabile. Erau vesele, erau ieftine - două motive pentru care erau căutate. Viaţa lor se îmbunătăţise considerabil.

Cum prin Bucureşti lovise din nou ciuma, Moruzi a prins momentul să mai trimită câteva nizamuri, cerând cu insistenţă ca toate cârciumile să se închidă de cum cade seara. Apoi auzise că-ar exista un număr impresionant de case ale depravării, inclusiv ascunse prin mânăstiri, locuri mai cu pretenţii, numite case de chiramele, locuinţe în care amorezii se întâlneau clandestin, dar şi bordeluri, locuri murdare care nu făceau nicio cinste oraşului. Aşa că a dat ordin ca poliţia să facă descinderi, să intre prin case fără mandat special. În virtutea unui simplu pitac, zeci de case din Bucureşti au fost răscolite. Puşcăriile s-au umplut de presupuşi codoşi ori prostituate. Iar în ziua de 28 septembrie, cum aflăm dintr-un document, semnat de mâna lui Alecu Moruzi, cele două aventuriere, care cunoscuseră timp de un an viaţa ascunsă a Bucureştiului, sunt prinse, cercetate, iar la final pedepsite în mod exemplar: sunt scoase cu forţa din oraş şi obligate să se întoarcă în satul lor, având interdicţie pe toată viaţa să mai pună piciorul în Bucureşti.

Restul îl ştim: cum era aproape vremea de cules viile, aveau să pună osul la muncă pentru a plăti datoriile făcute de un bărbat mort, care iubise amarnic anumite plăceri.