DOCUMENTAR Povestea chilienilor aduşi de Ceauşescu în România. Juan Retamal, refugiat politic: „Am fost schimbat pe doi disidenţi români“

După lovitura de stat condusă de Augusto Pinochet în 1973, România a acceptat să primească câteva mii de refugiaţi din Chile. Comunitatea chiliană s-a integrat rapid, s-a simţit ca acasă. Românii şi chilienii au muncit şi au petrecut împreună şi chiar au format familii mixte. După 1990, unii dintre refugiaţi au plecat, dar alţii încă trăiesc româneşte, în Drumul Taberei sau aiurea.

Probabil că fiecare cartier din Bucureşti are povestea sa. Dar Nicoale Dragu (67 de ani) o ştie cel mai bine pe cea a chilienilor veniţi în România la începutul anilor ’70, cazaţi în Drumul Taberei, pe strada Râul Doamnei. Sunt două blocuri ca oricare altele, gri şi cu tencuiala căzută ici şi colo. Spune că staţia Râul Doamnei – care va fi cândva capăt de linie de metrou – ar putea la fel de bine să se numească „La chilieni“. Aşa a rămas vorba.

Nicolae Dragu trăieşte în micul cartier bucureştean al chilienilor din 1972. I-a văzut cum au venit, cu mic, cu mare, fără să ştie exact unde au ajuns. La început, erau timizi şi nu interacţionau cu românii. S-au adaptat uşor-uşor. S-au împrietenit cu toţi românii, chiar şi cu cei care ar fi strâmbat din nas când au auzit că vor avea vecini de peste mări şi ţări. Amintirea cea mai dragă lui Nicolae Dragu, care-i trezeşte un zâmbet larg şi-i înmoaie vocea, este aceasta: într-o zi însorită, două autobuze pline-ochi cu copii chilieni, agitaţi şi gălăgioşi, pornesc spre grădina zoologică din Băneasa. O activitate lejeră prin care partidul dorea să îi apropie mai mult de noua lor ţară. La întoarcere, parcarea din jurul blocurilor s-a umplut de zumzăitul copiilor – două cuvinte în română, trei în spaniolă –, uimiţi de ce-au văzut: urşi şi lupi! Nemaipomenit! Dacă n-ar fi fost aceşti copii, cartierul Drumul Taberei ar fi fost mai plicticos, este convins Nicolae Dragu. Chilienii au mai schimbat puţin ritmul vieţii. Şi, adaugă el, în glumă, şi ritmurile muzicii care răsuna tare, până noaptea târziu.

Primii chilieni la Bucureşti

Chilienii au început să fie primiţi de la începutul anului 1974. Până pe 30 mai, sosiseră deja primii refugiaţi. Într-o notă informativă se arăta că din cele 766 de persoane care au primit aprobare de stabilire în România, au fost primite 169. Dintre care 12 chilieni deja fuseseră încadraţi în muncă, iar 16 aşteptau formularele de angajare. Nu ajunsese nicio persoană marcantă. Niciun lider al vreunui partid chilian sau vreun activist „cu munci de răspundere“, ci numai patru profesori universitari, despre care se semnala că ar fi comunişti. Refugiaţii au fost cazaţi în blocuri separate, în cartierele Drumul Taberei şi Militari. Blocurile erau noi, iar apartamentele, confort II – de 37 şi 43 de metri pătraţi –, mobilate cu toate cele necesare. La parterul blocurilor se găsea un punct sanitar şi unul de documentare, echipat cu materiale despre România în limba spaniolă. Să înţeleagă bine unde au ajuns.

„La şcolile din apropierea blocurilor se făceau cursuri de limba română. Mergeau şi copiii, şi părinţii. Copiii au învăţat chiar repede. Cu adulţii era mai mare bătaia de cap“, îşi aminteşte Juan Retamal, refugiat politic chilian în România din 1975. De altfel, copiii au fost incluşi imediat în sistemul de învăţământ şi de îngrijire a copilului.

„La chilieni“ în Drumul Taberei, blocurile sunt la fel de gri ca oriunde în Bucureşti

Chestiuni banale, administrative

Adulţii au fost încadraţi în muncă în funcţie de specializarea lor. Fireşte că profesiile erau diverse, de la profesori universitari, la muncitori necalificaţi – funcţionari, actori, ziarişti, vopsitori autoturisme, şefi de staţie de cale ferată, tehnicieni în uleiuri comestibile, inspectori de igienă, bibliotecari, coafeze, redactori de ştiri de televiziune, cizmari şi contabili. S-a găsit un loc pentru fiecare, după nevoi.

Până la angajare, perioadă care se putea prelungi la şase luni, guvernul a fost generos cu nou-veniţii. A stabilit o indemnizaţie lunară de cel mult 2.500 de lei de persoană, precum şi o aşa-numită primă de echipare de 3.000 de lei, care era acordată numai o dată, la sosire. În cazurile speciale, statul român se putea angaja să suporte transportul internaţional. Toate aceste cheltuieli aveau să fie plătite din fondurile Frontului Unităţii Socialiste şi din rezerva Consiliului de Miniştri.

„N-am făcut acestea
în spirit de paradă“

La sfârşitul lui 1974, refugiaţii chilieni în România erau deja o realitate cu care toţi se obişnuiseră. Pe 26 octombrie 1974, în Bucureşti erau deja 920 de azilanţi. Iar cererile continuau să vină la Ministerul de Externe şi erau din ce în ce mai lungi. În noiembrie 1974, Nicolae Ceauşescu le declara partenerilor sovietici: „În România, se găsesc acum 1.300 de refugiaţi politici din Chile. Mi se pare că este numărul cel mai mare, dintre toate ţările socialiste din Europa. Sigur, n-am scris despre toate acestea. Deci, n-am făcut acestea în spirit de paradă, ci în spirit comunist, de solidaritate, aşa cum înţelegem noi această solidaritate“. Într-adevăr, România era prima între statele care au oferit azil politic chilienilor – era urmată de Cuba şi de RDG. Într-o notă informativă se adăuga, dintr-o megalomanie neînţeleasă, ascunsă publicului, că „urmează Iugoslavia cu 60 şi Ungaria cu 37“.

În anul 1975, autorităţile de la Bucureşti au intensificat aceste eforturi de solidarizare. Ambasada română de la Santiago a dus muncă de lămurire cu junta militară pentru a elibera zeci de oameni reţinuţi în închisori ori în lagăre de concentrare, cu condamnări ce porneau de la 5 ani de închisoare până la 30 de ani, ori pe viaţă. În multe cazuri, s-au înregistrat succese. Au fost aduşi în România şi apropiaţi ai lui Salvador Allende, foşti miniştri şi parlamentari. Ca fapt divers, românii au făcut cerere de eliberare şi a medicului traumatolog Alvaro Reyes Bazan, închis la Santiago cu acuzaţia de salvare a fostei secretare a lui Allende, Pajita. Nu se ştie exact dacă medicul a ajuns în România. Orişicât, pe 25 noiembrie 1975, grupul refugiaţilor număra, pe listele oficiale, 1.488 de persoane. 

Fotbalul 1-1

Românii i-au primit cu braţele deschise pe chilieni. Poate că fuseseră instruiţi, preventiv, să se comporte prieteneşte, dar realitatea de la faţa locului a depăşit orice angoasă. Copiii au fost primii care au spart gheaţa. Se jucau la grămadă şi nu păreau să aibă nevoie să vorbească aceeaşi limbă. Uşor-uşor, au început să se joace şi cei mari. „Era acolo un teren de fotbal şi organizam meciuri. La început, echipe diferite, Chile şi România, dar treptat am început să ne amestecăm, pentru că se formaseră deja prietenii, mai ales fete cu băieţi... Apoi am început să facem şi grătare împreună, şi botezuri, nunţi, petreceri“, povesteşte Juan Retamal. Micul românesc a mai câştigat atunci puţin din faima internaţională.

Exodul, 1975

Ştefan Andrei susţinea că aproximativ 6.000 de chilieni au trecut prin România. Unii – şefi ai socialiştilor, dar majoritatea – oameni simpli, fără carnet de partid. Orişicât, este greu de precizat o cifră exactă a numărului de refugiaţi chilieni. „Unii au stat şi numai trei zile. Se îngrămădeau în Gara de Nord şi aşteptau trenul să plece spre RFG“, spune Juan Retamal. Spuneau că regimul ar fi fost de vină. Condiţiile oferite de statul român erau acceptabile, dar stricteţea regimului era greu de suportat. „Nu le-a plăcut comunismul. Au vrut capitalism. Cei mai mulţi plecau în Germania şi în ţările scandinave“, mărturiseşte chilianul. Suedia a fost destinaţia preferată de majoritatea refugiaţilor chilieni din România. Au dat Tropicul Capricornului pe Cercul Arctic pentru o viaţă mai uşoară. Ambasadorul suedez la Bucureşti chiar a încercat să convingă autorităţile române să nu le mai permită să plece. În zadar, era contrar normelor internaţionale să îi ţină cu forţa în România. 

În noiembrie 1975, refugiaţii începuseră exodul. Fuseseră depuse 676 de cereri de plecare în străinătate şi 257 de chilieni deja erau în alte ţări. Doreau să se stabilească în România numai 678 de chilieni. S-au întrezărit, în această perioadă, primele probleme. Cu toată bunăvoinţa de care au dat dovadă autorităţile de la Bucureşti, chilienii erau reticenţi la încadrarea în câmpul muncii. S-a decis schimbarea politicii de acordare a indemnizaţiilor de întreţinere şi astfel s-a reuşit creşterea numărului celor angajaţi de la 97 la 144, în toamna lui ’74. Schimbarea nu a fost primită cu prea mult entuziasm. Într-o notă informativă către conducerea Partidului, se semnala: „Unii refugiaţi comentează nefavorabil măsurile privind reducerea indemnizaţiei şi încadrarea în muncă, afirmând că nu li s-a pus o asemenea condiţie când au cerut să vină în RSR“.

Infiltraţii

Pe lângă timiditatea faţă de ocuparea locurilor de muncă, unii dintre refugiaţi se manifestau împotriva regimului de la Bucureşti. Lucru inadmisibil care distrugea ordinea socialistă. „Unii se dedau la acte de dezbinare politică, provoacă scandaluri şi se manifestă duşmănos. Din rândul acestora, unii au distrus materialele expuse de partidele Unităţii Populare la avizierele de la parterul blocurilor şi le-au înlocuit cu materiale denigratoare la adresa Unităţii Populare şi a autorităţilor Române. Aduc injurii orânduirii noastre sociale şi de stat, acţionează violent la intervenţia organelor de miliţie, au atitudine huliganică, susţinând că titlul de refugiat politic îi prevalează de obligativitatea de a respecta legile altei ţări“, se explica în continuare în nota informativă. La aflarea acestora, Nicolae Ceauşescu a scris de mână, ordonat, pe fişa notei, atât: „Cine doreşte să plece din R.S. România să fie ajutat să facă acest lucru cât mai iute“. 

Chestiunea refugiaţilor de rea-credinţă a fost explicată, simplu de Juan Retamal: nu erau oamenii vechiului regim. „Printre noi au venit mulţi infiltraţi ai juntei militare. Făceau tot felul de scandaluri, cântau, puneau muzica tare, aruncau sticlele, se îmbătau şi se băteau între ei – uneori şi cu români când veneau să le facă observaţie să se comporte civilizat. În discuţii cu şefii de partid din România, am constatat că ne discreditează pe noi, pentru că ceilalţi aveau serviciu sau studiază şi trebuie să luăm măsuri. Şi am predat o listă cu oameni care ar trebui să plece“, spune Retamal. Şi-au plecat. Şi-apoi a fost bine.

O bună parte dintre chilieni au rămas în România până în 1990, când a căzut Pinochet şi s-au putut întoarce. Alţii au plecat din Bucureşti şi s-au mutat în alte oraşe din ţară: Constanţa, Iaşi, Braşov, Cluj. Mărturie a poveştii chilienilor din România au rămas numai blocurile din Drumul Taberei, încă nereabilitate termic, şi cele câteva familii chiliene care încă locuiesc acolo. Atât.

Doi într-o barcă: Allende şi Andrei

Salvador Allende a rămas cunoscut în istoria Americii Latine drept primul lider al unui partid marxist care a obţinut preşedinţia prin alegeri libere. În 1970. Fără violenţă, fără diversiuni. L-a vrut poporul. A implementat în Chile politicile de naţionalizare şi colectivizare. Îi spunea „calea chiliană către socialism“. A cultivat şi relaţiile cu celelalte state socialiste. Cu România existau conexiuni încă din anii ’60. Avea o relaţie mai strânsă cu ministrul de Externe, Ştefan Andrei. Prima întâlnire dintre cei doi a avut un impact emoţional aparte pentru Andrei. Se întâmpla în 1961, la Havana, Cuba. „Era un congres internaţional studenţesc. Ne-a primit Fidel Castro, era şi Allende la întâlnire. După asta, a doua zi, am făcut o călătorie cu barca, eu cu Allende“, îşi amintea ministrul Ştefan Andrei. Acesta a fost începutul. „M-a primit şi când am fost la ambele congrese socialiste din Chile, prima oară am mers chiar în acelaşi avion de la Lisabona. La al doilea congres, când era preşedinte, ne-a primit pe mine şi pe Valter Roman la reşedinţa sa din Valparaiso. El practicase acolo, în port, la un moment dat, medicina, adică tratase marinarii de blenoragie, sifilis şi alte boli venerice. Poate din cauza asta avea, într-o cameră mare acasă, o colecţie impresionantă de sule, scuzaţi, falusuri, sculpturi din perioada precolumbiană“, spunea Andrei în 2010, încheind şirul amintirilor alături de prietenul său chilian.

Lista lui Pinochet

După ce Pinochet a preluat puterea, statul Chile a fost izolat pe plan internaţional, prin decizia Adunării Generale a ONU din 5 octombrie 1974. Nu mai puţin de 90 de ţări s-au unit în condamnarea încălcării grave şi flagrante a drepturilor omului şi a practicilor democratice şi au cerut autorităţilor chiliene să pună capăt torturilor şi arestărilor şi să le permită celor care doreau să părăsească ţara să facă acest lucru. Inutil. O mare parte din populaţie a continuat să reziste regimului, iar regimul s-a încăpăţânat să îi elimine pe cei care aveau o activitate făţişă. În 2011, lista oficială a victimelor lui Pinochet a fost actualizată. Conţine 40.018 persoane. 3.065 de oameni au fost ucişi sau au dispărut fără urmă în timpul regimului juntei militare. Dar cei mai mulţi persecutaţi de regim – în jur de 28.000 de oameni – au fost torturaţi în închisori.

Generalul Pinochet a părăsit funcţia de preşedinte al republicii în 1990. Pierduse un referendum naţional organizat în 1988. Însă a rămas pentru încă opt ani comandantul suprem al Armatei. După aceea a devenit senator pe viaţă. Aceste funcţii au fost, de fapt, asigurarea sa de viaţă. A fost acuzat de încălcarea drepturilor omului şi de terorism de stat pe 10 octombrie 1998. A fost arestat şase zile mai târziu, în Londra. În 2000, a fost eliberat de autorităţile britanice şi i s-a permis să se întoarcă în Chile. A murit pe 10 decembrie 2006, fără să fi plătit în justiţie pentru vreuna dintre crimele comise.

„Ceauşescu personal l-a rugat pe Pinochet să le dea drumul“

Bombardarea Palatului La Moneda din Santiago de Chile, în timpul loviturii de stat a lui Pinochet; Foto: Wikipedia

„Santiago de Chile, 12 septembrie 1973. După lovitura de stat militară din Chile, posturile locale de radio, aflate sub controlul armatei, au anunţat că junta militară care a preluat puterea va desemna un nou guvern. Junta este formată din comandantul-şef al armatei, generalul Augusto Pinochet, amiralul Toribio Medina, generalul de aviaţie Gustavo Leigh Guzman şi şeful poliţiei militare, generalul Cesar Mendoza. Postul de radio al forţelor armate a difuzat un comunicat al juntei militare care a anunţat oficial că preşedintele Allende s-a sinucis în timp ce palatul prezidenţial La Moneda era bombardat. Junta militară a instituit legea marţială pe întreg teritoriul ţării şi a anunţat măsuri aspre împotriva persoanelor care s-ar opune noilor autorităţi. În urma ciocnirilor care au avut loc între susţinătorii guvernului legal şi unităţi militare, care s-au prelungit marţi până noaptea târziu, s-au înregistrat morţi şi răniţi. Numeroase persoane au fost arestate.“ Aşa începea ziarul „Scânteia“ relatarea despre lovitura de stat din Chile, din 11 septembrie 1973. O ştire de jumătate de pagină în secţiunea Internaţional. Românilor s-ar fi putut, totuşi, să nu le pese în detaliu de haosul altora, de la capătul celălalt de lume. Le aveau ei pe ale lor.

Însă, şeful statului român nu a fost defel indiferent. Nici nu se putea altfel. Nicolae Ceauşescu se afla la Bogota, capitala Columbiei, în turneul său de trei săptămâni prin America Latină. Următoarea destinaţie era Santiago de Chile. Nu a mai plecat. Lovitura de stat a modificat, dizgraţios şi inoportun, agenda liderului român.

În schimb, Ceauşescu s-a adaptat situaţiei şi a acţionat prompt şi ferm. „Am fost primul om politic, nu din ţările socialiste, ci în general, care am condamnat lovitura şi am luat apărarea forţelor progresiste de acolo. Prima declaraţie a unui partid comunist a fost a PCR şi am dictat-o eu prin telefon de acolo; i-am sculat pe tovarăşii noştri la două noaptea“, se confensa Ceauşescu oficialilor sovietici veniţi în vizită în România, în noiembrie 1974.

Muschetarii

Criza din Chile a sensibilizat o lume întreagă. În primele zile după lovitura de stat, s-au organizat manifestaţii publice de solidaritate cu poporul chilian din Peru până în Marea Britanie şi mai departe, în Japonia. Cei persecutaţi de junta militară erau, mai ales, membrii partidelor coalizate în Unitatea Populară – toate de stânga, de la comunişti, la radical-socialişti şi creştin-democraţi. Aşadar, un spirit internaţionalist, aşa cum era Nicolae Ceauşescu, nu putea rămâne indiferent la suferinţa camarazilor întru ideologie – chiar dacă nu pur marxist-leninistă, dar orişicât, socialistă ori câtuşi de puţin stângistă. Trebuia să acţioneze.

Întors la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu s-a preocupat personal de soarta chilienilor prigoniţi de regimul Pinochet. A hotărât să îi aducă în România, să le ofere azil politic. „Ceauşescu personal l-a rugat pe Pinochet să le dea drumul, generalul a scăpat de ei în două zile“, declara fostul ministru de Externe Ştefan Andrei, într-un interviu pentru „Jurnalul Naţional“, în septembrie 2010.

Se află, în România, 1.300 de refugiaţi. Le-am creat condiţiunile pe care le putem, în raport cu dezvoltarea noastră. Reprezentanţii noştri au intervenit direct şi au obţinut eliberarea unora direct. Am avut satisfacţia de a primi de la cei din închisori, scrisori colective, care apreciază şi mulţumesc pentru aceste lucruri. Apreciem foarte mult ceea ce ne-au scris aceştia, mai cu seamă că şi noi am cunoscut închisorile. Nicolae Ceauşescu, în decembrie 1974

Nu e justă ruperea relaţiilor cu junta

Într-adevăr, Nicolae Ceauşescu putea discuta privat cu Augusto Pinochet, pentru că România nu a întrerupt relaţiile diplomatice cu Chile după lovitura de stat. Zeci de state şi-au arătat protestul faţă de preluarea puterii prin forţă, rupând legăturile cu noua putere de la Santiago. Acesta era protocolul, dar Ceauşescu ştia mai bine că nu era calea cea corectă. Explicaţiile le-a dat singur, în decembrie 1974, când Rodrigo Rojas, membru al Partidului Comunist din Chile, i-a cerut liderului român – „fără niciun fel de diplomaţie, ci cu sinceritate, cu francheţe absolută“, în cuvintele sale – să rupă relaţiile diplomatice cu junta militară. „Nu considerăm că este justă întreruperea relaţiilor diplomatice. Dacă am fi considerat că este justă, am fi făcut aceasta. Partidul nostru a stat 20 de ani în ilegalitate. Nu am cerut niciunei ţări să rupă relaţiile cu guvernul burghezo-moşieresc român. Dimpotrivă, am luptat ca să stabilim relaţii între Uniunea Sovietică şi guvernul burghezo-moşieresc român, în condiţiunile în care noi eram în închisori“, a răspuns Ceauşescu, elaborat. Vorbea din experienţă proprie.

Păstrarea legăturilor cu guvernul militar a fost o decizie aprobată de întreaga conducere a statului, în conformitate cu direcţia de politică externă a României. „Noi aveam relaţii cu ţări, nu cu guverne trecătoare. În 1973, când a avut loc lovitura, chiar mă aflam cu Ceauşescu într-o vizită de 3 săptămâni în America Latină. Am vorbit şi am spus că nu trebuie să îngheţăm relaţiile diplomatice, fiindcă nu am făcut-o nici când SUA a atacat în Vietnam, nici când India a ajutat ca Bangladesh să se rupă de Pakistan“, explica Ştefan Andrei.

INTERVIU Juan Retamal, refugiat politic chilian în România

„Am fost întâmpinat de Ştefan Andrei pe aeroportul Otopeni“

„Weekend Adevărul“: Când aţi ajuns în România? Aţi ales să veniţi aici?

Juan Retamal: Am ajuns în România pe 8 martie 1975. Îmi amintesc o situaţie anecdotică: atunci, mărţişoarele erau nişte medalii mici, iar eu am crezut că sunt decoraţii! (râde) Dar nu am ales să vin aici.

Atunci?

Eram închis într-un lagăr de concentrare (n.r. – în insula Quiriquina). În fiecare zi eram ameninţat că voi fi împuşcat. Mă scoteau afară, legat la ochi şi la mâini, mă duceau la zid şi se trăgea. Nu ştiam dacă trag în mine ori în altul. Ultima dată am leşinat. Pur şi simplu, când am auzit gloanţele, am căzut. M-am trezit într-o beznă totală. M-am gândit: „Ăştia m-au aruncat undeva!“. Pentru că aşa se întâmpla, soldaţii juntei militare aruncau cadavrele în gropi de gunoi. Atunci au hotărât să mă elibereze şi m-au dus la aeroport, în zona internaţională. Aveam cătuşe şi la mâini, şi la glezne, care erau legate cu un lanţ prin pantaloni. Eram murdar şi obosit. La un moment dat, a venit un bărbat prezentabil care şi-a scos legitimaţia şi-a spus într-o spaniolă perfectă: „Sunt ambasadorul României în Chile şi din acest moment acest domn este sub protecţia statului român“.

„Adevărul este că aştept instrucţiuni“

Atât de simplu. Ce a urmat?

Mi-au scos cătuşele şi domnul ambasador m-a dus în salonul VIP al aeroportului. Nu am vorbit nimic. Eu m-am dus să mă spăl în toaleta aeroportului. El mi-a cumpărat o cămaşă şi o trusă de bărbierit, după care am mers la restaurant. Acolo, ambasadorul Dumitrescu – care, de fapt, era amabasador în Argentina şi venise să-l înlocuiască pe cel din Chile, care era în concediu în România – îmi zice: „Domnu’ Juan, adevărul este că eu aştept instrucţiuni“.

Au venit cei de la Interpol, care-au făcut şi actele, şi-au zis: «Domnu’ Retamal va fi schimbat pe doi disidenţi români. Asta e condiţia Naţiunilor Unite pentru a fi eliberat». Am plecat cu avionul cu doi ofiţeri ai Interpolului, singur, fără alţi refugiaţi.

Aşadar, a fost o intervenţie a României?

Totul s-a făcut prin intermediul Naţiunilor Unite. Niciun chilian nu a venit în România numai prin intermendiul ambasadei. Toţi au fost organizaţi de ONU, prin Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi. Cât eram la restaurant, au venit cei de la Interpol, care-au făcut şi actele, şi-au zis: „Domnu’ Retamal va fi schimbat pe doi disidenţi români. Asta e condiţia Naţiunilor Unite pentru a fi eliberat“. Am plecat cu avionul cu doi ofiţeri ai Interpolului, singur, fără alţi refugiaţi. În Zürich am avut ultima escală. La vamă acolo s-a făcut schimbul şi eu am primit un paşaport al Naţiunilor Unite, care era valabil pentru o singură călătorie.

Primul gust românesc

Cum a fost drumul spre România? Nu ştiaţi exact la ce să vă aşteptaţi.

Eram buimac, totul se întâmplase într-o zi. Zborul a durat vreo 32 de ore, pentru că s-au făcut mai multe escale. În sala de aşteptare din aeroportul din Zürich, era un grup de oameni – bărbaţii cu căciuli, femeile cu capul acoperit de batic. Am zis că sunt ruşi, arătau cum văzusem în filme. Când ne-am dus toţi la poarta de îmbarcare, oamenii au vrut să mă lase pe mine înainte, dar stewardesa le-a spus să intre ei primii. Avionul era un cvadrimotor, cu elice. La final, am urcat şi eu, am predat paşaportul şi căpitanul avionului mi-a prezentat onorurile şi mi-a spus: „Bine aţi venit pe pământul României“. Şi toţi oamenii mă aşteptau în picioare şi mă aplaudau. Probabil că li s-a spus dinainte.

O familie fericită: Juan Retamal, alături de soţia sa Lucia şi fetiţa lor, Elba. Foto: Arhiva personală Juan Retamal 

Aţi avut parte de o primire călduroasă.

După ce am pornit, a venit stewardesa cu căruţul de mâncare şi băuturi. Şi a scos o sticluţă mică, cu gât lung şi o etichetă galbenă pe care scria: „Tuica batrina“. Aşa am citit eu. Zic, ia uite, lichior galben. Mi-a pus într-un păhărel să gust. „O, e bun!“ A vrut să pună încă o dată şi-am zis nu. Şi-am luat sticla. (râde) Apoi am adormit.

„Asta e ţara lui Frankenstein!“

Care a fost prima impresie din România?

Am aterizat în zona de apărare militarizată a aeroportului Otopeni, unde erau tunurile de apărare ridicate. Când le văd, îmi zic: „Ce dracu’, mă, şi aici e război?!“. Eram nedumerit. Au urcat doi bărbaţi, care mi-au spus zâmbind: „You stay here“ (n.r. – „Stai aici“). Şi avionul a mers înainte, după ce au coborât ceilalţi pasageri. Era plin de soldaţi pe margine. Mă tot gândeam că am căzut din lac în puţ. La coborâre, mă aştepta Ştefan Andrei, care era secretar pentru relaţiile externe, cu un traducător. Am pornit spre Bucureşti în trei maşini. Pe drum, erau nişte felinare care luminau numai şoseaua şi casele se vedeau în penumbră. Şi mi-a scăpat mie: „Băi, asta e ţara lui Frankenstein!“. Abia pe la Arcul de Triumf mi-am zis că e frumos. Mai înainte, Hotelul Triumf se vedea tot în semiîntuneric, cu câteva becuri aprinse. La care eu zic: „A, ăsta e castelul lui Dracula!“. Ce râdeau ăştia!

Familia lui Cuza, refugiată politic în Chile

Existau legături între România şi Chile înainte de lovitura de stat din 1973?

Legăturile dintre Chile şi România datează de peste un secol şi jumătate. Această prietenie există de pe vremea lui Alexandru Ioan Cuza. În 1864, Chile a avut relaţii cu România la nivel de legaţie.

Interesant. Pe lista refugiaţilor care cereau azil în România se găseşte şi Orlando Decebal-Cuza, despre care se scrie acolo că e strănepotul lui Alexandru Ioan Cuza.

Sigur. Familia Cuza, după moartea lui în Germania, a primit azil politic în Chile. Familia Cuza şi familia Ghica sunt cunoscute în Chile.

Dar cu România lui Ceauşescu aveaţi contacte?

În 1971, eu m-am ocupat pentru ca Chile să ia din România tractoare Universal, cu care am făcut reforma agrară. Cu aceiaşi bani, puteam cumpăra zece tractoare româneşti faţă de unul american sau nemţesc. Erau şi uşoare, motorul era sigilat, erau foarte bune. IMS-urile româneşti, la fel. Preşedintele Salvador Allende folosea unul. Există şi o fotografie, cu el şi Fidel Castro. Erau foarte bune şi pentru minerit, erau folosite în nordul Chile, în deşertul Atacama. Şi în acelaşi an, am luat din România un credit de 20 de milioane de dolari, atunci erau bani!, pentru care am plătit cu cupru.

„Chilienii ascultau Radio România Internaţional cum ascultau româniiRadio Europa Liberă“

Cum v-aţi acomodat cu viaţa din România?

Întâi am fost internat în spital. Şase luni am stat prin diverse spitale şi clinici. Mi-au îndreptat un picior, mi-au tratat unghiile şi stomacul. Ultima dată am fost la clinica Anei Aslan. Am fost răsfăţat, nu s-au lăsat până nu m-am făcut bine. Doctorul Puşcaşu, care a creat Ulcerotrat, m-a vindecat la stomac.

Dar după ce aţi ieşit din spital?

Am fost reprezentantul chilienilor pe lângă Comitetul Central. Pe mine partidul nu voia să mă încadreze în muncă. Dar eu le-am zis: „Tovarăşe, eu nu pot să stau. Ceilalţi muncesc şi ce-or să spună tovarăşii mei? Vă rog eu frumos!“. Încă nu apucasem să termin facultatea de inginerie comercială în Chile. Aici, economie nu puteam studia, că nu mi se recunoşteau studiile. „Asta e economie capitalistă, tovarăşu’ Retamal, nu se poate.“ Până la urmă, am reuşit să fiu angajat necalificat la Electrotehnica, la Lujerului. M-am calificat, la locul de muncă, electrician montator. Deci am origine sănătoasă. (râde)

O lună de studiu cu plată

Acum sunteţi avocat. Cum v-aţi ales profesia?

În 1977, din ordinul partidului, tineretul trebuia să înveţe, să facă o facultate. Era mare nevoie mai ales de ingineri. M-au băgat şi pe mine pe listă şi m-au chemat să mă întrebe la ce facultate vreau să intru. La Drept, zic. „E cam greu, tovarăşe Retamal, trebuie să ştiţi bine limba“. Eu vorbeam binişor, învăţasem şi în spital, şi în fabrică. Şi-am zis lasă, că mă descurc.

Şi?

Mi-au dat o lună concediu cu plată de la fabrică. Ca să învăţ Istoria României şi Limba şi Literatura Română. Am picat la gramatică, că scriam aşa cum vorbeam.

Nu au încercat să vă atragă în partid?

La Drept, în 1978, când eram anul II, m-a chemat la BOB – Biroul Organizaţiei de Bază – secretarul de partid pe facultate, profesorul Avram Filipaş, şi mi-a zis: „Trebuie să-ţi dau două veşti: una bună, una rea. Aia rea: la terminarea facultăţii vei primi o repartiţie. Ca jurist, trebuie să fii om de încredere al Partidului“. „Şi care e problema?“, zic eu. „Trebuie să te trimit la şcoala de partid, la Ştefan Gheorghiu.“ Şi zic: „Bun, care e, totuşi, problema?“. „Credeam că nu te vei duce, că tu nu eşti comunist.“ Vestea bună? „Se plăteşte!“ Eu aveam bursă republicană, 1.175 de lei. Şi la Ştefan Gheorghiu îmi dădeau 1.600 de lei. Şi zice că nu trebuie să renunţ la cealaltă bursă. Aşa că un an de zile am fost la Activiştii Internaţionali. N-am făcut şcoala aia de patru ani. Acolo i-am cunoscut pe cei care au devenit şefi în diverse instituţii – şi Poliţie, şi Armată – sau deputaţi şi senatori. Până la urmă, mi-a plăcut şi Dreptul, am terminat cu media 10.

Ce făceaţi în timpul liber?

Gagici. (râde) Dar bineînţeles că eram prezent şi la toate activităţile artistico-culturale care se organizau. La început, mergeam la chilieni, când eram mai mulţi. Se organizau la Ecran Club, la UREMOAS (n.r. – Uzina de Radiatoare, Echipament Metalic, Obiecte şi Armături Sanitare), unde se prezentau multe spectacole, pentru că printre noi au fost şi artişti, şi actori, şi pictori. Mai târziu, am mers la activităţile organizate de români.

„Eu ştiam că nu mă voi mai întoarce“

V-aţi gândit să plecaţi din România? Familia nu a dorit să vă întoarceţi, după căderea lui Pinochet?

Eu ştiam că nu mă voi mai întoarce. Când m-am urcat în avionul ăla, am ştiut. Am ţinut legătura cu cei din Chile foarte greu. Scrisorile veneau toate înapoi, că erau trimise dintr-o ţară socialistă. Uneori se făcea legătura telefonică, era o centrală unde se vorbea cu străinătatea, lângă Biserica Kretzulescu. Stăteai ore întregi acolo. Singurul mijloc de comunicare era Radio România Internaţional. Transmitea şi în spaniolă. Era un ziarist, Alin Genescu, care primea mesajele. Cei din Chile ascultau Radio România Internaţional ca românii – Radio Europa Liberă. Stăteau şi aşteptau ştirile. În anii ’90, familia a vrut să mă trimită ambasador în Sri Lanka sau în Somalia. Nu am vrut. Păi, în Somalia era război, iar în Sri Lanka fusese un atentat împotriva fiului lui Indira Ghandi care era prim-ministru şi India a invadat Sri Lanka. Ce-or fi zis: „Pe ăsta nu l-a omorât Pinochet, nici Ceauşescu, poate-l omoară un glonţ rătăcit pe acolo“. (râde) Aşa am fost eu oaia neagră a familiei. Acum, dacă aş fi nevoit să plec din România, după 40 de ani de trăit şi de iubit aici, mi-ar fi foarte greu. Cred că aş muri de dor! ;

Peripeţiile tânărului Retamal în ilegalitate

În Chile, Juan Retamal a cunoscut şi închisorile juntei militare; Foto: Arhiva personală Juan Retamal

Lovitura de stat a generalului Pinochet a avut loc pe 11 septembrie 1973. Ce făceaţi în acel moment?

Aveam 23 de ani. Eram consilier prezidenţial pe probleme de macro-economie. Preşedintele Salvador Allende şi-a ales numai consilieri tineri. Când era întrebat de ce, spunea simplu: „Tinerii nu au frica scaunului“. Mai ales dacă erau necăsătoriţi. Nu trăiau cu teama de a pierde postul. Lovitura de stat a început la 5 dimineaţa, în Valparaiso. Au pus mâna pe toate bazele militare şi au controlat oraşul. Totul a pornit de la Marina de Război, Valparaiso fiind un oraş-port. Înainte de ora 6, mă îndreptam spre Palatul La Moneda, palatul prezidenţial. Am început să ne adunăm acolo, pentru că zvonul era că doar s-au revoltat cei de la Marină. Aceasta era diversiunea. Poliţia şi Armata erau atunci fidelii guvernului nostru. Între timp, au fost arestaţi diverşi generali care erau loiali guvernului.

Sfatul lui Allende

Palatul a fost luat cu asalt, a fost bombardat. Cum aţi rezistat?

Am rezistat la cinci atacuri ale forţelor armate. Aveam destul armament în Palatul La Moneda, în subsol. După care, au anunţat că junta militară va bombarda palatul, dacă nu pleacă preşedintele. Atunci, preşedintele Allende ne-a adunat pe toţi în Salonul Roşu, Galeria Preşedinţilor. O paranteză: se numea Salonul Roşu pentru că avea covorul şi perdelele roşii, nu pentru că avea vreo legătură cu ideologia de stânga. Acolo ne-a spus o chestiune anecdotică: „Trebuie să ieşiţi! Eu nu voi ieşi. Pe mine poporul m-a pus aici şi tot poporul mă dă afară. La urmă, istoria va spune că la Palatul La Moneda au murit Allende şi alţii. Pe voi nu vă va pomeni istoria, aşa că o să muriţi degeaba“. Aşa că am rămas numai câţiva, vreo 20 şi ceva de inşi. După care, preşedintele mi-a ordonat să-i scot afară pe ministrul pe lângă care eram detaşat şi pe un prieten bun, un senator. Când s-au împărţit armele, îşi zic: „Bă, tu ştii să le foloseşti?“. „Nu!“ „Nici eu!“ „Şi atunci ce dracu’ căutăm aici?!“.

Intrarea în ilegalitate

Aşa e când te prinde istoria nepregătit. Cine a luat arma?

Eu am luat-o. În stradă se trăgea peste tot. Era infernal. Război în toată regula. Am făcut, ca-n filme, o extracţie. I-am scos până la urmă pe oamenii ăştia. I-am urcat într-o maşină şi i-am dus într-o casă de siguranţă. Acolo trebuia să aşteptăm instrucţiunile. Prima dată, junta a dat o listă cu cei care trebuie să se predea, pentru că altfel se va da ordin de tragere. Dar nu s-au mai predat, pentru că primii au fost împuşcaţi imediat. Aşa că nu a rămas decât să ceară azil politic. I-am dus la Ambasada Italiei. Ulterior, ministrul Minelor, Orlando Cantuarias, a iesit din Ambasadă şi s-a predat. A fost dus într-un lagăr de concentrare în Insula Dawson, aproape de Antarctica.

Şi dumneavoastră?

Eu, nu. Eu am rămas în ilegalitate, am lucrat cu Partidul Radical Social-Democrat din care făceam parte şi am activat în rezistenţă. Într-un final am fost rănit şi capturat.

Cum?

Într-o confruntare armată cu militarii. Trebuia să atacăm un convoi de camioane care aproviziona cu muniţie diverse unităţi militare. Trebuia să capturăm armamentul pentru rezistenţă. Atacul a reuşit, dar nu ne-am retras toţi deodată. Nu se face aşa. Ci pe rând, unul câte unul. Ei, şi-am rămas ultimul, fiind conducătorul operaţiunii. Am fost atins şi am fost capturat.

Ce a urmat?

Mai întâi, am fost cercetat de serviciul lor de inteligenţă militară. Pentru afacerea cu România (n.r. – achiziţia de tractoare Universal), am fost acuzat de înaltă trădare, ziceau că am introdus produse comuniste în ţară.

Un nazist la Santiago

V-au închis.

Da. Mă „îmblânzeau“ zilnic. Adică mă băteau. Am înţeles că nu voiau decât să ne discrediteze, să ne arate la televizor nebărbieriţi, ciufuliţi şi nedormiţi. O imagine ca de terorist! Ne torturau fizic şi psihic. Apoi am fost dus într-un lagăr de concentrare. Arăta chiar ca acelea naziste, cu barăci, cu dublu gard de sârmă ghimpată, la mijloc patrulau soldaţii. Credeam că sunt într-un film din Al Doilea Război Mondial! Au existat lagăre de concentrare la care a lucrat consilierul dictaturii, Walter Rauff. Fostul nazist. A ucis sute de mii de evrei... A murit în ’84, în Chile.

Lista lui Pinochet de arestaţi şi torturaţi, chiar dispăruţi fără urmă, e lungă.

Peste un milion de chilieni au fost arestaţi cel puţin o dată. De exemplu, unde am fost eu închis, pe o insulă, aşa cum e Alcatraz – insula Quiriquina, o fostă cazarmă – numai acolo, au fost peste 5.000 de prizonieri.

Cuba şi cubismul

Cât aţi stat acolo?

M-au prins în 1974 şi m-au ţinut vreo opt luni. Mi-au dat drumul pentru că eu aparţin unei familii istorice în Chile, care a dat patru preşedinţi în istoria ţării şi mulţi deputaţi, senatori, miniştri – în fine, o familie de fondatori, pentru că primul Retamal a ajuns în Chile în anii 1600, din Ţara Bascilor – şi pentru că ajunsesem cunoscut de populaţie, pentru că făcusem diverse acţiuni – deşi pe unele nu le-am făcut eu! În ilegalitate e o vorbă: dacă eşti capturat, trebuie să-ţi ţii gura 24 de ore. Că se face curat în urma ta. Şi dacă eşti interogat, să dai vina pe cei morţi. Iar eu am fost dat mort de nu-ştiu-câte ori! Familia mea nu ştia nimic.

Familia dumneavoastră a suferit în perioada lui Pinochet?

Am doi fraţi morţi. Împuşcaţi. Ucişi pe stradă. Mama mea a început atunci să colaboreze cu rezistenţa. Femeile nu se luptau cu arma în mână, dar se duceau în zonele controlate de militari şi notau informaţiile importante, cum ar fi la ce oră trece patrula, şi le duceau la rezistenţă.

A fost greu...

Dictatura comunistă era mic copil pe lângă ăştia... Ştiţi că în Chile, s-au ars cărţile pe stradă, cum făcuseră naziştii în anii războiului? Au ars inclusiv cărţile de cubism! Credeau că acolo se vorbeşte despre Cuba. Ăştia erau!