Diferenţe calitative

În vreme ce campania de presă se situează în favoarea unei cauze nobile sau de interes public, slujindu-se pentru aceasta de mijloace eminamente jurnalistice, aşa cum ar fi ştirile, comentariile, editorialele, reportajele, talk-show-urile, concepute şi puse în practică cu respectarea unor norme de conduită profesională extrem de riguroase, a căror folosire concertată are în vedere construcţia şiinteresul public, linşajul mediatic se produce în limitele extrem de laxe, aproape niciodată posibil de anticipat ale deconstrucţiei şi ale unui totul este permis. Totul e pus în favoarea unui interes personal ori de grup ce vizează înlăturarea de pe scena publică ori dintr-o funcţie publică a unei anumite persoane devenită indezirabilă din motive absolut subiective.

Campania de presă se foloseşte de un mijloc de presă, fie el ziar, post de radio sau de televiziune, respectând deontologia specifică. În schimb, linşajul mediatic pune un mijloc de presă în slujba unui demers care, din punct de vedere etic, e străin adevăratului jurnalism şi vrăjmaş adevărului. În linşajul mediatic cinstea, rigoarea, principiul informării complete şi corecte sunt suspendate şi obliterate, nici ştirea, nici comentariul, nici editorialul, nici reportajul şi nici talk-show-ul nemaifiind realizate cu respectul cuvenit acordat obiectivităţii, imparţialităţii şi supremaţiei interesului public faţă de cel privat.

Un remarcabil studiu de caz

Cartea Linşajul mediatic în politica românească -1919 Adevărul versus Ion I.C. Brătianu, apărută în anul 2013 la editura Adevărul sub semnătura istoricului şi gazetarului clujean Ion Novăcescu, are marele merit de a evidenţia diferenţele calitative, de scop, metodă, instrumentar şi stil dintre linşajul mediatic şi campanie de presă graţie unui studiu de caz atent condus. Acela a ceea ce e socotit a fi primul linşaj mediatic din istoria presei româneşti, linşaj desfăşurat în principal în paginile ziarului Adevărul(ediţia bucureşteană şi ediţia de provincie) de proprietarul acestuia, ziaristul Constantin Mille, împotriva marelui om politic român Ion I.C. Brătianu.

Spun în principal din mai multe motive. Cum ziarul Adevărul era, cel puţin în ceea ce priveşte ediţia lui bucureşteană, unul de prânz, Constantin Mille a asociat frecvent operaţiunii sale  şi cotidianulDimineaţa, parte componentă a aceluiaşi trust de presă. A mers până acolo încât a reorientat specificul Dimineţii, acela de cotidian preponderent de informaţie, către unul de atitudine. Mille a fost principalul combatant, dar cum aproape două treimi din conţinutul cotidianului era pus în slujba a ceea ce Ion Novăcescu numeşte “cel mai violent măcel politico-mediatic al României contemporane şi democratice” sau “execuţie publică”, era nevoie şi de alte condeie, cele mai active în acest sens fiind cele ale lui Emil D. Fagure, Constantin Bacalbaşa, C.G. Costa-Foru, lor alăturându-li-se cu maximă eficienţă talentul unor dăruiţi şi incisivi caricaturişti.

Când din cauze greu de stabilit azi (boală, extenuare, vârstă), la începutul verii lui 1919 Constantin Mille (“omul cu patru feţe”, deopotrivă jurnalist, politician independent cu un traseu destul de sinuos, avocat şi activist socialist) a dispărut pentru vreo două luni din paginile Adevărului, cei amintiţi mai sus, dar şi alţii, numiţi ori protejaţi de pseudonime, i-au continuat lupta. Cu toţii s-au manifestat dreptcălăi de presă ce l-au înlocuit cu succes pe patronul trustului, un loc aparte revenind caricaturilor cât se poate de usturătoare, plasate cât mai sugestiv cu putinţă. Cenzura (mai cu seamă un anume Cătuneanu) le-a conştientizat impactul şi a exercitat asupra lor un control draconic care, de la un moment dat, aproape că l-a depăşit pe acela rezervat cuvintelor.

Linşajul mediatic l-a avut drept obiectiv declarat pe prim-ministrul Ionel Brătianu, dar nu au scăpat asaltului său devastator nici fraţii acestuia Dinu şi Vintilă, cu toţii fiind numiţi şobolani ori dinastie politică a cointeresării. Vintilă Brătianu a avut parte de un tratament încă şi mai dur decât Ionel Brătianu. Întreg Partidul Naţional Liberal (“partidul afacerilor”) a fost supus unor canonade fără precedent. A fost avut, de fapt, în vedere ceea ce autorul cărţii numeşte sistemul brătienist, mai exact, “complexul de putere politică, economică, financiar-bancară, birocratică şi diplomatică” din jurul familiei Brătianu.

Nu a scăpat nici regele Ferdinand I, Ferdinand Întregitorul, perceput şi prezentat cu insistenţă drept protector al lui Ionel Brătianu. Neuitând meritele acestuia în timpul războiului şi nedorind să pună în pericol succesul negocierilor de pace de la Paris la care premierul lua parte împreună cu Alexandru Vaida-Voievod, Regele nu a cerut demisia guvernului liberal şi nici plecarea prim-ministrului drept pentru care nici Maiestatea Sa nu a avut parte de un tratament jurnalistic foarte blând, în pofida unei cenzuri nicidecum îngăduitoare şi a stării de asediu. Cu toate acestea, Regele nu l-a chemat să îi încredinţeze misiunea formării guvernului lui Take Ionescu al cărui mercenar mediatic a fost Constantin Mille, nici nu l-a numit pe comanditarul campaniei în doritul post de ministru de Externe. Un mercenar nu ca oricare altul. Căci linşajul mediatic coordonat de Mille şi desfăşurat pe mai toată durata anului 1919 e parte a “războiului de 30 de ani” dintre gazetar şi familia Brătienilor.

Nici meritele incontestabile ale şefului liberal, nici statutul lui de negociator al viitorului internaţional şi nu numai al României după Primul Război Mondial, şi, implicit, nici interesul naţional, dar nici faptele excepţionale, fără precedent, ce se consumau în chiar în răstimpul celor 333 de zile cât a durat linşajul mediatic nu au determinat îndulcirea tonului. Revelator e modul mai mult decât rezervat, chiar lipsit de onestitate, în care ziarul Adevărul a decis să relateze despre ocuparea Budapestei de către trupele române.

E meritul lui Ion Novăcescu de a fi refăcut cu minuţie, cu meticulozitate, în pofida dificultăţilor de documentare (în principal a imposibilităţii consultării în integralitatea ei a colecţiei ediţiei de provincie a Adevărului, căci în bibliotecile din Cluj nu se găsesc decât numerele de ziar tipărite din februarie 1919 încolo, iar în cele bucureştene ediţia cu pricina e complet inexistentă) cronica linşajului mediatic al Adevărului. De a fi sesizat, dezvăluit şi dezbătut culisele acestuia şi interesele ce i-au jalonat mersul. De a-l fi urmărit în integralitatea sa. De a fi dublat stabilirea faptelor de ambiţia stabilirii sensurilor, graţie solidei armături teoretice a cerectării. De a fi subliniat realitatea că linşajul a continuat, încă şi mai înverşunat, et pour cause, şi după demisia cabinetului liberal survenită în septembrie 1919.

Brătianu demisionează, dar nu se predă. Puterea presei sau puterea electoratului?

Conform cutumelor, după demisia guvernului trebuiau organizate alegeri. Şeful liberal (desemnat ironic sub numele de Ionel al II lea), dar şi Regele, socotit drept “protectorul triadei mafiote”, şi-ar fi dorit ca Brătienii şi PNL să revină la putere, reconfirmaţi de electoratul întărit numeric de măsurile de democratizare luate chiar în vremea guvernării brătieniste (votul universal, repausul duminical, ziua de muncă de opt ore, concediu de maternitate plătit, protejarea copiilor de exploatare).

Sistemul brătienist avea nevoie ca alegerile să fie organizate de un guvern ce îi era favorabil. A acţionat astfel încât unui guvern interimar de uniune naţională, dorit de adversarii săi politici, dar şi de gazetarii de la Adevărul, să îi fie preferat unul militar, condus de generalul Arthur Văitoianu, denunţat de Mille şi cei din jurul său drept unul marionetă.  În consecinţă, ziarul a chemat la boicotarea alegerilor, o boicotare decisă de asemenea şi de takişti, şi de averescani.

Liberalii au ieşit striviţi din alegeri. Constantin Mille şi pe urma acestuia şi semnatarul cărţii văd în aceasta o victorie a presei. Confirmarea puterii acesteia, despre care Mille va scrie la 12 noiembrie un vibrant editorial. Alţii preferă să vadă în înfrângerea brătienistă o confirmare a puterii voinţei electoratului.

Adevărul mi se pare a se găsi undeva la mijloc. E vorba despre o victorie a electoratului care a simţit şi penalizat erodarea penelistă şi datorită felului în care a fost dezvăluită ea de presă.

Ion Novăcescu- Linşajul mediatic în politica românească- 1919- Adevărul versus Ion I. C. Brătianu, Editura Adevărul, Bucureşti, 2013