Ceauşescu, „naşul“ centralei nucleare de la Cernavodă

Ceauşescu, „naşul“ centralei nucleare de la Cernavodă

Ceauşescu în „vizită de lucru“ pe şantierul centralei de la Cernavodă

După negocieri dure cu sovieticii şi firmele capitaliste, Ceauşescu a decis să construiască centrala nuclear-electrică a României împreună cu firma „Atomic Energy of Canada Limited“. A fost aleasă localitatea Cernavodă din cauza deficitului energetic al Dobrogei.

Ştiri pe aceeaşi temă

 

Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară a contactat firmele occidentale producătoare de centrale nucleare în paralel cu negocieri similare la Moscova. Centrale vestice, care funcţionau cu uraniu natural şi apă grea, erau mai avantajoase deoarece consumau cu 50% mai puţin combustibil radioactiv şi aveau o durată de funcţionare mai îndelungată decât cele sovietice pe bază de uraniu îmbogăţit şi apă normală. Fiind construite în colaborare cu întreprinderi din lumea capitalistă, se limita şi imixtiunea sovietică în programul nuclear românesc.
 

Pretenţiile lui Ceauşescu
Ca şi în cazul negocierilor cu URSS, Ceauşescu a recomandat găsirea celei mai avantajoase oferte. Ar fi dorit să obţină credite pe termen lung cu dobânzi scăzute de la ţara de rezidenţă a firmei furnizoare. Nu concepea nici ca industria românească să nu participe la construcţia ei. În plus, manifesta mare grabă, dorind ca primul reactor să intre în producţie în doi-trei ani de la semnarea contractului, emiţând pretenţii dictatoriale.
România a contactat firmele capitaliste producătoare în februarie 1970. Primăvara au sosit primele oferte. Comitetul de Stat pentru Energie Nucleară s-a fixat asupra „Atomic Energy of Canada Limited“ (AECL), consorţiului „Kraftwerk Union“ (KWU) din Germania Federală şi firmei franceze „Alsthom-Rateau“. Primii eliminaţi au fost vest-germanii care nu acceptau accesul specialiştilor români la proiectare şi tehnica de calcul, plus că ar fi livrat apă grea doar pentru primii doi ani. Aveau şi preţul cel mai mare, pe considerentul experienţei în domeniu, datând din 1948. Francezii au venit cu o ofertă de preţ mai bună şi acceptau chiar fabricarea de componente în România. În plus existau protocoale între cercetătorii români şi francezi încă de la jumătatea anilor ’60. Negocierile s-au sistat deoarece firma nu putea convinge guvernul de la Paris să acorde României credite avantajoase, pe lângă neînţelegeri în construcţia uzinei de apă grea.

Avantajele canadienilor
Competiţia a fost câştigată de „Atomic Energy of Canada Limited“ care promitea construcţia simultană a centralei nucleare şi a uzinei de apă grea. Canadienii au acceptat o implicare şi mai mare a specialiştilor români şi a industriei autohtone în proiect, preconizându-se, în caz de reuşită, continuarea colaborării chiar şi la construcţia unor centrale în alte ţări. S-au angajat şi să facă lobby pentru produsele româneşti în statele unde prestau activităţi. 126 milioane de dolari au cerut pentru construcţia primului reactor, canadienii oferind Românei un credit pe 15 ani, cu dobândă de 6,5%.
În cele din urmă, negocierile n-au fost aşa de facile cum spera Ceauşescu. Mai ales că România socialistă stabilise relaţii diplomatice cu Canada abia în aprilie 1967. După rezolvarea diferendelor ideologice, regimul de la Bucureşti a trebuit să stingă litigiile economice plătind Canadei 2,7 milioane de dolari. Primul acord comercial cu guvernul de la Ottawa s-a semnat la 23 martie 1968, demnitarii români anunţând intenţia guvernului de dezvoltare a programului nuclear civil. Negocierile comerciale româno-canadiene s-au „resetat“ în vara lui 1970. Compania AECL a recomandat administraţiei de la Ottawa să ajute guvernul de la Bucureşti achiziţionarea unei centrale nucleare de tip CANDU. Asistenţa canadiană se exercita atât prin credite pe termen lung cu dobândă mică, cât şi prin acorduri de schimb cu taxare vamală preferenţială, acordul fiind semnat în 1971.
Ceauşescu nu a reuşit să construiască o centrală nuclearo-electrică în timpul vizat. Pentru a face rost de zecile de milioane de dolari necesare, guvernul de la Bucureşti a semnat acorduri de creditare cu FMI şi Banca Mondială, cu Canada etc. Negocierile pentru construcţia centralei nucleare s-au încheiat abia la sfârşitul anului 1976. Specialiştii canadieni au ales oraşul Cernavodă (românii ar fi dorit iniţial centrala la Hârşova).
 

Dificultăţile construcţiei
Acordul s-a perfectat la 31 octombrie 1977, încă un an trecând până la întocmirea documentelor definitive. Protocolul final s-a semnat la Bucureşti, pe 16 decembrie 1978. Costurile proiectului au depăşi mult estimarea iniţială. Conform contractului, în acest scop România primea de la Canada un credit în valoare de un miliard de dolari, 680 de milioane de dolari fiind utilizaţi pentru plata componentelor canadiene. Restul constituiau credite de achiziţii pentru ca România să poată participa la construcţia de la Cernavodă.
Lucrările au început efectiv în septembrie 1980. Guvernul român a decis să colaboreze cu firma canadiană pentru toate unităţile nucleare prevăzute de Programul nuclear naţional. Aşadar, la Cernavodă au fost proiectate cinci reactoare de tip CANDU. Nicolae Ceauşescu n-a apucat să vadă centrala nuclearo-electrică în funcţiune. Amplasamentul energetic s-a construit greoi, primul reactor fiind dat în folosinţă abia la 16 aprilie 1996.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: