Apostolii lui Stalin. Moartea tragică şi misterioasă a celor mai puternici comunişti din România

Apostolii lui Stalin. Moartea tragică şi misterioasă a celor mai puternici comunişti din România

Ilustraţie de Florian Marina şi Vali Ivan

Au fost cei mai puternici oameni din România comunistă. Şi-au construit adevărate statui şi păreau nemuritori. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Lucreţiu Pătrăşcanu, Chivu Stoica, toţi au murit pe altarul pe care şi-l construiseră. Vă prezentăm cel mai uman moment al vieţii lor: moartea.

Ştiri pe aceeaşi temă

Se spune că, prin anii ’80, sfântul recent al românilor de pretutindeni, părintele cu privirea hipnotizantă Arsenie Boca ar fi fost chemat direct la Nicolae şi Elena Ceauşescu. „Hai, popo, am auzit că tu prezici soarta unui om. De mine ce ştii?“, i s-ar fi adresat, fără ocolişuri şi fără pietate, dictatorul român. Nimeni nu ştie să fi fost vreun moment în care părintele să fi lăcrimat. Dar a fost consemnat acest profetic, iluminat, răspuns: „Într-o zi de mare sărbătoare veţi fi omorâţi amândoi“. Arsenie Boca n-a trăit să-şi vadă presupusa profeţie împlinită. A trecut la cele sfinte la 28 noiembrie 1989. Nicolae şi Elena Ceauşescu, nu e nevoie să amintim, au fost împuşcaţi la 25 decembrie 1989, într-o unitate militară din Târgovişte.

A fost sfârşitul unei lumi. O lume de o tristă amintire, zugrăvită în conspiraţii fatale, jocuri de culise, trădări, umor auster şi rumori de subterană. O lume a despotismului şi a crimei multilateral dezvoltate. Nicolae Ceauşescu a fost ultimul dictator comunist al Europei de Est. Chiar sub această titulatură – „Ultimul stalinist“ – apăruse pe coperta revistei „Newsweek“. Sunt oameni care s-au născut dictatori şi care mor dictatori, la fel cum dumneavoastră v-aţi născut români şi, cel mai probabil, veţi sfârşi români.

„Weekend Adevăul“ şi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc vă prezintă prima antologie a cruciadei comuniste şi a cruciaţilor ei: 90 de biografii ale nomenclaturiştilor bolşevici din România, reunite pentru prima dată în acelaşi loc. Sunt istoriile lor grandioase, dar, mai ales, istoriile lor de oameni mici. Începând din 19 iunie, în fiecare vineri, timp de trei săptămâni, trilogia „Apostolii lui Stalin“, semnată de jurnaliştii Laurenţiu Ungureanu şi Radu Eremia, va fi distribuită cu „Weekend Adevărul“. Ziar şi carte, doar 14,99 lei.

 

Câţi dictatori sunt într-o dictatură?
Soclul de pe care era doborât Nicolae Ceauşescu exact în ziua prezisă de Arsenie Boca era, însă, construit dintr-o mulţime de victime pe care comunismul le făcuse în rândul comuniştilor. Ştiţi?, într-o dictatură, există, de regulă, un dictator. Din acest punct de vedere, epoca dintâi a comunismului românesc a făcut progrese consistente. Aceasta e o radiografie a celor mai tragice şi mai misterioase căderi din vârful ierarhiei comuniste. Începem cu sfârşitul.

Gheorghe Gheorghiu-Dej a murit la 19 martie 1965, la ora 17.53. A murit exact aşa cum vrea să moară orice dictator: acasă, în patul său. Avea cancer, un cancer galopant la plămâni şi la ficat, căruia zeci de medici români şi sovietici nu-i găsiseră butonul de pauză. Fusese diagnosticat la 2 martie, cu două săptămâni şi trei zile înainte de moarte.

Miturile din jurul morţii lui Dej
În jurul trecerii sale în nefiinţă, au fost construite adevărate legende. S-a spus că ar fi fost iradiat, că o piatră misterioasă de pe biroul lui ar fi fost, de fapt, o bucată de uraniu. S-a mai spus că ar fi fost lăsat să moară, cu bună ştiinţă, chiar de către medicii lui: altfel, în 1963, când i se extirpaseră nişte polipi din vezica urinară, de ce nu i se găsise şi cancerul? Ba chiar Nicolae Ceauşescu a fost învinuit pentru moartea predecesorului său: bineînţeles, cu sprijinul sovieticilor.

Şeful său de cabinet, Paul Sfetcu, pune moartea lui Dej în contextul internaţional. Se ştie: în ultimii ani, dictatorul se distanţase treptat, dar sigur, de politica Moscovei poststaliniste. Rămăsese un stalinist, dar un stalinist nealiniat, care mima independenţa. Această atitudine ar fi fost pedepsită, potrivit lui Sfetcu, în ianuarie 1965, la Varşovia, la o întâlnire cu mai-marii din regiune. La întoarcere, deşi în vagonul salon era atât de cald cât ar fi trebuit să fie, Dej purta cojoc şi avea frisoane. Chiar Silviu Brucan (născut Saul Bruckner) îl mai încerca cu câte-o glumă: „«Ştiţi ce urmează după greutăţile de creştere?» «Nu, de unde vrei să ştiu? Spune tu, fără să mă mai fierbi fără apă!» «Urmează creşterea greutăţilor»“. Pesemne că Dej nu şi-a revenit niciodată după vizita la Varşovia şi după ironia lui Brucan.

Sfârşit şi început de lume
Pe 20 martie 1965, toate publicaţiile din România aveau câteva pagini bune arestate cu sfâşietoare ferpare în memoria celui care fusese marele conducător. Sinistră apoteoză: „stegar de popor, mult temut de duşmani“, „cel mai brav, cel mai treaz din cei pururea treji“. La căpătâiul lui defilează coloane cu oameni ai muncii, jelindu-l cu aparentă sinceritate şi afect pe cel care fusese eroul lor şi al României. Se trag salve de tun, sirenele fabricilor şi uzinelor răsună, clopotele bisericilor bat a durere, maşinile şi trenurile se opresc, lucrătorii întrerup strungurile, iar laminoarele nu mai feliază metale. Toată România se reculege pentru trei minute. Întru amintirea celui care a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej (8 noiembrie 1901–19 martie 1965). Sfârşit şi început de lume. Aceeaşi lume.


„Să-i tragă un glonţ la mir Anei Pauker“

Dej îi supravieţuise, şi din punct de vedere politic, şi fizic principalei sale adversare din nomenclatură: Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn), comunista despre care revista „Time“ scria că este „cea mai puternică femeie“. Reuşise să o elimine din structurile înalte în 1952, în urma unei conspiraţii demne de un adevărat cameleon politic. Alături de femeie, mai căzuseră şi Vasile Luca (născut Luka László, omul care-l adusese pe Dej în partid) şi Teohari Georgescu, primul ministru comunist de la Interne. Cei trei erau acuzaţi de „deviere de dreapta“, „activităţi antipartinice“, „cosmopolitism“, sabotarea colectivizării, legături cu legionarii, cu agenţi străini şi cu sionişti, slabă vigilenţă de clasă, în general orice acuzaţie ce putea fi un eufemism deloc concret pentru „trădare“.

Ana Pauker a scăpat de eliminarea fizică, nu doar politică, dintr-un noroc istoric: la 5 martie, când femeia era deja de două săptămâni în puşcărie, tătucul popoarelor, Iosif Vissarionovici Stalin, murise. Stalin fusese cel care-şi dăduse acordul pentru epurarea „deviaţioniştilor“: în aprilie 1952, îl apostrofase pe Dej pentru lipsa de reacţie în faţa potenţialei trădări. „Credeam că în venele tale curge sânge de proletar, dar văd că ai şi ceva sânge de mic-burghez“, i-ar fi spus Stalin românului. Ca să-l înduplece pe sovietic, dar şi ca să se-audă vorbind în faţa „genialului“, Miron Constantinescu răspunde: Gheorghi Afanasievici nimnoşca sentimentalo (n.r. – Gheorghi Afanasievici e puţin sentimental).

Gheorghe Apostol, prezent şi el la Moscova, relatează continuarea în memoriile sale. Potrivit acestuia, la plecare, Dej i-ar fi zis lui Constantinescu: „Miroane, cum ajungem la Bucureşti, convocăm Biroul Politic (BP). Expunem cele petrecute şi vom hotărî lichidarea Anei Pauker. Vom propune BP ca persoana care o va împuşca să fii tu, Miroane. Auzi?“. Miron Constantinescu ar fi plâns, cu lacrimi adevărate, tot drumul până la Bucureşti pentru că, până la urmă, trebuia „să-i tragă un glonţ la mir“ Anei Pauker, susţine Apostol.

„Dacă el nu murea, tu n-ai mai fi fost în viaţă“
Moartea lui Stalin înseamnă însă salvarea femeii. Se pare că Alexandru Moghioroş i-ar fi dat vestea stalinistei, aflată de partea cealaltă a gratiilor. Când aceasta, instinctiv, a început să-şi jelească stăpânul la Moscova, răspunsul a venit numaidecât: „Dacă el nu murea, tu n-ai mai fi fost în viaţă“. Anchetarea moscovitei încetează brusc, iar femeia e trimisă în arest la domiciliu. Pentru ea, această cădere spectaculoasă din vârful piramidei puterii până jos, la baza ei, este echivalentă cu moartea. Iese puţin din casă, e strict supravegheată şi ascultată. Lucrează, ca un banal funcţionar, la Editura Politică. E traducătoare de franceză şi germană, iar şeful ei e Leonte Tismăneanu (născut Leonte Tismineţki). Moare în 1960. Cancer. Boala avansase puternic după 1953. La catafalc, nu i s-a cântat „Internaţionala“, aşa cum se obişnuia în cazul comuniştilor, ci un marş funebru. De Beethoven.

Unul dintre cei care au condus-o pe Ana Pauker pe ultimul drum este Gheorghe Cristescu-Plăpumaru, primul secretar-general al Partidului Comunist din România. E singurul vechi militant prezent. În timpul ceremoniei, ţine pumnul ridicat, salutul proletar din epocă. Acelaşi gest îl făcuse şi la înmormântarea fiicei sale, Tita Cristescu, miss România în 1926 şi actriţă de importanţă secundară în Berlin şi Bucureşti, otrăvită cu cianură de Crăciun, în 1935.

Lucreţiu Pătrăşcanu: „Scuip pe acuzaţiile care mi se-aduc!“

În comparaţie cu alţi nomenclaturişti, destinul Anei Pauker, deşi tragic în sine, a fost destul de îngăduitor cu femeia. Nu la fel s-a întâmplat însă cu Lucreţiu Pătrăşcanu, primul ministru comunist al Justiţiei. Explicăm. Relaţia dintre Gheorghiu-Dej şi Lucreţiu Pătrăşcanu a fost mereu tensionată. Caractere puternice, amândoi în căutarea primei poziţii în partid. Pătrăşcanu îşi afişa superioritatea extracţiei lui sociale, a educaţiei şi a culturii lui. Îşi dorea să-i conducă pe nevrednicii cu care avea de-a face. Gheorghiu-Dej, la rândul lui, e unul din muncitorii de la CFR Griviţa, remarcat în greva din februarie ’33, deşi nu în prim-plan.

Ambii comunişti ajung să fie arestaţi: Gheorghiu-Dej e reţinut în noaptea de 14 spre 15 februarie, Pătrăşcanu – la 24 februarie. Sunt duşi la Jilava. Pătrăşcanu este eliberat după două luni de anchetă. E recompensat de sovietici fiind desemnat reprezentant al PCdR în Comitetul Executiv al Cominternului din mai 1933. Urmează a fi judecat alături de alţi 200 de oameni, dar fuge în URSS. Dej este ghinionist. În urma proceselor, e condamnat la zece ani de temniţă.

După 23 august 1944, ceferistul este mereu incomodat de popularitatea şi de pretenţiile lui Pătrăşcanu. Îi cere lui Emil Bodnăraş să dispună urmărirea intelectualului comunist. La începutul anului 1945, atunci când o coloană de manifestanţi îl aclamă pe Pătrăşcanu, Gheorghiu-Dej îşi arată pe faţă invidia şi afirmă celor de lângă el: „Porcul ăsta de Pătrăşcanu!“. Mai târziu, îi va spune în faţă ce sentimente are pentru el. La 31 decembrie 1947, Pătrăşcanu merge neinvitat acasă la Ana Pauker, unde colegii de partid sărbătoreau victoria în faţa monarhiei. Este primit cu ostilitate. Gheorghiu-Dej spune tare: „Ce caută acest trădător aici? Dacă Pătrăşcanu rămâne, plec eu!“. Va pleca însă Pătrăşcanu.

În februarie 1948, situaţia lui Pătrăşcanu capătă nuanţe dramatice. Comunistul îşi dă seama că până aici i-a fost. La 23 februarie, e obligat să demisioneze din funcţia de ministru. La 28 aprilie 1948, chemat telefonic, pleacă spre Ministerul de Justiţie. Este arestat. Are asupra lui otravă, cusută în tivul pantalonilor. „Am purtat acest tub asupra mea până în vara anului 1949 când, din cauza căldurii şi a umezelei, otrava s-a descompus şi am aruncat-o“, scrie la 5 aprilie 1950, într-o declaraţie dată anchetatorilor. Are mai multe încercări de sinucidere. Una dintre ele are loc în martie 1949: îşi taie venele cu o lamă de ras, dar nu moare. Şase ani durează anchetarea intelectualului comunist. Pătrăşcanu rămâne pe poziţii. Nu e găsit cu nimic. Totuşi, la 6 aprilie 1954 începe procesul care va dura opt zile. Pătrăşcanu nu cedează nici în ultimele clipe, la 14 aprilie 1954: nu vrea să joace un rol în mascarada pusă în scenă de foşti tovarăşi de luptă. Redăm ultima parte a stenogramei de la proces: „Preşedintele curţii: «Acuzat Pătrăşcanu, ai ultimul cuvânt, ce-ai de spus în apărare?». Pătrăşcanu: «N-am de spus nimic, decât că scuip pe acuzaţiile care mi se aduc». Preşedinte: «Stai jos atunci. Acuzatul Pătrăşcanu spune că nu are nimic de spus». Pătrăşcanu: «Şi că scuip pe acuzaţiile care mi se aduc». Preşedinte: «Acestea sunt insulte». Pătrăşcanu: «Nu sunt insulte». Preşedinte: «Te dai în spectacol». Pătrăşcanu: «Da, lasă să mă dau, viaţa e scurtă dar sunt oameni care o să urmărească această porcărie». Preşedinte: «Te faci de râs».

La 14 aprilie 1954, Colegiul Militar al Tribunalului Suprem, cu unanimitate de voturi, prin sentinţa numărul 49, hotărăşte condamnarea lui Pătrăşcanu la moarte şi confiscarea averii. Era considerat vinovat de „crimă contra păcii“ şi „crimă de înaltă trădare“. Condamnatul la moarte refuză să scrie o cerere de graţiere. Trei zile mai târziu, în noaptea de 16 spre 17 aprilie, la ora 3.00, Pătrăşcanu este executat cu un glonţ în ceafă


Sifilis şi demenţă

Cazul Vasile Luca, ministrul de Finanţe cu şase clase, epurat în acelaşi „lot“ cu Ana Pauker, în 1952, este mult mai tragic decât al moscovitei. Moartea lui Stalin nu-l va scoate pe bărbat din puşcărie. Adversitatea lui Dej era prea mare. Din închisoare, bărbatul îi trimite dictatorului mai multe scrisori pasionale în care îşi recunoaşte diverse vini şi în care-şi cere mântuirea. Răspunsul lui Dej n-a venit niciodată, deşi pesemne că liderul comunist citea toate scrisorile. Pe una dintre depeşe, stătea scris, în loc de răspuns: „Acelaşi porc bătrân şi făţarnic înveterat“.

În închisoare, Luca se remarcă prin temperamentul său coleric. Ilegalistul Simion Bughici i-a povestit fostului coleg de subterană, Alexandru Şiperco (fost preşedinte al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român), unul dintre momentele petrecute în compania lui Luca: „Era un bivol furios, năbădăios, ambiţios, nu admitea ca cineva să-i stea împotrivă. Bughici (n.r. – Simion Bughici) a stat cu el în închisoare un an, în aceeaşi celulă. Jucau şah. Bughici îl bătea pe Luca, care se înfuria groaznic, arunca tabla cât colo, şi arunca piesele în tineta cu urină. Peste zece minute, tot el începea: «Hai să jucăm şah!». Bughici: «Scoate piesele din tinetă!». Luca înjura, dar îşi băga mâinile în urină, scotea piesele, le spăla, se spăla şi el pe mâini şi reîncepeau să joace“.

De fapt, în închisoare, Luca şi-a pierdut minţile. Nu mai putea vorbi, scotea sunete de neînţeles, nu se spăla, făcea pe el, era inconştient. Ajunsese o epavă umană. Avea sifilis, iar maladia îi afectase judecata într-un mod iremediabil. Cât a fost închis nu a avut parte de îngrijiri medicale. A murit la 27 iulie 1963 în penitenciarul de la Aiud, decesul fiind înregistrat la Sfatul Popular cu numărul 1165/30 iulie 1963, potrivit rubricii „Ieşiri definitive“ din fişa sa matricolă penală.

Click pe fotografie pentru a o mări.

Vasile Luca nu este singurul bărbat din nomenclatura comunistă pe care sifilisul îl adusese într-un stadiu subuman. Chivu Stoica, fost premier şi chiar şef al statului, suferea de aceeaşi boală. Se pare că, spre sfârşitul vieţii, Chivu Stoica îşi pierduse definitiv raţiunea. Nu se spăla de teamă că o să se topească precum un săpun. Lua decizii iraţionale: de pe patul de spital, divorţase de ultima sa soţie, Maria Manolescu. Îşi adusese o soră medicală acasă, sub pretextul că-i e nepoată, pentru a nu lăsa sifilisul să dispară odată cu el.

La 17 februarie 1975, se sinucide. Arma îi aparţinuse lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Puşcă de vânătoare, cu lunetă şi pat încrustat artistic cu sidef şi argint, marca Holland-Holland. Un frumos cadou de care dictatorul nu-şi mai amintea, aşa că l-a dăruit şi el mai departe. Lui Chivu Stoica. Când a ieşit din cabinetul lui Gheorghiu-Dej era îmbujorat şi surâzător de fericire, iar cutia cu arma o trăgea după el, povesteşte şeful de cabinet al lui Dej, Paul Sfetcu. Fostul asistent susţine că, atunci când şi-a pus capăt zilelor, Chivu Stoica a proptit arma în cerul gurii, iar cu degetul mare de la picior a apăsat pe trăgaci pentru a elibera glonţul ucigaş. Sfârşit.

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: