Voluptatea umilinţei, în scrisorile lui Emil Brumaru către Petre Stoica

Voluptatea umilinţei, în scrisorile lui Emil Brumaru către Petre Stoica

Emil Brumaru (1938-2019) a avut o prietenie strânsă cu Petre Stoica (1931-2009)

O prietenie frumoasă între doi artişti ai cuvântului scris, Emil Brumaru şi Petre Stoica, este descrisă în volumul "Scrisori ale lui Emil Brumaru către Petre Stoica" semnat de Fabian Anton, care are o prefaţă scrisă de Dan C. Mihăilescu. Cartea conţine un dialog despre relaţia cu Petre Stoica, dar şi o serie de scrisori inedite adresate de Brumaru lui Stoica. O carte-document, publicată de Editura Vremea, în condiţii grafice deosebite.

Ştiri pe aceeaşi temă

Una dintre scrisorile lui Emil Brumaru către Petre Stoica. "Am o timiditate care nu dă greş! Dragă Petre Stoica, Acţiunea mea de răpire a eşuat. Nichita a fost surprins în momentul când îşi punea ciorapii în valiză pentru Dulcile Italii. Când se va întoarce (când?) umflă-l şi adu-l aici. Eu până atunci strâng ceasuri şi gramofoane (am depistat unul singur! O să-ţi comunic marca). O aştept cu deosebită melancolie pe Vera Lungu. Transmite-i, dacă poţi, bilele mele de fildeş că nu-s mişto. Sper însă că se va îndrăgosti fleaşcă de mine. Am o timiditate care nu dă greş! Mi-ai promis o cărţulie, o traducere, nu? Uite, Petre, eu umblu după gramofoane, tu umblă după ediţia Perpessicius (primele 3 volume) şi G. Călinescu. Vrei? Să fim chit. Transmite-i Gabrielei că-i o grasă infernală. În rest, lectură. Cu drag, Emil"

Vă prezentăm prefaţa volumului, semnată de Dan C. Mihăilescu, în volumul publicat la Editura Vremea. "Alintat giumbuşlucar, iată, şi în postumitate, Emil Brumaru ni se dezvăluie epistolar într-o bună dispoziţie asumată adeseori în antinomie cu eul poetic. N-ar fi de mirare ca, în viitor, cititorii ajunşi azi la majorat să-şi înceapă călătoria către Julien ospitalierul dinspre corespondenţa cu Veronica D. Niculescu. Supremaţia meta-literarului asupra ficţiunii este astăzi un fenomen aproape general. Oricum, lucrul li se întâmplase deja celor doi buni vecini de temperament ai acestui mucalit hedonist, Bohumil Hrabal şi Ion D. Sîrbu.

Hărăzit de muze plăcerilor şi devenit un adevărat erudit senzorial, Brumaru face totul sub dulcele semn al nemăsurii. El supune existenţa unui perpetuu ceremonial ludico-erotic-estetizant, în centrul căruia tronează cu provocatoare locvacitate păduri de nuri, nori de ispite, ipostazele apetisante şi dulcile capcane ale feminităţii jubilatorii, cu oaze virginale sau lubrice. Păşind dincolo de rama tabloului rubensian încărcat de arome, aşteptări, suavităţi auditiv-olfactive şi pipăiri mentale nesăţioase, poetul optează în scrisori pentru rolul smereniei ambigue, narcisiac până şi în autoironie. Faunul nesăţios dispare, iar fostul atlet al alcovului preia ceva din poziţia mujicilor mistici ai Rusiei pravoslavnice din epoca panslavismului. Umilirea, conştiinţa propriei nimicnicii şi tânguirea sprinţară iau locul jelaniei senzuale din linia Văcăreştilor, a lui Conachi şi Anton Pann.

Scrisorile lui Brumaru par pagini desprinse dintr-un jurnal de singurătate care se autocompătimeşte din vanitate filoxerată de plictis, biciuită cu lecturi de-a valma, îmbibată de nostalgii aiuritoare şi mărturisită picant-jucăuş, îmbibată de dorul unei comuniuni adevărate. Aşa se întâmplă aici cu febrila aşteptare a cuplului Nichita Stănescu-Gabriela Melinescu, într-o Dolhască învecinată ca spleen, exil şi exasperare cu „amarul târg” al lui Grigurcu şi cu deriziunea firoscoasă din Cajvana lui Luca Piţu. Uneori pe epistolierul solitar îl apucă un dor nebun de Dickens. Alteori, „aş vrea să fiu din nou adolescent, să trec după-amiaza pe lângă Conservator (mereu exersa cineva, la pian, la flaut), iubind în gând fiecare femeie întâlnită”. Chiar dacă cei nefamiliarizaţi cu legendele boemei literare bucureştene nu vor înţelege o formulă imperativă precum „Umple maşina cu bobinocari şi vino la Dolhasca”, pentru oamenii din breaslă acest îndemn funcţionează ca o formulă magică, Bobinocarii Gabrielei Melinescu având cel puţin meritul de a deţine cea mai tandră dedicaţie din literatura noastră: „Dinadins pentru Nichita”.

Combustia care asigură energia acestei poetici epistolare deliberat minimaliste provine din alternanţa conflictuală a două impulsuri teoretic antinomice, dar în fapt complementare: autovictimizarea minimalizantă şi autocompătimirea ca trufie îndurerată. Epistolierul îşi recuperează febril voluptatea, punând hlamida imperială pe umerii lui Tartuffe.

De această dată, torsul de motan alintat se deplasează către imnica franciscană. Poetul care îl contempla pe pisoiul Scămoşilă precum Bulgakov pe Behemoth ajunge să-şi semneze unele epistole „Fra Emil”, atentând, aş zice, la monopolul umbrian al lui Adrian Popescu. Învăluit în rasa rugoasă a călugărilor cerşetori de felul „sărăcuţilor” iluminaţi de Sfântul Francisc din Assisi, poetul îşi închipuie că umilirea de sine şi clamarea propriei nimicnicii consună cu smerenia şi norocul ceresc al părinţilor pustiei, ori cu misticii şamanici care bântuiau lumea lui Rubliov, captivându-l astăzi pe Vodolazkin. Trebuie să recunoaştem că fratello şi poverello sunt noţiuni în profundă discordanţă cu ispitirile senzoriale din poezia lui Emil Brumaru, unde orice ascensiune pare a porni invariabil de la Muntele lui Venus. Cel care se caracterizează singur ca „veşnic tânguitor” sau „cerşetor” (de cărţi, de cafea, de prietenie, acuzând lipsa oricărui sprijin editorial şi intenţionata marginalizare din breaslă) era în fapt un epicureu insaţiabil, un cavaler trufaş al smereniei, care beatifică umilirea de sine ca pe calea regală spre voluptate. 

„De două zile e atât de frumos, încât îmi vine să mă fac brusture şi să stau la marginea unui şanţ prăfuit şi bătut de lumină, până la extaz. Aştept o maşină din care veţi coborî toţi râzând. Eu voi plânge?” Sunt rânduri notate în iulie 1971, exact luna nefericitelor teze ale PCR prin care ceauşismul mai amputa câteva degete din anatomia artistică.

„Ce-i cu boala lui Nichita?”  „Când îl întâlneşti pe Nichita, spune-i, te rog, neapărat că mi-e dor de absenţa lui”. Între aceste două citate se întinde un spaţiu în care s-ar putea comenta conceptul de prietenie în biografia literaturii române. Al doilea ne relevă un Brumaru copios amprentat de esenţa lirică a autorului celor 11 elegii, lucru observabil până şi în cele mai domestice urări epistolare: „Sărutări de gleznă şoferiţei tale” (id est soţia lui Petre Stoica). Pe scurt, „Şi tu eşti frumos! Şi Nichita e frumos! Numai eu sunt urât”. Amestec de dor, admiraţie, nesaţ colocvial, nostalgii şi proiecţii dionisiace, prietenia se etalează la Emil Brumaru în laconicele tipare ale haiku-ului, îndărătul cărora se pot presupune adevărate epopei ale însingurării. Ca şi autocompătimirea, solitudinea este trăită simultan ca frustrare şi plăcere, damnare şi voluptate.

 Cine îşi aduce aminte din corespondenţa lui Ion D. Sîrbu fericirea cu care acesta le confirma amicilor stabiliţi în Germania că a primit un pachet de cafea şi un snop de pixuri Bic va înţelege în chip adecvat acum ce se ascundea îndărătul rugăminţilor lui Brumaru de a i se găsi un volum de Francis Jammes, sau chiar de Cocteau, sau al unei exclamaţii precum „Dau oricât pe Istoria lui Călinescu!”.

Citite din perspectiva relaţiilor bilaterale din cuprinsul breslei literare de azi – relaţii alterate de ranchiună, invidie şi resentimente răzbunătoare –, scrisorile lui Emil Brumaru către Petre Stoica şochează prin francheţea admirativă. Aici, exemplul cel mai elocvent cred că e mărturisirea din 28 ianuarie 1971, când Brumaru confirmă primirea volumului O casetă cu şerpi:

„Dragă Petre Stoica, îţi mulţumesc. Dorm cu o casetă de şerpi sub pernă. Ştiu că e primejdios, dar nu mă pot abţine. De când am citit cartea ta, plutesc în mine cuvinte. Are meritul de a te face să scrii. Şi-o poţi iubi mereu recitind-o. Te invidiez fericit. În caseta ta cu şerpi e şi dinamită. Se aude fitilul sfârâind. Nu ştiu cât de lung e, dar explozia va veni sigur. Şi va omorî câţiva poeţi, te asigur. Şi mulţi critici”.

Tocmai această francheţe a prieteniei admirative dă şi farmecul dulce al unor secvenţe în care Brumaru parcă oftează în siajul scrisorilor lui Ion Creangă către Eminescu:

„O, m-ar bucura imens dacă ai veni de Anul Nou aici cu soţia ta formidabilă. Vin este, brânză este, de dormit am unde să te imobilizez. Deci, dacă poţi, eşti invitatul permanent al Dolhascăi! Vom bea până la neputinţa sufletelor, da? Scrie-mi câteva rânduri şi nu uita că cineva trebuie să bea pentru nefericirile lumii. Cu drag, Emil”

La urma urmei, geografic vorbind, Assisi-ul Sfântului Francisc nu e departe de Chianti-ul Toscanei" .( Text de Dan C. Mihăilescu. „Fra Emil” şi voluptatea umilinţei, prefaţa volumului "Scrisori ale lui Emil Brumaru către Petre Stoica". Copyright Editura Vremea) 


 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: