Tom Junod, în dialog cu Luiza Vasiliu: „Îndoiala e substanţa scrisului“

Tom Junod   FOTO C Georgescu

A scris despre violatori cărora le pare rău, despre mercenari închipuiţi, despre Obama şi atacurile ucigaşe cu drone, despre părinţii lui, despre criza financiară, despre Nicole Kidman, Matt Damon, Kevin Spacey, Brad Pitt şi mulţi alţii. Din 1997, scrie pentru Esquire – texte lungi, poveşti cu oameni din viaţa reală, care se citesc ca nişte nuvele din Marea Antologie a Nuvelei Americane.

A cîştigat de două ori National Magazine Award. Tom Junod a fost în România la conferinţa „The Power of Storytelling“, organizată de redacţiaDecât o revistă la Bucureşti, la început de octombrie. Am stat de vorbă într-o duminică dimineaţă, în cafeneaua hotelului. A doua zi trebuia să predea textul despre George Clooney.

Spuneaţi la conferinţa „The Power of Storytelling“ că primul dumneavoastră job a fost acela de vînzător de genţi şi că aţi recomanda activitatea asta oricui vrea să se apuce de jurnalism. De ce?

Cred că aspectul mercantil al jurnalismului e cu totul subevaluat. Trebuie să fii în stare să intri într-o cameră plină de oameni necunoscuţi, să-ţi faci simţită prezenţa şi să-ţi vinzi produsul – adică pe tine însuţi. Tata îmi spunea mereu: „Tu te vinzi pe tine, puştiule. Repară-ţi odată dinţii ăia!“ Avea dreptate, într-o anumită măsură. Şi asta se poate vedea la toţi jurnaliştii care au vorbit la conferinţă: Jacqui Banaszynski e o adevărată forţă a binelui, Cynthia Gorney e eleva conştiincioasă şi aplicată, Chris Jones e entertainer-ul. De fapt, fiecare dintre noi încearcă să vîndă ceva şi o face cum ştie el mai bine. Mă refer aici la ceva foarte personal – a-i face pe oameni să vorbească cu tine, să se relaxeze îndeajuns încît să ţi se confeseze. Avantajul jurnaliştilor e că oamenii chiar vor să vorbească, aşa că nu e foarte greu să scoţi ceva de la ei, să-i faci să se pornească. Sînt însă mereu uimit de faptul că mulţi jurnalişti nu ştiu că asta e treaba lor şi nu ştiu cum s-o facă.

În America, sînteţi numit „scriitor“, în Europa – „jurnalist“. Cum vă plasaţi între cele două?

Mă văd mai degrabă drept scriitor. Pentru mine, jurnaliştii sînt cei care au făcut o şcoală de jurnalism, care au lucrat la ziare... De pildă, Cynthia Gorney e jurnalistă. Ia foarte în serios ideea de „meşteşug“. Eu improvizez mult mai mult, operez în zone marginale, aşa că mă consider scriitor. Şi asta nu ca să mă ridic la nivelul scriitorilor de ficţiune, ci pentru că mi se pare că nu am nimic din ceea ce au cei care se numesc jurnalişti. Să fim sinceri: anul acesta am scris pentru Esquire patru profiluri de staruri, asta e cvasijurnalism.

Faceţi diferenţa între jurnalismul serios şi textele despre vedete?

Da, absolut. Portretele de staruri sînt diferite faţă de orice altă formă de jurnalism. În general, publicaţia spune: „George Clooney o să fie pe coperta numărului din decembrie. Vrei să scrii un text despre el?“ E o înţelegere care se face de la început şi care plasează un astfel de text în afara sferei jurnalismului. E o tranzacţie gata negociată între tine şi persoana respectivă. Ştii dinainte cît timp vei avea la dispoziţie. În schimb, jurnalismul îţi dă senzaţia lipsei de limite. Cînd mă documentam pentru „The Falling Man“, oamenii erau cu totul îngroziţi de faptul că lucram la acel subiect, îmi spuneau: „Cum poţi să faci aşa ceva? Cum poţi să te mai uiţi dimineaţa în oglindă?“ Dar tu continui, şi faci ce crezi că trebuie să faci, nu te opreşte nimeni. În cazul textului despre George Clooney, la care lucrez acum, limitările sînt parte integrantă a procesului, de la început pînă la sfîrşit. Aşa că improvizezi cît poţi şi încerci să te descurci cît mai bine între anumiţi parametri. Dar jurnalismul adevărat are loc în afara acelor parametri.

Articol semnat de Luiza Vasiliu.

Citiţi articolul integral pe dilemaveche.ro.