Literatura folclorică este bogată, completată de credinţe şi de ritualuri care desenează un imaginar avid şi generalizat. Şi ca să mă credeţi, o să vă spun, că pe la 1762, mitropolitul Grigore, al Ţării Româneşti, trimite protopopilor o scrisoare, prin care le cere să-i înveţe pe săteni cum să procedeze în legătură cu strigoii. În esenţă, preoţimea sfinţea oasele şi făcea slujbă, citind Paraclisul Precestii. Vreau să vă spun că strigoii au fost acceptaţi oficial, chiar şi de către Biserică.

Dintre multele poveşti înfiorătoare, am ales una, care mi se pare homerică. A fost culeasă din zona Muscelului, de către C-tin Rădulescu-Codin, pe la 1913.

Într-un sătuc trăia o fată frumoasă în legătură cu care îşi făcuse planuri mari un demon. Acesta era stăpânul strigoilor şi al stafiilor şi avea puteri asupra fiinţelor omeneşti. Intrată sub vraja lui, fata moare fără să fi fost bolnavă, secerată chiar lângă altarul bisericii, spre jalea părinţilor şi-a întregului sat.

Conform obiceiului, ea este privegheată chiar în biserică.

Însă, spre oroarea generală, a doua zi, cei rămaşi s-o păzească sunt găsiţi morţi. Pe corpurile lor se vedeau urmele unui vampir.

 Până aici toate ar fi fost de acceptat, chiar şi moartea prematură a unei fete frumoase. Însă existenţa unui strigoi în biserică era ceva cu adevărat înfiorător. Aşa că vestea a zburat până la rege. Acesta a chemat sfetnicii şi pe mitropolit şi în cele din urmă a hotărât ca în noaptea următoare să fie trimis la biserică un soldat, înarmat până-n dinţi. Şi cum nimeni nu voia să petreacă o noapte în biserica bântuită, generalii au dat ordin ca numele nefericitului să fie tras la sorţi.

Destinul a ales un soldat atât de înfricoşat de noua lui misiune, încât a parcurs drumul plângând în hohote. Oamenii ştiau cine este şi unde se duce, aşa că nici n-au mai ieşit să se uite la el, ci plângeau fiecare prin case, prin grădini şi pe unde mai apucaseră, căci soarta sodatului era pecetluită deja. În aceste circumstanţe, de maximă disperare, soldatul s-a întâlnit cu un moş.

În toate basmele apar astfel de spirite binevoitoare care restaurează echilibrul povestirii. Ele sunt zâne, arhangheli sau sfinţi, în fine, zeităţi de mâna a doua. De data acesta însuşi Dumnezeu a coborât în ajutorul soldatului, ceea ne face să ne gândim la un deznodământ fericit. Însă bătrânul din basm nu-l ajută direct şi nici nu-i dă unul dintre acele obiecte miraculoase, de circulaţie prin alte poveşti. Ci, după ce îl pune la curent cu situaţia fetei, scoate din traista lui dumnezeiască un ceas cât se poate de obişnuit. Măsură a timpului şi avertisment, ceasornicul are un simbolism bogat, legat de hipnoză şi de spirala infinită a istoriei. Bătrânul nu-i vorbeşte despre sensurile obiectului, ci îl sfătuieşte pe soldatul ghinionist să urmărească atent trecerea timpului. Nu avea de făcut decât să se ascundă în anumite locuri din biserică, fix la acele ore pe care moşneagul divin i le indicase.

Iar soldatul, impresionat de insolita întâlnire sau doar înfricoşat, a respectat cu sfinţenie sfaturile, deşi nu cunoştea adevărata identitate a bătrânului binevoitor.

 Cu o oră înainte de miezul nopţii, se aşează în spatele unei icoane, apoi, pe la ora două se ascunde în spatele sicriului, iar, după aceea, chiar în sicriul din care fata se ridicase să-l caute.

Posedată, transformată în strigoi, fata moartă caută cu disperare sângele proaspăt, incapabilă să găsească ascunzătorile paznicului. Ea îl strigă pe nume, cu glas seducător, sperând să-l păcălească. Se ştie că dacă răspunzi la strigarea strigoiului eşti terminat, se cheamă că l-ai acceptat ca stăpân. Avizat în privinţa aceasta, soldatul nu răspunde şi nu se mişcă. El are o singură grijă: să urmărească ceasul, al cărui ticăit accentuează neliniştea vampirului, amintindu-i că timpul lucrează în defavoarea sa.

Cu fiecare eşec, demonul nopţii îşi pierde puterea. El ştie că în biserică se află un paznic, iar căutarea devine acerbă. Mai mult decât un joc de-a v-aţi ascunselea, încercarea de a-l găsi pe soldat se transformă pentru demon într-un şir de umilinţe care îi aduc până la urmă înfrângerea. Pierzând controlul asupra timpului, monstrul se sparge ca un pahar.

Spre deosebire de viziunea generală asupra strigoiului care stăpâneşte sufletul sau mintea unei fiinţe, de data aceasta ne aflăm în faţa unui demon plasmatic, o pojghiţă de gheaţă, ca într-un film SF: corpul fetei frumoase este învelit într-o ţiplă fină. Aceasta deţine controlul, prin forţa ei, sunt hotărâte toate acţiunile fetei. O metaforă a inerţiei, a somnului fără ceas.

După trei încercări eşuate, acest ambalaj aburos pur şi simplu plesneşte, împrăştiind în jur duhorile morţii. Iar fata, prizonieră până atunci, îşi recapătă funcţiile vitale.

Când soarele se revarsă pe uşa bisericii, odată cu întreg satul, venit să vadă ce se întâmplase peste noapte, soldatul şi fata îşi povesteau vieţile. Iar lângă ei ticăia, melancolic, ceasul lui Dumnezeu.