Scriitorul Lucian Dan Teodorovici: „Sunt persoane publice care vin cu aşa-zise argumente în favoarea unor tratamente penibile. Aceşti oameni sunt criminali“

Scriitorul Lucian Dan Teodorovici: „Sunt persoane publice care vin cu aşa-zise argumente în favoarea unor tratamente penibile. Aceşti oameni sunt criminali“

Lucian Dan Teodorovici FOTOGRAFII: Andi Spot

Scriitorul Lucian Dan Teodorovici şi-a lansat recent volumul „Cel care cheamă câinii“ (Editura Polirom), o carte extrem de puternică, în care autorul îşi povesteşte lupta cu cancerul.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Weekend Adevărul“: În ce fel te-a ajutat scrierea volumulul „Cel care cheamă câinii“?

Lucian Dan Teodorovici: Din experienţa proprie, unul dintre lucrurile cele mai importante pentru un bolnav, indiferent de boală, e acela de a-şi studia mai puţin pereţii camerei şi a-şi lăsa în felul acesta mai puţin gândurile să se concentreze asupra situaţiei în care se află. E vital, cred, să-şi facă proiecte, să-şi imagineze ce va face după ce se va termina totul. Cartea asta a fost un proiect pentru mine. Mi-a oferit şansa de a-mi privi afecţiunea din punct de vedere literar. M-a ajutat s-o gândesc mai degrabă ca pe-o naraţiune de care aveam nevoie pentru a-mi include în ea personajele şi stările. Aşa încât inclusiv şedinţele de chimioterapie am început să le adun în mine în folosul unor capitole ale cărţii, iar stările mele din timpul lor le-am transformat în momente literare. Pare un pic de nebunie în ce spun, dar tipul acesta de nebunie mi-a fost necesar şi a fost esenţial pentru psihicul meu. Am trecut prin boală aşteptând întâmplările pentru a le putea transfera în proiectul meu literar. Or, asta m-a ajutat să zâmbesc mult mai des, îmi închipui, decât ar fi făcut-o alţi oameni într-o asemenea situaţie.

Ai avut ezitări în decizia de a publica această carte? S-au dus lupte interne?

Din păcate, atunci când am dat-o editurii, nu. Am bănuit la un moment dat că voi avea ezitări, le-am trecut, cred, şi într-un pasaj din carte. Dar, când am terminat-o, am trimis-o imediat unor prieteni, scriitori sau critici literari, pentru o opinie. Toate aceste opinii s-au sfârşit cu îndemnul: public-o, merită. Aşa încât am trimis-o la editură fără să-mi mai fac prea multe griji. Şi nu mi-am făcut griji reale până în ziua lansării cărţii în Cluj. Când, venind clipa în care a trebuit să iau eu cuvântul, vorbele mi-au fost însoţite de emoţii uriaşe şi, permanent, de gândul că nu am ce să spun, că nu e corect să vorbesc în faţa atâtor oameni despre o chestiune, până la urmă, atât de intimă. Şi tot abia în timpul acelei lansări m-am gândit că sunt nenumăraţi oameni în situaţia mea, care îşi poartă stoic şi cu discreţie boala. Aşa încât cuvântarea aceea, oricum scurtă, a fost şi destul de jenantă: toate ideile despre literatură au dispărut, n-am găsit altceva de spus în afara unor mulţumiri şi a unor răspunsuri reţinute şi ezitante la întrebări.

A fost şi momentul în care mi-am dat seama că n-aş mai vrea ca volumul să fie pe piaţă sau măcar n-aş mai vrea să fiu pus în situaţia de a vorbi eu despre el. Sigur că, între timp, am trecut peste acea extremă, m-am resemnat cu gândul că el există şi că, până la urmă, ar fi nedrept faţă de cititori să mă ascund undeva, să uit de carte şi să refuz orice alt eveniment public. Şi ar fi nedrept inclusiv faţă de editură. Nu mai sunt într-atât de reţinut, până la urmă e vorba totuşi despre literatură, chiar dacă una autobiografică. Şi-apoi, sunt multe cărţi autoficţionale în literatura noastră contemporană în care autorii merg chiar mult mai mult decât am făcut-o eu în propria intimitate. Sigur, fiind autoficţională, se pot „salva” prin asta. Pe mine ficţiunea nu mă ajută în nici un fel, pentru că o recunosc chiar şi în carte: povestea mea e una reală. Dar rămâne o poveste literară. Şi deocamdată asta e supapa care-mi permite să fac lucrurile pe care le face aproape orice scriitor: să promovez cartea, să mă întâlnesc cu cititorii ei.

Care au fost reacţiile oamenilor care au citit cartea până acum?

Au fost oameni care au reacţionat emoţional. Datorită Facebook-ului, m-au contactat diverşi cunoscuţi sau necunoscuţi, am primit mesaje extraordinare, care m-au emoţionat şi pe mine foarte mult. Iar cunoscuţii care nu ştiau, şi au fost mulţi, m-au pus uneori într-o situaţie pe jumătate amuzantă, pe jumătate jenantă: unii dintre ei veneau cu scuze pentru că m-ar fi deranjat în vreun fel sau altul cu două, cu trei, cu cinci luni în urmă. Evident că nu mă deranjaseră în nici un fel, evident că nu aveau nici urmă de motiv să reacţioneze aşa. Dar sigur că atunci când afli dintr-o carte că tu ai vorbit cu omul respectiv în perioada bolii, că i-ai cerut eventual o întâlnire, iar el a venit, comportându-se firesc, sau alte situaţii de genul acesta, îţi faci probleme. Şi eu mi-aş fi făcut în locul lor, înţeleg foarte bine. Dar, de fapt, lucrurile par mult mai dramatice decât au fost în realitate. Viaţa e perfect normală chiar şi atunci când te afli sub chimioterapie sau radioterapie, mai puţin în anumite zile, cele imediat următoare unei şedinţe de tratament. Şi normalitatea asta, banalitatea asta îţi fac bine, de fapt, nicidecum nu devin o problemă.

Ai avut până acum vreo reacţie din partea vreunui medic din Iaşi? Întreb asta pentru că tu povesteşti în carte la un moment dat că decizi să nu te tratezi în Iaşi, ci în Cluj. Dar vreo reacţie din partea unui cadru medical sau a unui pacient din Cluj?

Nu, deocamdată nu am primit nici o reacţie de la medicii care s-ar putea recunoaşte în carte, fie în sens pozitiv, fie negativ. Medicului din Iaşi căruia îi dedic chiar un capitol special, fără a-i da numele, am ţinut să-i las un exemplar la spitalul la care lucrează. Am sperat ca măcar acum să vină cu minime scuze, mai ales că numărul meu de telefon există în datele spitalului. Nu a făcut-o, ceea ce-mi arată încă o dată că indiferenţa domniei sale e totală. M-au întrebat mai mulţi cititori ai cărţii de ce nu i-am dat totuşi numele, în idea că un asemenea medic, cu un asemenea comportament, care poate duce la moartea unor oameni, printre care m-aş fi aflat şi eu dacă aş fi rămas în îngrijirea domniei sale, ar trebui să fie cunoscut, ca alţi eventuali pacienţi ai săi să ştie cu cine au de-a face. N-am vrut s-o fac în carte, mi s-a părut revanşard şi nu se prea potriveşte cu felul meu de a fi. Pe de altă parte, îmi tot pun întrebarea dacă măcar acum n-ar trebui s-o fac, tocmai pe considerentele amintite. Altfel, m-aş bucura să am o reacţie de la medicii din Cluj, de la tot personalul medical de acolo, care au fost extraordinari. Dar nu ţin neapărat, oricum le sunt şi le voi rămâne extrem de recunoscător.

Momentul tău „declanşator“ în ceea ce priveşte scrierea cărţii pare fi acela în care, aflat la Cluj pentru tratament, descoperi pe stradă aruncată o pancartă, „Writing is the only way of life“. Este scrisul pentru un scriitor singurul fel a fi? Sigurul mod de viaţă?

Păi, în întreaga carte vorbesc, de fapt, despre asta. Despre felul în care văd eu scrisul, literatura în general. Sigur că n-am cum să cred cu adevărat că scrisul e singurul mod de viaţă, din moment ce am pasaje întregi în care neg ideea. Cred însă că, pentru un om care şi-a făcut o pasiune din literatură, ea poate deveni foarte folositoare măcar în anumite momente, dacă nu întotdeauna. Iar asta e de-a dreptul o banalitate. Cred în pasiune, aş zice, oricum s-ar manifesta ea, indiferent de domeniu. Şi cred că pasiunea îţi poate deveni singurul mod de a trăi. Dar ideea asta ar merita dezvoltată poate într-un întreg eseu, e greu de susţinut într-un răspuns simplu, în cadrul unui dialog.

Aduci în discuţie ceva ce s-ar putea numi „banalizarea cancerului“. Cum vezi lucrurile acum, de la distanţă?

Cred că depinde de persoană, de felul în care priveşte viaţa, de temperament, de psihic. Cancerul poate fi banal, dacă porneşti de la idea că te vei vindeca. Şi dacă eşti chiar convins că asta se va întâmpla în cele din urmă. Pentru că vei privi totul ca pe un proces normal, obligatoriu de parcurs către acel rezultat final favorabil. Eu am ştiut că trebuie să suport efectele chimioterapiei şi ale radioterapiei pentru că la un moment dat, datorită acestor tratamente, voi fi în mod cert bine. Şi, privindu-le astfel, le-am considerat simple necazuri de traseu. Or, necazuri, de orice fel ar fi ele, se mai întâmplă în viaţa unui om. Uneori se întâmplă atât de des încât le incluzi în banalitate. Dar perspectiva asupra întregului contează, iar eu am o viaţă bună, aşa cred, prin urmare momentele mai puţin fericite sunt doar momente şi atât. Da, din punctul ăsta de vedere e destulă banalitate inclusiv în boala asta. Altfel, să nu se înţeleagă c-o desconsider sau că nu-i înţeleg pe bolnavii care reacţionează altfel.

Am întâlnit, în perioada din urmă, multe situaţii extrem de diferite. Şi le-am înţeles pe toate, numai că, dacă mi-aş permite un sfat, desi nu-s chiar îndreptăţit să mi-l permit, i-aş spune oricui i se pune un asemenea diagnostic să fie convins că nu va muri. Să-şi refuze gândul ăsta, spaima asta. Dar, repet, dacă eu am trecut prin boala asta, nu înseamnă că am devenit specialist în psihologia ei şi că-mi permit de acum să-i învăţ pe alţii. Eu îmi permit doar să vorbesc despre mine.

Deşi cartea ta nu-şi propune nici pe departe să fie acel gen de carte motivaţională, într-un fel este, fără să vrea. Dacă, prin absurd, te-ar căuta un om care a aflat recent că are cancer şi te-ar ruga totuşi să îi dai un sfat sau trei sfaturi ca să treacă mai uşor peste asta, ceva care să îl ajute în vreun fel, ce-ai spune?

I-aş face o rugăminte, ba chiar l-aş implora să nu cumva să recurgă la sugestiile unor „binevoitori”, influenţaţi de diverse manipulări publice transformate-n mituri, de a refuza tratamentul prescris de doctori şi de a apela la aşa-zisa medicină alternativă, la tot felul de soluţii abracadabrante, doar din teama de chimioterapie şi radioterapie. Da, tratamentul e foarte dificil. Dar eu sunt convins că e singurul acceptabil, singurul care te salvează. Nu cred în ceaiuri, în ierburi, în vindecători. Ştiu, mi-am asigurat, spunând asta, zeci de comentarii negative, poate chiar înjurături, căci se practică aşa ceva pe diverse forumuri. Dar mi le asum, căci eu n-am cunoscut în viaţa mea o singură persoană care să se fi vindecat de cancer altfel decât urmând tratamentele prescrise de medici. Veţi citi pe forumuri despre diverse alte soluţii, veţi auzi poveşti, veţi citi chiar mărturii de genul: am făcut două sau trei şedinţe de chimioterapie, nu am suportat, am trecut pe ceaiuri, iar azi sunt bine. E ridicol: nu ceaiurile l-au făcut bine pe acel om, e mai mult decât probabil ca asta să se fi întâmplat chiar în urma acelor două-trei şedinţe de chimioterapie.

Mi-a recomandat şi mie cineva să renunţ la chimio, să fac tratamente alternative. I-am răspuns cam aşa: „Statisticile la nivel mondial arată că, în funcţie tipul de boală şi de stadiu, sunt între 50% şi 90% şanse să te vindeci de cancer dacă faci chimioterapie sau radioterapie. Ce statistici îmi puteţi da dumneavoastră pe tratamentul pe care mi-l propuneţi?”. Mi s-a răspuns că nu statisticile te salvează, ci credinţa. OK, dar eu pot să am credinţă şi făcând chimioterapie şi radioterapie, nu mă împiedică nimeni. În plus, ştiu că, urmând calea asta, am şanse statistice mari, deci credinţa mi-e o dată în plus ajutată de raţiune. Sunt chiar revoltat că există persoane publice, cu impact în societate, care-şi permit să vină cu aşa-zise argumente în favoarea unor tratamente realmente penibile, punând medicina adevărată sub semnul unor interese meschine.

Ce crezi despre acest tip de oameni?

Din punctul meu de vedere, aceşti oameni sunt criminali şi nu mă feresc deloc s-o spun. Sunt criminali şi sunt şocat că nu există legi care să-i pedepsească. Pentru că opinia lor, o scriu şi-n carte, ajunge şi la oameni mai puţin informaţi. Iar aceştia iau uneori decizii dezastruoase pentru ei înşişi, din cauza unor aşa-zise vedete care-şi permit să vină cu aberaţii de genul ăsta în spaţiul public. O zic din nou: mă revolt că nu există legi împotriva lor. Căci aici nu mai e vorba despre libertatea de exprimare. Dar subiectul e sensibil pentru mine şi, iată, cred că m-am înfierbântat prea mult, aşa încât aş prefer să revenim la literatură.

Un mic exerciţiu. E ceva ce ai face altfel în tot acest parcurs, în toată această recentă perioadă complicată a vieţii tale, dacă s-ar putea?

Evident că nu. Vrei să-ţi spun sincer ceva? N-a fost tocmai o perioadă rea. Am stat liniştit câteva luni, fără stresul cotidian, am scris, am slăbit într-o anumită măsură (ceea ce-mi doream de multă vreme), am citit mult – în sfârşit am apucat s-o fac în linişte şi, mai ales, după propria poftă. Da, mi-a fost şi rău, dar se mai întâmplă să-ţi fie rău şi fără chimioterapie. N-am ce regreta. Poate regret doar că am albit puţin şi mi s-a cam rărit părul, dar lucrurile astea oricum nu le pot schimba. Iar spre finalul perioadei m-am ales şi cu o carte nouă… Cu toate reţinerile pe care le am faţă de ea, măcar am reuşit să scriu ceva după mai bine de şase ani.

Lucrezi la altceva acum?

Da, dar nu e vorba despre un proiect personal. De o vreme sunt director al Muzeului Naţional al Literaturii Române din Iaşi şi, pe lângă diverse alte treburi administrative, pregătim o nouă ediţie a FILIT. După ce la primele două ediţii am contribuit în calitate de coordonator de programe, iar la următoarele două am stat deoparte, am revenit acum ca manager al festivalului. Pregătim deci FILIT-ul şi, curând, vom începe comunicarea publică, iar noi avem speranţa că ceea ce vom transmite îi va face mulţi oameni să-şi ia concediu în perioada 4-8 octombrie, pentru a veni la Iaşi. Mai multe nu spun încă, dar m-ai întrebat despre un proiect şi pot spune că, din toate punctele de vedere, ăsta e un proiect în care ne implicăm aici, la M.N.L.R., din tot sufletul, mulţi oameni. Sigur, sunt multe alte lucruri frumoase la M.N.L.R., şi pe ele ne vom strădui să le comunicăm cât mai bine, pentru că merită. Însă ştiu că veştile despre FILIT sunt aşteptate, aşa încât, în perioada asta, le pregătim cu mare atenţie.

Trei lucruri care pot să-ţi facă ziua mai frumoasă?

Încropita mea grădină de legume de maximum 15 metri pătraţi; pomii pe care i-am plantat anul trecut; pădurea din faţa casei mele. Mă refer la lucruri, căci despre ele am fost întrebat. Sunt însă mulţi oameni care-mi fac ziua mai frumoasă, de la familia mea, la prietenii şi colegii mei.

Ce face Lucian Dan Teodorovici într-o lume paralelă?

Ştiu totul despre el. E fotbalist. Are de asemenea 41 spre 42 de ani, dacă tot e o lume paralelă, dar să-l vedeţi pe teren: are mai puţin cu vreo 20 de kg decât Teodorovici din lumea asta şi, precum Roger Milla la Campionatul Mondial din Italia, încă zburdă pe teren în echipa lui Dinamo, i-a dat de curând trei goluri FCSB-ului, a devenit campion cu echipa la care e legitimat de când avea 17 ani şi al cărei suporter a fost încă din copilărie. S-au bătut pe el, la un moment dat, Barcelona şi Real Madrid şi, deşi are o anumită simpatie pentru Real, a refuzat categoric, căci nu şi-a dorit niciodată să joace în altă parte decât la Dinamo. Şi am uitat să mai spun ceva important: ambii lui băieţi nu i-au urmat cariera fotbalistică, ci îi susţin cealaltă pasiune sportivă: au mers spre tenis încă de când aveau 4 ani. Acum, având 21, sunt pe locul 1 şi locul 2 mondial. Este un alt tenisman, Novak Djokovic pe numele li, care, din când în când, mai reuşeşte să câştige câte un meci în faţa lor, dar altfel mai pierd doar când se nimereşte să joace unul împotriva celuilalt.

Are şi un secret Teodorovici din lumea paralelă: a fost toată viaţa fotbalist, e adevărat, dar între timp, deşi se preface că ascultă cu plăcere manele în vestiar alături de colegii lui, când ajunge acasă, citeşte destul de mult, ascultă muzică ceva mai bună, în plus a scris, neştiut de nimeni, câteva cărţi ţinute la sertar. Căci pasiunea lui imensă, alături de fotbal şi tenis, e literatura. Chiar zilele astea i-a dat un interviu unei domnişoare pe nume Lavinia Bălulescu, care în acea lume paralelă e foarte pasionată de fotbal, a scris cărţi pe tema asta şi lucrează pentru un ziar de sport. Şi a fost întrebat aşa: „Ce face Lucian Dan Teodorovici într-o lume paralelă?”. Iar el a răspuns în felul următor: „Ştiu totul despre el. E scriitor, are vreo 20 de kilograme în plus, a publicat câteva romane, unele i-au fost traduse în diverse limbi, iar de curând şi-a lansat o carte nouă”. Cam aşa stau treburile cu lumile astea paralele… Doar că, măcar din când în când, e mai bine să stăm în lumea noastră şi să îndrăznim chiar să fim mulţumiţi de ea, căci ne oferă destule.

CV/ Scriitor, editor, regizor de teatru

Numele: Lucian Dan Teodorovici

Data şi locul naşterii: 17 iunie 1975, Rădăuţi

Starea civilă: căsătorit, doi copii

Studiile şi cariera:

  • A absolvit Facultatea de Teatru („Regie – Artele Spectacolului“) din cadrul Universităţii „George Enescu“ din Iaşi.
  • Este consilier editorial al Editurii Polirom şi director al Muzeului Naţional al Literaturii Române Iaşi.
  • A montat în calitate de regizor mai multe spectacole, printre care: „Prăpădul“ (după un text de Attila Bartis), Teatrul Naţional Iaşi, 2013; „Sînt o babă comunistă“ (dramatizare după romanul omonim al lui Dan Lungu), Ateneul Tătăraşi Iaşi, 2014; „Unu + unu“ (după textul propriu), Teatrul Naţional Iaşi, 2016.
  • A publicat mai multe volume de proză şi de teatru, printre care: „Cu puţin timp înaintea coborârii extratereştrilor printre noi“, roman, Editura OuTopos, 1999; ed. a II-a, Editura Polirom, 2005; „Circul nostru vă prezintă:“, roman, Editura Polirom, 2002; „Atunci i-am ars două palme“, povestiri, Editura Polirom, 2004; „Celelalte poveşti de dragoste“, roman, Editura Polirom, 2009; ed. a II-a, 2014; „Matei Brunul“, roman, Editura Polirom, 2011; ed. a II-a, 2014; „Unu + unu“, dramaturgie, Editura Cartea Românească, 2014; „Cel care cheamă câinii“, roman autobiografic, Polirom, 2017.
  • Cărţile sale au fost traduse în zece limbi, obţinând diverse premii naţionale şi internaţionale.

Locuieşte în: Iaşi

Interviul a apărut iniţial pe blogul Fermadeganduri.ro şi a fost publicat, de asemenea, în „Weekend Adevărul“ din 1 iunie 2017. Aflaţi mai multe despre volumul lui Lucian Dan Teodorovici de pe site-ul Editurii Polirom.

CITIŢI ŞI:

Bărbatul, câinii, cancerul

Ioan T. Morar: „Scrisul e ca o căsnicie: ştii totul despre celălalt, dar abia aştepţi să te surprindă“

Mircea Mihăieş, critic şi istoric literar: „A citi «Ulysses» este ca şi cum ai urca Everestul“

Veronica D. Niculescu, scriitor şi traducător: „Visez la un cititor atent, dedicat, care să se bucure, să chiuie, să ofteze“

Sergiu Mitrofan, membru fondator al trupei byron: „Respect orice om care alege să facă muzică neprostituată“

Scriitorul Radu Pavel Gheo: „Îmi amintesc bombardamentele. Vedeam pe cer luminile exploziilor de peste deal, fiindcă peste deal era Iugoslavia“

 


 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările