Ceva s-a schimbat, deci, în cifrele şi în compoziţia Târgului de Carte. Ce anume? Ce a determinat schimbarea? Cum explicăm creşterea?

Primul element de care va trebui să ţinem seama este maturizarea generaţiei copiilor noştri, copiii „decreţeilor“, adică ai celei mai consistente generaţii din istoria postbelică. Ea este compusă din cititori avizi, formaţi în anii ’80, când lectura era alternativa la cenuşiul din jur; iar copiii lor, care au crescut cu o revistă într-o mână şi un gadget în alta, le seamănă. În mod evident, copiii noştri citesc altceva şi altfel decât noi – dar şi pentru ei, lectura este o formă importantă de cunoaştere. Copiii „decreţeilor“ nu prea se uită la televizor. Ei stau toată ziua cu nasul în computer (laptop, tabletă, smartphone); şi dacă tot au ieşit în stradă provocând căderea unui guvern ce părea de neclintit, de ce să nu vină şi la un Târg de Carte ca Gaudeamus?

„Viralizarea“  de pe Facebook

Al doilea element important în ecuaţia succesului de public înregistrat de această ediţie îl reprezintă noile suporturi şi reţele de transmitere şi „viralizare“ a informaţiei culturale. Pe Facebook, unde poţi posta în timp real fotografii şi informaţii de la o lansare, se află incomparabil mai multă lume decât cea care „stătea“ în faţa televizorului, aşteptând cele trei minute alocate de un post important culturii. O parte din cei interesaţi de carte, de cărţi, nu au putut veni la Gaudeamus, aflându-se la distanţă. Însă ei au intrat de asemenea în „febra“ Târgului şi au fost la curent cu noutăţile, cu evenimentele, cu lansările într-un mod de neînchipuit cu câţiva ani în urmă.

Al treilea element la fel de important este tot maturizarea, de astă dată capitalistă, a unor editori care au înţeles că, deşi o carte e un bun simbolic, este preferabil să vinzi bunul simbolic decât să-l ţii în depozit. Arta de a comercializa ceva imponderabil precum o carte bună este distinctă de valoarea cărţii în cauză şi presupune studii serioase de marketing, PR, psihologie şi sociologie. Marii editori au asimilat deja lecţia, iar editurile mai mici sunt în curs de a o face. Rezultatele se văd. În timp ce standurile unor edituri erau asaltate de public, la altele (mai ales cele de la etajele superioare) bătea vântul.

Pe Facebook, unde poţi posta în timp real fotografii şi informaţii de la o lansare, se află incomparabil mai multă lume decât cea care «stătea» în faţa televizorului, aşteptând cele trei minute alocate de un post important culturii.

Al patrulea element care explică afluxul de public de la această ediţie a Gaudeamus este legat de prestaţia unor autori care au înţeles – în fine – că munca scriitorului nu se încheie odată cu predarea manuscrisului la o editură. Autorul este obligat, deşi poate e agorafob şi n-are nici un chef de întâlniri publice, să vină în întâmpinarea cititoarelor şi cititorilor săi, să răspundă live interesului şi admiraţiei lor. Să vorbească după cum se pricepe mai bine, să dea autografe, să se lase fotografiat alături de fani ca ursul împăiat din Sinaia de pe vremuri. Autorului care se deschide în acest fel spre cititori, cheltuind timp şi energie alături de cărţile sale tipărite, i se răspunde cu o simpatie publică pe măsură.

Public instruit

Al cincilea element, şi cel mai neplăcut, de care se leagă deplasarea îngreunată a publicului la Gaudeamus este o… lipsă, care pare să nu fie conştientizată de ani buni de organizatori. Mă refer la elementara şi banala garderobă, un loc (mă simt dator să explic) unde îţi poţi lăsa paltonul, umbrela, geanta, pentru a nu te căra cu ele, ore întregi, printr-un Târg de Carte unde ai venit să cumperi cărţi. Cititorul devotat a fost un erou, la această ediţie: îl vedeam cu haina pe braţ şi cu două-trei pungi pline cu cărţi cumpărate, deplasându-se cu vizibil efort şi accentuată oboseală de la un stand la altul, de dragul literaturii şi al culturii. E chiar atât de greu, mă întreb, ca publicul să fie respectat nu numai prin vorbe, ci şi prin fapte?

Însumând aceste observaţii şi formulând o concluzie pe baza lor, voi spune că s-a schimbat în ultimii ani nu atât publicul cititor, cât raportul nostru cu el. Publicul românesc, pe care destule inteligenţe dâmboviţene îl echivalau cu o masă decerebrată şi uşor manipulabilă, se dovedeşte mai instruit, mai inteligent, mai cultivat, mai informat şi cu standarde mai înalte decât cele ale penibililor evaluatori naţionali. În loc ca factorii de opinie să influenţeze şi să formeze publicul, s-a ajuns la situaţia inversă. Este tot mai vizibilă exigenţa publică obligând, prin ea însăşi, la seriozitate editorială şi performanţă profesională. Gaudeamus!