„Paradisuri pierdute“, cel mai recent volum semnat de Eric-Emmanuel Schmitt, parte a unui nou ciclu romanesc FRAGMENT ÎN AVANPREMIERĂ

FOTO: Humanitas

„Străbătând secolele“, noul ciclu romanesc al lui Eric-Emmanuel Schmitt proiectat în opt volume şi inaugurat de „Paradisuri pierdute“, se arată a fi o poveste de dragoste nemuritoare, care sfidează timpul, şi totodată o amplă şi ameţitoare panoramă a istoriei umanităţii.

Romanul  „Paradisuri pierdute“ este disponibil în librării din Bucureşti şi din ţară, pe Libhumanitas.ro şi pe site-ul librăriilor partenere, din 21 februarie 2022. Cărţile lui Eric-Emmanuel Schmitt s-au vândut în peste 200 000 de exemplare în România.

„Paradisuri pierdute“ este începutul unei aventuri unice, avându-l ca protagonist pe Noam. Născut acum 8.000 de ani, într-un sat lacustru, în sânul unei naturi paradiziace, acesta este silit să se revolte împotriva alor săi când o întâlneşte pe fascinanta Noura, graţie căreia se descoperă pe sine. Înfruntă şi o calamitate palpabilă: Potopul. Revărsarea apelor îl împinge pe Noam în istorie şi, printr-un accident inexplicabil şi aproape fatal, îi hotărăşte destinul extraordinar, eliberat de constrângerile mortalităţii şi împovărat de cunoaşterea greşelilor omenirii.

–  Fragmente 

Omul deschide pleoapele.

Noapte… Linişte… Răcoare… Sete…

Îndreaptă privirea spre tenebrele din jur. Întunericul l-ar înspăimânta dacă nu ar şti unde se află. Ghemuit pe calcarul jilav, trage în piept aerul înviorător, care-i umple plămânii şi redă viaţă măruntaielor. Voluptatea de a exista… Ce bine e să renaşti! Mult mai bine decât să te naşti…

Îndeplinindu-şi sarcina, fiorul se-mprăştie: omul a devenit conştient de trupul lui.

Renunţând la poziţia fetală, se-ntoarce cu precauţie pe spate şi, minuţios, se concentrează asupra diferitelor părţi ale corpului. Călăuzite de propria voinţă, braţele i se ridică deasupra feţei, degetele se-ndoaie, cartilagiile pocnesc, palmele coboară, mângâie pieptul, trec peste pântec, abia de-ating părul de sub acesta şi sexul călduţ. Verifică supleţea gleznelor, îşi ridică picioarele, le-nclină spre dreapta, spre stânga, execută rotiri, după care aduce coapsele spre piept. Totul îl ascultă de minune. Or fi ceva sechele, vreo jenă pe undeva? Palparea scrupuloasă îi confirmă că nu există nici măcar o cicatrice. Trupul lui de douăzeci şi cinci de ani este intact.

— Noam…

Numele-i răsună în cavitatea întunecoasă. Uf! Şi vocea-i funcţionează.

Se-ncruntă. Silabele care-au ricoşat din perete-n perete tulbură liniştea; cu un cuvânt, cu unul singur, oamenii, clanurile, popoarele, naţiunile, Istoria au dat năvală, cu ameninţări grele, atât de îndepărtate de fericirea ca de animal pe care-o simţise mai înainte. Noam. Prenumele îl copleşeşte. Noam. Chiar dacă aşa îl cheamă, nici o mamă şi nici un tată nu vor şopti la rândul lor aceste sunete. Noam. Singurătate. Extremă singurătate. Din acest punct de vedere, o renaştere valorează mai puţin decât o naştere…

Se ridică. Capul i se izbeşte de piatra grotei. Ameţit pentru câteva secunde, îşi freacă locul lovit, se linişteşte. Orbeşte, încearcă să părăsească alveola în care se găsea şi ajunge într-o a doua, învecinată.

Unde s-o fi ascunzând ieşirea? Palmele pipăie peretele, dând de fante, de pliuri, unghiuri, dar de nici o trecere. Cum aşa? Explozia care a avut loc aici a provocat deci o prăbuşire, a colmatat ieşirea? Se-nverşunează. Degeaba. Să fie oare prins sub stânci? Inima îi bate mai tare, gâfâie, antebraţele transpiră.

Linişteşte-te. Ia-o metodic de la capăt.

Îngenunchind, Noam îşi stabileşte un reper şi examinează din nou pereţii. Cedează o piatră, o alta, o a treia: a descoperit o trecere.

Se strecoară.

La dreapta.

Îşi aminteşte că şi-a lăsat geanta în dreapta. Dacă nu cumva explozia a…

Ţesătura umedă, vie aproape, îi atinge degetele.

Liniştit, scoate o brichetă. După câteva scântei izbucneşte şi flacăra. Orbit de limba de foc, întoarce capul. Pleoapele clipesc, corneea se înceţoşează. De când să nu mai fi văzut nimic ochii lui? Se obişnuieşte cu lumina, urmărind detaliile pereţilor. Stânca îşi arată pielea, o piele strălucitoare, jilavă, cu porii dilataţi, trandafirie, senzuală, feminină, oferindu-şi pliurile moi care-l atrag, desenând ici un gât, colo o ureche, o subsuoară, zona inghinală, buze, clitoris, umbra misterioasă a vaginului. Noam se culcuşeşte în miezul pământului, pântecul acesta în care, pe firul mileniilor, se fac una lichidul şi mineralul. Contururi create de picături. Ceea ce-l înconjoară nu a fost sculptat, ci picurat.

Intră-n erecţie. Lucru care-l amuză… Când să fi făcut dragoste ultima oară?

Din fundul genţii ia o lumânare, o aprinde, apoi, băgând bricheta la loc, îşi scoate lenjerie intimă, pantaloni, o cămaşă de in, sandale.

Râde. Îşi aminteşte dimineaţa în care ţâşnise gol din peşteri! Chestie care-nnebunise un pâlc de ţărănci.

Îmbrăcat acum, cu lumânarea în mână, porni prin galeriile înguste pe care le cunoştea. Neregularităţile îl obligau să încetinească pasul, să urce, să se ridice de la un palier la altul, să alunece de-a lungul vreunui canal, până când a ajuns pe buza prăpastiei.

L-a surprins o strălucire neobişnuită. Zgomote.

Ce se-ntâmplă? I-a fost descoperit refugiul? De obicei, se auzea numai murmurul apei. Stingând lumânarea, s-a strecurat prudent către deschiderea dantelată.

Ajungeau glasuri până la el. Un vag zgomot de motor torcea în depărtare. Când a ajuns la capătul cărării sinuoase, s-a aplecat şi nu i-a venit să-şi creadă ochilor.

Peştera era invadată. Proiectoare puternice îi luminau contururile. Lipit de povârnişuri, un drum mărginit de o balustradă din fier, când săpat în stâncă şi când utilizând pasarele, se deschidea pe alocuri într-un soi de balcoane pentru admirarea panoramei. Chiar în acea clipă, nişte indivizi urcau drumul. În mai multe rânduri, cineva care flutura un steguleţ îşi orienta grupul şi explica. În arabă. În germană. În engleză. În franceză.

Noam îşi ţine respiraţia. Nu şi-a închipuit niciodată că s-ar fi putut apropia atât de mult. Atenţie! Nimeni nu trebuie să-l zărească stând pe acest colţ de stâncă.

Lăsat pe vine, ascuns de umbră, descoperă mulţumită eclerajului un joc cromatic de nebănuit, de la verde celadon la portocaliu, trecând prin auriu, în timide tonuri pastelate. Pe tavan observă stalactitele dure, subţiri, păr străbătând derma de rocă asemenea perilor rari de pe pielea tare a elefanţilor. În depărtare, reliefurile devin vagi, se rotunjesc, lăcuite parcă, ca nişte nori solizi, pietrificaţi. Peste tot, de altfel, stalactitele şi stalagmitele se urmăresc, se întâlnesc, se ratează, se îndepărtează. Opulenta Natură se dezlănţuie; picătură cu picătură, veac după veac, cu răbdare şi fantezie, scoate din ea la lumină un decor exuberant, abstract, figurativ, în care sfere, prelingeri, ganglioni, îngrămădiri, agregări urmează geometria, dar se şi eliberează închipuind un corn, un leu, un taur, un luptător mânios, un zeu furios. Ici dăltuieşte candelabre în care se topesc lumânări; colo ridică temple din meduze ori cizelează ameţitoare tuburi de orgă; asupra a ceea ce mai rămâne desfăşoară horbote de calcit, draperii şi cordoane întreţesute.

Încordat, Noam analizează soluţiile. Fiindcă fisura pe care o ştia era obturată de lucrări, se va sustrage altfel. E momentul să improvizeze!

În clipa în care intruşii eliberează locul, coboară elastic surplomba, cu geanta-n spate; degetele de la mâini şi de la picioare sar grăbite de la o priză la alta, de-a lungul stâncii.

— Ce faci aici?

A răsunat o voce. Care-l apostrofează-n germană.

Noam observă un Hercule roşcat, în cămaşă-nflorată, care strigă la el de pe o platformă. Continuându-şi escalada, răspunde în arabă:

— Prelevez probe pentru laborator.

— Poftim?

Cum colosul nu pricepe, Noam repetă în germană, cu puternic accent arab:

— Prelevez probe pentru laborator.

— Care laborator?

— Al Societăţii Libaneze de Speologie.

Noam a spus-o fără a mai sta pe gânduri. De unde şi tăcerea care urmează. Mai sunt doar câţiva metri…

— Eşti un căţărător dat naibii! exclamă neamţul.

— Mulţumesc, răspunde Noam sărind pe calea betonată.

— Cum de ne-ai învăţat limba?

— Am studiat un an la Heidelberg.

Noam salută şi se îndepărtează cu pas grăbit. Unde să fie ieşirea? Îl cuprinde disperarea la gândul că dialogul purtat cu prima fiinţă pe care o întâlneşte după atâţia ani se rezumă la minciuni. Bun venit printre oameni! Ce contează? Cel care l-a văzut coborând abruptul nu-l suspectează c-ar putea fi un evadat dintr-o încăpere secretă.

Un grup de turişti se apropie cu lentoarea unei cirezi de vite. Noam reduce viteza, îi salută cu un surâs vag şi merge înainte, cu fruntea-n pământ, străduindu-se să nu alunece pe solul umed.

Ţinându-se de balustradă, zăreşte o prăpastie adâncă, un puţ natural care lasă la vedere suprafaţa azurie a unui lac subteran liniştit, sclipind în lumina proiectoarelor scufundate în apă. O ambarcaţiune electrică, din cele cu fundul plat, se-nvârte încărcată cu vreo zece pasageri. Deci de acolo venea zgomotul de motor. Noam trage concluzia că galeriile se vizitează astfel: cea inferioară în barcă, şi cea superioară, pe jos. Până nu demult, doar câţiva aventurieri cu căşti de protecţie riscau să pătrundă la nivelul inferior şi nimeni nu bănuia existenţa celui superior.

Încet-încet numărul celor care apar pe alee creşte. Şi toţi trăncănesc de zor. Limbile se amestecă. Trăgând cu ochiul, pe Noam îl miră îmbrăcămintea: toţi aceşti gură-cască care abia dacă au pe ei ceva pantaloni scurţi ori tricouri, sunt plini de tatuaje. Adică: toţi sunt marinari? Sau bandiţi? Chiar şi femeile?

Noam îşi scutură capul: va rezolva mai târziu enigma.

„Exit.“

Cu inima bătându-i puternic, a trecut de un turnichet cromat, apoi a luat-o printr-un tunel artificial cu solul betonat. Zece metri. Douăzeci. Şaizeci. Să fi greşit? Optzeci. Nouăzeci… Pe măsură ce înaintează, zăreşte lumina zilei, îi simte căldura, aspiră un aer saturat de arome.

Iese într-o piaţetă prin care se foieşte o mulţime de turişti. Soarele îl orbeşte, atmosfera sufocantă îl copleşeşte. Stupefiat, se sprijină cu spatele de o balustradă şi încearcă să îşi potolească respiraţia.

În jur, oamenii locului vând tot soiul de articole, care băuturi răcoritoare, care îngheţate, care fistic, care alune sărate, care suveniruri – păpuşi de cârpă, carnete, şaluri, evantaie, ceşti, linguri. Fără a lua în seamă propunerile, turiştii îşi consultă fiecare cutiuţa pe care o ţine în mână; unii o duc la ureche şi vorbesc cu voce tare, de unii singuri. Bizar… Cu excepţia adolescenţilor şi adolescentelor care încearcă să se agaţe, nimeni nu dă atenţie nimănui. Ceea ce lui Noam îi convine…

Scoţând din geantă bidonul cu apă, îşi potoleşte setea.

Analizează situaţia: un tren cu cremalieră şi un teleferic leagă de acum peştera de jos cu cea de sus, a lui, de care altă dată nu ştia nimeni. Cu tot regretul, Noam conchide că se află fără îndoială pentru ultima oară în acest adăpost la care ţinea atât de mult. Trebuie descoperită o nouă ascunzătoare, în cazul în care va trebui să…

Dar nici măcar de gândit nu trebuie să se gândească la aşa ceva!

Oftează.

Să fugă. Mereu să fugă. Şi-ncă de-atât de mult timp…

Şi de ce?

*

Picioarele se urnesc. Muşchii gambelor şi coapselor coboară poteca avântaţi, excitaţi, umflaţi de sânge, în vecinătatea orgasmului. Noam are nevoie să se descarce.

După ce a părăsit situl de la Jeita, s-a întremat departe de mulţime, înghiţind o conservă de ton – una dintre preţioasele sale conserve pe care le avea în geantă –, iar acum parcurge cei optsprezece kilometri care-l despart de Beirut. Pe minunata vale presărată cu pietre cenuşii, împodobită cu măslini, lămâi, stejari, i-a fost de ajuns să urmeze cursul râului Nahr el-Kalb cu undele lui sclipitoare, cel care îşi are izvoarele în peşteri şi furnizează apa potabilă pentru capitală.

Soarele striveşte. Cicadele ţârâie şi cârâie cu o asemenea fervoare, încât lasă impresia că întreaga panoramă stă să se facă fărâme.

Nemaifiind obişnuit, Noam îşi înnoadă pe ţeastă o batistă, îşi apără ochii cu palma şi se opreşte des pentru a bea apă. De jur împrejur, pe culmile dealurilor sau pe coastele acestora, se văd schituri, capele, mănăstiri pe unde-şi deapănă mătăniile belşug de sfinţi. La orizont, o vastă opalescenţă mărgineşte pământul: marea.

Înaintând, Noam, copleşit de dogoare, ridică în urma lui praful. Copacii arşi de căldură nu au nici flori, nici fructe. Uscată, iarba se fărâmiţează îngălbenită, casantă, friabilă. Cât despre măslini, celebrii măslini care contribuie de milenii la faima regiunii, şi aceştia au rămas fără frunze; trunchiurile răsucite, înnebunite se extrag parcă din stâncă ţipând de sete.

Starea fluviului îl îngrijorează pe Noam: departe de a ocupa totalitatea albiei, curge doar prin mijlocul ei, cu un debit firav, lăsând ici şi colo, răspândite, câteva băltoace însingurate, ce se evaporă repede.

Secetă?

Un câine îi întrerupe şirul gândurilor.

Cu picioare înalte, costeliv, cu blana cânepie, tocmai mirosea cadavrul unei vipere prin hăţişul de tufe pitice, când a simţit prezenţa cuiva care se plimba pe-acolo. S-a întors. Şi pe loc, din ochi, omul şi animalul s-au citit.

Încet, Noam se lasă pe vine; încet, câinele se apropie, deşelat, hilar, cu mers suplu şi clătinat, dând din coadă cu mişcări ample.

— Bună ziua! şopteşte Noam într-o limbă pe care nimeni nu o vorbeşte, dar pe care animalul o înţelege.

Palma primeşte trufa umedă şi călduţă. Apoi mâinile mângâie pieptul. Câinele oftează îndrăgostit. Schimbă o privire lungă, de parcă în sfârşit s-ar fi regăsit, deşi abia acum s-au întâlnit. Peisajul dispare. Timpul e suspendat.

— Singur te plimbi?

Încruntându-şi fruntea catifelată, câinele îl fixează pe Noam, dezvăluindu-şi albul globilor oculari, ceea ce îl face să aibă un aer trist.

— Încerci să mă vrăjeşti…

Entuziasmat, animalul se lasă mângâiat, fără vreo ruşine şi fără jenă.

— Rocky!

Un strigăt răguşit se-aude dinspre lizieră.

Cu părere de rău, câinele se smulge de lângă Noam şi se-ndreptă spre vocea stăpânului lui.

— Rocky!

Ascultător, zburdând mai apoi, dispare dincolo de ienuperii ţepoşi.

Noam rămâne pe loc. Fremătând. A simţit mai multă emoţie întâlnind câinele decât oamenii… Cine l-a-ntâmpinat? Cine i-a urat bun venit cu bucurie? Bunăvoinţa dezinteresată numai în ochii câinelui a strălucit.

Se mustră: Noam, o s-ajungi un mizantrop!

Ridicând din umeri, pleacă mai departe. „Mizantrop“… termenul nu-l mai înspăimântă. Nu urăşte oamenii decât cel care-i iubeşte. Nu le face reproşuri semenilor decât cel care aşteaptă tot ce-i mai bun din partea lor.

Nişte acoperişuri anunţă suburbiile Beirutului.

Ce nume să-şi aleagă? Ce naţionalitate? Ce identitate îi va permite să treacă neobservat? Pentru că nu mai ştie care sunt ultimele evenimente din Liban, acest teatru al tuturor conflictelor şi al tuturor reconcilierilor, trebuie să se informeze înainte de a i se adresa şi cea mai neînsemnată întrebare… Din experienţă ştie că şi o simplă frază îl poate pune în pericol.