INTERVIU Ioan T. Morar, scriitor: „Scrisul e ca o căsnicie: ştii totul despre celălalt, dar abia aştepţi să te surprindă“

INTERVIU Ioan T. Morar, scriitor: „Scrisul e ca o căsnicie: ştii totul despre celălalt, dar abia aştepţi să te surprindă“

Ioan T. Morar, într-un peisaj tipic din Provence: câmpurile de lavandă FOTO: ARHIVĂ IOAN T. MORAR

Scriitorul Ioan T. Morar vorbeşte pentru „Weekend Adevărul“ despre „Sărbătoarea Corturilor“, cea mai recentă carte a lui, dar şi despre alte proiecte ale sale. Morar a fost Consul General al României la Marsilia, după care s-a stabilit în Franţa.

Ştiri pe aceeaşi temă

Ioan T. Morar, scriitor, jurnalist şi fost Consul General al României la Marsilia, şi-a lansat în 2016 o nouă carte, „Sărbătoarea Corturilor“ (Editura Polirom). Volumul este conceput ca o mărturie, povestea lui Cornelius, un turnător la Securitate care îşi recunoaşte „păcatele“. Cornelius rememorează „aventurile religioase“ prin care a trecut alături de „fraţii“ lui (în special alături de Jac şi Beni) dintr-un grup coral bisericesc: tinerii sunt la început baptişti, apoi trec la penticostali, la adventişti, ajungând în final la iudaism. După cum recunoaşte autorul, volumul are ca punct de pornire o întâmplare reală petrecută în Arad înainte de Revoluţie.

„Weekend Adevărul“: Povestea din volumul „Sărbătoarea Corturilor“ are o legătură puternică cu realitatea. „Scheletul“ poveştii s-a petrecut în Arad, aţi încercat să o refaceţi sub forma unui documentar, nu aţi reuşit să convingeţi „personajele“ adevărate, apoi v-aţi gândit să o ficţionalizaţi. Totuşi, după publicare, aţi primit vreo reacţie de la cei care s-au recunoscut în carte sau pur şi simplu de la membri ai diverselor comunităţi religioase care au cunoscut istoria respectivă?

Ioan T. Morar: Da, am mai spus-o, iniţial, fascinat de povestea în sine, cea petrecută în Arad, m-am gândit să scriu un fel de roman documentar, complex, urmărind biografiile celor din grup. M-am izbit de refuzul unora pe care i-am contactat şi mi-am dat seama că e un proiect mort. Aşa că m-am refugiat în ficţiune, unde am păstrat, în linii mari, traseul poveştii adevărate. Recent, un credincios mai ciudat, pe care nu-l cunosc, a scris pe blogul lui că eu nu scriu „despre adevăratul Isus“. Asta a înţeles el din carte şi altceva nu. Dar reacţiile au fost bune. Au citit-o şi câţiva dintre cei care cunosc povestea şi au recunoscut măcar „atmosfera“ acelor ani în care se petrece acţiunea. Altcineva, care, de asemenea, contesta dreptul meu de a scrie despre acest subiect, după ce a citit cartea, a înţeles că e vorba de o ficţiune şi şi-a făcut mea culpa. Asta e, subiectul pare foarte sensibil. „Modelul“ turnătorului din carte trăieşte, dar nu are prea multe asemănări cu personajul-narator.

De ce aţi ales punctul de vedere al lui Cornelius, trădătorul, un Iuda neobişnuit, care nu pare să se căiască pe deplin?

Am ezitat mult înainte de a alege formula unei mărturisiri. Dar mi s-a părut că pot povesti mai bine, mai „personalizat“, alegând un personaj cu probleme de conştiinţă, cu schimbări de atitudine, cameleonic. Pe de altă parte, cititorul are beneficiul îndoielii când simte nevoia: cum să crezi tot ce spune un trădător, nu?! Să nu uităm, însă, că există, cu un termen oarecum oximoronic, „trădări sincere“. Personajul meu îşi povesteşte trădarea ca şi când ea ar fi fost „scrisă“ dinainte. Şi, în fond, dacă scoatem toate trădările din istoria umanităţii, cu ce mai rămânem?

Construiţi un trădător aproape golit de sentimente, cinic, detaşat de poveste, ca şi cum ar privi-o din afara ei. Singurul alt personaj la care se raportează sufleteşte Cornelius pare a fi Beni, care nu este conducătorul grupului.

Nu fac teoria trădării, dar, în absenţa cinismului, Cornelius s-ar fi sinucis, după modelul Iuda. Dar el nu alege calea asta, ci speră, poate, să se mântuiască prin scris, cum speră toţi scriitorii, de altfel. Cornelius este omul cu un singur prieten. În care se proiectează, prin care ar vrea să-i manipuleze pe ceilalţi şi de care, pînă la urmă, va fi părăsit, trădat. E povestea trădătorului trădat, o oglindă narativă destul de simplă. Scriam într-un vers: „Sfârşitul îl povestesc ceilalţi“. Cornelius este unul dintre „ceilalţi“, omul care ajunge să vadă finalul poveştii. În plus, el crede că se poate căuta adevărul cu ajutorul minciunii. Mulţi cred asta.

„AM FOST ACUZAT DE BLASFEMIE“

Este evident că pretextul povestirii este chiar viaţa lui Isus, înconjurat de cei 12 apostoli, printre care şi un trădător, de data asta cel care spune povestea. Dar de fapt cine joacă rolul lui Isus în această carte? În fond, Jac, cel care la prima vedere pare a fi „Învăţătorul“, e cel care îi scapă pe ceilalţi din robie, ca un fel de Moise, dar cel care duce mai departe religia, credinţa (în orice formă a ei) este de fapt Beni, despre care aflăm că a devenit rabin. 

M-am ferit foarte mult să pară că romanul acesta e un fel de „Evanghelie după Iuda“. Se pare că nu am reuşit foarte tare! Tentaţia numărului de „apostoli“ a fost prea mare, nu i-am rezistat. Nu am făcut paradă de acest număr, dar el se poate deduce, după cum dovedeşte întrebarea. Dar nu am mers până acolo încât să investesc vreun personaj cu simbolul christic. Şi aşa am fost acuzat de blasfemie! Jac e un învăţător, unul care a terminat Liceul pedagogic, şi un lider al grupului. El caută credinţa, nu o deţine. E debusolatul care joacă rolul de busolă. Şi care se înconjoară de oameni mai debusolaţi ca el. Dar plini de râvnă. Oameni simpli, căutând o flacără a credinţei tot mai mare. Beni e singurul care ajunge la stabilitate şi, dezvăluind un pic evoluţia personajelor, da, devine rabin. Ceilalţi se împrăştie, abandonează căutarea. Jac şi Cornelius vor să închidă cercul căutării, întorcîndu-se într-un Arad de după Revoluţie, când libertatea religioasă face loc unor credinţe noi, unor biserici care ajung şi în România. E libertatea religioasă care, culmea, destramă, potenţează deosebirile. E mai nocivă, într-un fel, decât opresiunea care a ţinut comunităţile religioase minoritare împreună.

Vă identificaţi cu vreunul dintre personajele din carte? Nu mă refer la trădător, aţi mai menţionat şi în alte interviuri că nu aţi fost colaborator al Securităţii.

Dacă această întrebare este obligatorie, atunci da, mă pot identifica, parţial, cu Beni. Ca şi el, sunt fascinat de iudaism, deşi nu am lecturi sistematice şi profunde. Dar din câte am citit, e destul să îmi declar admiraţia fără rezerve. Anticipez o altă întrebare: nu, nu sunt evreu. Sunt filosemit.


ÎNTÂLNIREA CU SECURISTUL UNIVERSITĂŢII

Care au fost experienţele dumneavoastră cu Securitatea?

Am avut două experienţe directe, amândouă fiind tentative de recrutare. Prima s-a petrecut în facultate, la Timişoara, eram în anul IV, învăţam bine, eram în trupa de teatru, mergeam la cenaclu, scriam şi publicam. Atunci am fost introdus de secretarul de partid de la Universitate la el în birou, unde „cineva voia să mă cunoască“. Era vorba de securistul care răspundea de Universitatea Timişoara, Lup Ţepelea. Mă întreb cum poţi să-ţi botezi copilul Lup? El mi-a pus tot felul de întrebări pe care le-am eschivat. M-a întrebat dacă un coleg de-al meu ascultă Europa Liberă. Iar eu i-am spus că nu ştiu, pentru că eu, din când în când, atunci când ascult, ascult singur. „Cum aşa?“, m-a întrebat. Iar eu, forţând, i-am spus: „Dacă nu ascultăm ce spun ei acolo, cum reuşim să-i combatem?!“. M-a mai întrebat dacă am prieteni mai deosebiţi. I-am spus că toţi prietenii mei sunt oameni deosebiţi, ăsta e criteriul după care îmi aleg prietenii. M-a întrebat dacă cunosc oameni nemulţumiţi. Aici am răspuns foarte tare: „Da, şi tovarăşul Nicolae Ceauşescu e nemulţumit, a spus-o de câteva ori. E nemulţumit de ritmul înaintării spre comunism. Dumneavostră sunteţi mulţumit?!“, l-am întrebat. Întâlnirea a fost un eşec pentru el. După ce am plecat fără să mai apuce să-mi propună ceva, mi-au tremurat genunchii o vreme. M-au trecut transpiraţiile reci. Dar am scăpat. Până peste vreo trei ani, când, profesor la Lugoj fiind, am fost căutat la telefon de un colonel Soare. M-a chemat la o întâlnire la sediul Securităţii Judeţene. Am anunţat mai multă lume, credeam că mă vor ancheta pentru că-l imitasem pe Ceauşescu în nişte cercuri restrânse. Dar nu, voiau să-mi propună să devin ofiţer, să mă mut în Timişoara, să mă ocup de „problemele care-mi plac“, tineret, cultură. Mi se dădea casă şi un salariu motivant. Norocul meu a fost că nu aveam stagiul militar satisfăcut, din cauza unei acrocianoze, circulaţie periferică slabă, mâini albe la ger. „Da“, mi-a zis colonelul, „ne-am uitat mai bine şi nu îndepliniţi condiţiile“. Am avut noroc. Dacă le-aş fi îndeplinit, ar fi trebuit să refuz. La CNSAS, căutîndu-mi dosarul, am dat peste o turnătorie a unei doamne ajunse în regimul Năstase chiar la el în cabinet. M-a turnat că l-am imitat pe Ceauşescu. Eram eu, poetul Eugen Suciu şi ea. Culmea, pe nota informativă nu era trecută nicio rezoluţie. Probabil că pentru Securitate Ceauşescu era inimitabil!

Fraza din final, „Nu contează dacă rătăcim sau nu. Dumnezeu ne va găsi oriunde îl căutăm“, e o concluzie excelentă pentru întreaga poveste. În teoria dumneavoastră a mântuirii îşi fac loc şi cei care nu îl caută pe Dumnezeu? Ce se întâmplă cu ei? Ce se întâmplă cu cei ca „inginerul Oproiu“ (securistul căruia Cornelius, sursa Luther, îi toarnă tot)? Pentru că după Revoluţie „inginerul Oproiu“ nu pare că a ajuns rău, din contră, i se spune „revoluţionar“.

După ce a apărut cartea, am găsit o frază pe care o notasem ca fiind a lui Beni. Nu ştiu dacă am prins-o în carte sau nu: „Ori toate religiile sunt greşite, ori toate sunt corecte. Există o mie de feluri de a crede şi un singur fel de a nu crede“. Altfel, grea întrebare! Se tot chinuie teologii cu ea de secole: ce se întâmplă cu cei care nu-l caută pe Dumnezeu? Dacă pentru mulţi călătoria este mai importantă decât destinaţia, poate că, într-o oarecare măsură, căutarea lui Dumnezeu este mai spectaculoasă decât găsirea lui. Şi dacă vom primi răspuns, şi dacă nu vom primi, asta se va întâmpla mult prea târziu ca să mai facem ceva. Iar „inginerul Oproiu“, ajuns revoluţionar, va fi unul dintre personajele publice care vor deveni pioase. Îşi va face cruci în public… Nu s-a întâmplat aşa şi în realitate? Vedeţi, uneori ficţiunea abia ţine pasul cu realitatea.

Care sunt spaimele scriitorului la începutul cărţii şi în ce se transformă ele la final?

Aici m-aţi atins! Spaimele sunt ca o turmă pe care o păstoresc zi de zi. Spaima foii albe, spaima că nu vine cuvântul, spaima că nu am găsit tonul potrivit, că nu interesează pe nimeni ce scriu… Că rezultatul va îngroşa rafturile cu mediocrităţi. Mama spaimelor este aceea că vei muri şi n-ai apucat să spui ceea ce credeai că ai de spus… Că nimic din tine nu va trăi, măcar o vreme, în cărţile tale.

MIRCEA MIHĂIEŞ, PRIMUL CITITOR

Cât de mult sau cât de puţin scrieţi? Cât de ordonat, de programat?

Când lucrez la o carte, scriu cu program, ordonat, deşi, când mă aşez la computer, abia aştept ceva care să-mi atragă atenţia, să mă facă să amân momentul. Sunt emoţionat de fiecare dată când am ceva de scris. Am trac până când încep de-a binelea, după aceea intru în priza textului. La fel era şi cu vorbitul în public, pe scenă. Deşi am fost de sute de ori pe scenă, în vremea „Divertisului“, de fiecare dată am avut emoţiile intacte.

Mărturiseaţi într-un alt interviu că aveţi şi un prim cititor preferat, pe criticul Mircea Mihăieş. Cum funcţionează de fapt relaţia dintre scriitor şi primul lui cititor?

Cu Mircea Mihăieş sunt prieten aproape din copilărie. De la liceu. Eu am făcut Liceul de Chimie, era prima promoţie, şi am fost găzduiţi de Liceul teoretic numărul 5 din Arad, unde Mircea era într-a unşpea. Şi ne-am împrietenit aproape inexplicabil. Cred că unul din liante a fost pasiunea pentru scris. Lui i-am arătat primele texte. Făcusem un fel de samizdat, „Juvăţul“, o revistă în două exemplare, scrise de mână, ce vremuri!, unde Mircea mi-a dat o poezie scrisă de el: „Tango degeaba“. Ăsta e debutul lui absolut! Am petrecut ani minunaţi în Aradul de atunci, am mers împreună la „Atelier 16“, un cineclub transformat, mai apoi, în „KinemaIkon“, club de discuţii despre filme şi nu numai. Am făcut şi eu un film, în anii `70, „Autopsia uitării“, de 7 minute, în care, printre alţii, joacă şi Mircea Mihăieş: bate o carte în cuie, pe o scândură care e lăsată să plutească pe Mureş. Rezumând: da, Mircea citeşte întotdeauna primul ceea ce scriu. Din fericire, nu are multe observaţii cu ceea ce ar trebui rescris.

Avem noi, românii, obsesia trădării mai mult decât alte popoare, din cauza trecutului nostru?

Mai mult în glumă, că dacă ar trebui să o luăm în serios, ne-am întrista: ţineţi minte primele cuvinte atestate în ceea ce avea să fie limba daco-română: «Torna, torna, fratre!“. Altfel, trădare să fie, dar s-o ştim şi noi!

Scrieţi după un plan? Se schimbă personajele pe parcurs faţă de cum le-aţi gândit iniţial?

Am în cap o schiţă, uneori o şi pun pe hârtie. Îmi notez personajele, le caracterizez. Fac un fel de fişă biografică. Nu tot ceea ce scriu acolo e folosit, dar mie îmi foloseşte să ştiu despre personaje lucruri pe care nu ajung să le dezvălui. Uneori, evoluţia unor personaje mă suprinde şi pe mine. Asta face scrisul mai interesant. E ca într-o căsnicie: ştii totul despre celălalt, dar abia aştepţi ca el/ea să te surprindă.

Despre „Sărbătoarea Corturilor“ s-a spus inclusiv că este un docu-fiction. Mai ales în ceea ce priveşte trecerea personajelor la mozaism, detaliile fac totul, inclusiv momentul circumciziei. Cum şi cât v-aţi documentat?

Cel mai mult am citit, într-adevăr, despre credinţa iudaică. Preocupările sunt mai vechi în privinţa asta. Dar am citit mult şi pentru carte. Am citit site-uri dedicate convertirilor.  În ceea ce priveşte circumcizia, am văzut chiar şi două filme documentare. Filme despre circumcizia la maturitate, pentru că în cazul celei făcute nou-născutului e mai simplu. Am încercat să respect ritualul, adaptându-l realităţii din carte, poveştii mele. Poate suna ca un amănunt picant: am încercat să-mi imaginez toate durerile, toate transformările mentale pe care le suportă personajele.


„Sunt un român care se minunează prin Provence. Şi scrie“

Scrieţi la ceva acum? Şi de fapt cât de repede se apucă un scriitor de noul volum după ce l-a terminat pe actualul?

Acum scriu la o carte despre Provence, unde locuiesc. De fapt, e o serie de articole publicate, autonom, în revista „Orizont“, articole care vor forma substanţa acestei cărţi despre lumea în care m-am mutat de şase ani. Mă gândesc la un alt volum în care să adun farsele publicistice făcute de mine înainte de `89, din care cea mai notabilă a fost traducerea unor poezii de Cassius Clay, publicată în Almanahul României literare din 1984. Poezii inventate în totalitate de mine. Poate voi adăuga acestor farse un text despre condiţia umorului clandestin în comunism. Am în cap un roman pornind de la un personaj real din Noua Caledonie, prima femeie melaneziană care a învăţat să citească şi să scrie în franceză şi care a fost un fel de regină într-o lume dominată de bărbaţi. Pentru romanul ăsta ar trebui să găsesc fonduri de documentare, să mai ajung o dată acolo.

Mircea Mihăieş spune că aţi scris cea mai bună carte de până acum. Cât de greu e pentru un scriitor să se autodepăşească atunci când realizează că a scris o carte foarte bună? Cât de greu e să continui în căutarea cărţii perfecte?

Cum am mai spus-o, la romanul ăsta m-am gândit înainte de a scrie cele două romane de dinainte. Şi „Lindenfeld“, şi „Negru şi Roşu“ au fost două trepte spre „Sărbătoarea Corturilor“. Dacă aş trăi într-o lume ideală şi aş avea mult timp în faţa mea, mi-aş propune să rescriu „Sărbătoarea Corturilor“ peste zece ani, de pildă, fără să mă uit la cartea de acum. Să văd care e mai bună. Îmi doresc din toată inima ca „Sărbătoarea Corturilor“ să fie mai slabă decât cărţile pe care vreau să le mai scriu. Dacă nu se poate…

Dedicaţia „Pentru cei care încă nu au ajuns“ de la începutul cărţii la cine se referă?

Mărturisesc: atât de mult mi-a plăcut dedicaţia asta când mi-a venit în minte, încât nici nu m-am gândit la o altă interpretare. Sunt mulţi care, în multe feluri, încă nu au ajuns. Poate nici nu au pornit. Când aşteptăm, de cele mai multe ori îi aşteptăm pe cei care încă nu au ajuns. Cum zicea Ioan Alexandru: „Cine te-aşteaptă te iubeşte/ iubindu-te nădăjduieşte/ că într-o zi, lumină lină,/ vei poposi la noi deplină“.

Aţi fost consul la Marsilia. Ce aţi făcut după şi ce faceţi acum? Vă mai întoarceţi în ţară?

Am fost consul general al Românie la Marsilia fix un an. Apoi am mai stat trei luni regulamentare şi încă o lună prelungire, pentru a asista, oficial, la o expoziţie pe care am iniţiat-o eu şi a antrenat întregul Corp Consular. Am fost schimbat exact atunci când mai multe proiecte ar fi intrat în faza de maturitate. Postul de la Marsilia mi-a fost propus, nu l-am cerut eu. Şi nu l-am acceptat pentru a deveni faimos sau pentru a pune bani deoparte ci, deşi sună prăfuit şi, poate, fals, pentru a face ceva în direcţia unei imagini mai bune a României. Am decis să rămân aici, să ies din agitaţie şi să mă dedic scrisului. M-am stabilit, desigur, împreună cu soţia, în La Ciotat, unde am un apartament. Steriadi a fost aici şi a pictat portul. E oraşul în care a fost filmat primul tren intrând într-o gară. E primul film celebru al fraţilor Lumière. Mă întorc în ţară să-mi lansez cărţile, să răspund unor invitaţii la festivaluri. Nu am avut în faţa mea nimic serios pentru care să merite să mă întorc.

Ce face Ioan T. Morar în acest moment într-o lume paralelă?

În afară de scris, fac pe gratis ceea ce, din postul de la Marsilia, făceam ca slujbaş. Activez în Asociaţia Amitié Franco-Roumaine, sunt preşedinte de onoare. Avem o activitate destul de densă. O menţiune specială: acum trei luni am organizat, fără niciun sprijin oficial, o seară de poezie românească în La Ciotat, cu asociaţia şi cu scriitorii şi amatorii de literatură locali. A avut un succes neaşteptat. Am fost voluntar la Campionatele Europene de Cross de la Hyeres, de anul trecut, asistând echipa României pe toată durata concursului. Am fost voluntar la o săptămână a filmului românesc la Marsilia, organizată de o asociaţie de cinefili francezi. Un voluntariat care presupune destule cheltuieli personale neacoperite de nimeni. Dacă vrei să faci ceva, ai de unde alege. Într-o lume paralelă, sunt un român care se minunează prin Provence. Şi scrie.

Şi dacă întrebarea precedentă s-ar referi chiar la un alt Ioan T. Morar, dintr-o lume paralelă, într-un soi de exerciţiu de imaginaţie?

Păi Provence e o lume paralelă.

O poveste despre trădare şi mântuire
 

„Sărbătoarea Corturilor“ (Editura Polirom, 2016), cea mai nouă carte a scriitorului Ioan T. Morar, spune povestea membrilor unui grup coral bisericesc din Arad care încearcă să descopere adevărata credinţă în România anilor 1980. Aparţinând iniţial cultului baptist, trec la penticostali, apoi la adventişti, iar în cele din urmă, se circumcid şi se convertesc la iudaism. Astfel ajung să emigreze în Israel, unde fiecare se descurcă cum poate. Însă Jac, Corneliu şi Beni, cei trei conducători şi ultimii reprezentanţi ai grupului, nu îşi găsesc nici aici liniştea sufletească: Beni ajunge să îmbrăţişeze doctrina mesianică, devenind rabin, în vreme ce Jac şi Corneliu se întorc după 1990 în România, unde încearcă să pună bazele unui cult iudeo-creştin. Întreaga poveste este spusă de trădătorul grupului, un turnător la Securitate aflat şi el în căutarea lui Dumnezeu.

CV/ IOAN T. MORAR


Poet şi prozator

Numele: Ioan T. Morar

Data şi locul naşterii: 13 aprilie 1956, Şeitin, judeţul Arad

Starea civilă: căsătorit

Studiile şi cariera:

- În 1981 a absolvit facultatea de Filologie a Universităţii Timişoara, secţia română-franceză.

- Membru fondator al „Academiei Caţavencu“.

- A activat în grupul „Divertis“ până în 1996.

- În 2010 a fost numit Consul General al României la Marsilia, funcţie în care a rămas un an.

- Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

- A publicat volumele: „Vara Indiană“, „Fumul şi spada“, „Şovăiala“, „Neruşinarea“, „Paloarea“, „Lindenfeld“, „Negru şi Roşu“, „Cartea de la capătul lumii“ şi „Sărbătoarea Corturilor“.

Locuieşte în: La Ciotat, Franţa.

Acest interviu a fost publicat şi în „Weekend Adevărul“ (numărul din 22-24 iulie 2016).

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: