INTERVIU Angela Marinescu, poetă: „Părinţii m-au întreţinut până la 62 de ani“

INTERVIU Angela Marinescu, poetă:
„Părinţii m-au întreţinut până la 62 de ani“

Angela Marinescu a colecţionat, în biografia sa, toate dramele pe care le poate îndura un om. Despre toate vorbeşte cu luciditate, fără reţinere. Au trecut. Le-a înţeles.

Ştiri pe aceeaşi temă


O întâlnire cu Angela Marinescu, chiar şi o întâlnire pentru un inerviu de publicat în ziar naţional, nu poate fi decât foarte, foarte personală. Şocant de personală. Femeia aceasta are sclipiri de geniu şi de nebunie. Angela Marinescu a lansat, recent, primul volum din seria de autor. Opere complete. E cartea sa de vizită. Înainte de interviu, m-a rugat să deschid cartea la o pagină anume. Era tipărită acolo singura imagine din carte. Era Angela Marinescu, fotografiată recent, dezbrăcată complet. Angela Marinescu a avut cancer la sân. A făcut mastectomie. Angela Marinescu are 74 de ani. E singura pagină din carte care îi arată vârsta. Necenzurat, dar necenzurabil. Fotografia e un poem. Angela Marinescu a vrut să facă un performance. Aceasta e cea mai curajoasă femeie pe care un tânăr reporter a cunoscut-o. Interviul care urmează e o terapie.


Începem cuminte. Care e prima amintire din copilărie?
Eram la bunicii mei dinspre mamă, refugiaţi din Moldova în Arad. Ei trăiau într-o mahala de peste Mureş. Erau foarte, foarte săraci. Îşi făcuseră acolo o căsuţă mică, moldovenească, joasă, vai de capul ei. În timpul bombardamentelor, când suna alarma, ne duceau în pivniţă pe mine şi pe sora mea, iar noi ne uitam pe nişte gemuleţe mici ce se întâmplă afară. Mi-a rămas în cap definitiv sunetul acela, care a fost foarte traumatic.

 

A primit Premiul Naţional de Poezie

n Numele: Basaraba-Angela Marcovici, pseudonim literar Angela Marinescu

n Data şi locul naşterii: 8 iulie 1941, Arad

n Studiile şi cariera: A absolvit Liceul „Moise Nicoară“ din Arad.

A studiat vreme de patru ani la Institutul de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca.

S-a licenţiat în psihologie, în cadrul Facultăţii de Psihologie a Universităţii din Bucureşti.

A debutat publicistic în 1965, cu poeme în revista „Tribuna“ din Cluj-Napoca. În 1969 publică primul volum de poezii, „Sânge albastru“.

A publicat 15 volume de versuri, un volum de eseuri şi un „Jurnal scris în a treia parte a zilei“.

În 1989 a emigrat în Franţa şi a transmis un memoriu la postul de radio Europa Liberă.

Din 1990 până în 1996 a lucrat ca redactor corespondent la revista „Vatra“.

În 2003 a primit Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ pentru Opera Omnia.

n Locuieşte în: Bucureşti.

Tatăl dumneavoastră a fost în război,
a fost şi în prizonierat. V-a povestit?

Da, tata a fost prizonier patru ani în Caucaz. A fost ofiţer cavalerist. Eu nu-mi amintesc mare lucru de atunci. Ştiu doar când a venit, în permisie, în mahalaua din Arad. Era îmbrăcat cu mantaua lui de ofiţer. Acolo, bunicul moldovean avea o cârciumioară unde veneau şi ruşii, pentru că în apropiere era o cazarmă. Ruşii erau foarte violenţi şi foarte cruzi. La un moment dat, un rus l-a ameninţat pe tata că o să-i ia femeia. Mama era foarte tânără şi foarte frumoasă. Atunci, tata a pus un dulap în uşă, în camera în care dormeam noi. Din război, însă, mie şi soră-mii nu ne povestea nimic. Totuşi, după ce a făcut Alzheimer, odată cu evoluţia bolii, nu-şi mai amintea decât ce s-a întâmplat în timpul războiului. Trecuseră mulţi ani de la venirea lui din prizonierat şi la un moment dat mi-a făcut o vizită. M-a privit şi i-a spus mamei: „Vai, ce fată frumoasă am. Seamănă cu o tătăroaică“. Semănam cu tătăroaicele din Caucaz şi lui de asta i-a plăcut. Era fericit că eram atât de tătăroaică.

S-a întors cu divizia „Tudor Vladimirescu“ sau „Horea, Cloşca şi Crişan“?
Nu. Problemele lui nu au încetat când s-a întors. De exemplu, la plecarea din prizonierat, toţi cavaleriştii au fost obligaţi să-şi împuşte caii. Tata nu a putut, pentru că se ataşase de cal atât de tare încât îl iubea mai mult decât pe el însuşi. Ei dormeau de multe ori sub burta cailor, pe zăpadă. Îşi petrecuse patru ani de prizonierat cu acest cal!

După război, a fost foamete mare.
Eu ştiu că am trecut, după război, prin vremuri foarte grele. Se trăia cumplit! Stăteam la coadă la marmeladă, la untură. N-aveam de niciunele.

Cum erau părinţii dumneavoastră, în aceste condiţii?
E adevărat că întotdeauna când trăieşti greu ies la iveală nişte limite ale înţelegerii proprii pe care n-ai avea cum să le cunoşti altfel. De pildă, la divorţ, îl cunoşti mai bine pe omul de care divorţezi. Nici ei nu se înţelegeau mereu: mama era foarte încăpăţânată, foarte dominatoare şi foarte puternică. Mama era profesoară de educaţie fizică şi lucra la două şcoli ca să ne poată ţine. Fusese campioană la înot şi la schi.

Şi dumneavoastră aţi făcut sport.
Şi eu, până să mă îmbolnăvesc de tuberculoză, am făcut toate sporturile posibile: handbal, volei, înot, atletism, gimnastică la sol şi aparate. La aparate îmi era mai greu, pentru că nu puteam să stau cu capul în jos. Nici acum nu pot. Simt că înnebunesc. Oricum, dintre toate sporturile, cred că numai şah şi box nu am făcut.

Şi tatăl?
Tata era aristocrat, complet abulic, detracat, extenuat de război, dar cu un simţ al responsabilităţii foarte dezvoltat. Îşi iubea familia enorm şi nu putea trăi în afara ei. Tata ne-a îngrijit pe mine şi pe sora mea în mod exemplar, iar mama ne-a îngrijit pe toţi în mod exemplar. Au trăit în foarte mare sărăcie. Când se mai certau, mă târam la picioarele lor, îi îmbrăţişam, plângeam şi îi imploram să nu se mai certe. Ei nu puteau ţine cont, deja nu se mai puteau opri. Pentru mine, asta a fost groaznic. Mai ales că am făcut o nevroză infantilă foarte gravă, care m-a ţinut până la 14 ani.

Cum se manifesta?
Mi-am supt degetul şi am urinat pe mine până la 14 ani. La şcoală. Mă scoteau la tablă şi eu nu ştiam nimic. Urinam. Brusc, urinam. Cu degetul în gură. Aveam o nevroză infantilă, nu enurezis nocturn, cum ai când urinezi pe tine când eşti mic. Nu. Nonstop. Şi tata mă bătea cu cureaua, pentru că nu ştia că sunt bolnavă. Groaznic. De ce? De exemplu, pentru că îmi făceam încălţările papuci, stăteam cu călcâiul pe ştaiful pantofului. Stricam încălţările şi, pentru că eram săraci, se supăra. Eu îl iubesc! Tata a trăit foarte greu. A murit într-o sărăcie şi linişte şi detracare totală. Era resemnat. Nu s-a revoltat nicio clipă. Nici eu nu mă pot revolta pe nimeni din lumea asta. Mi-e ciudă uneori. Îmi spun: „De ce n-ai avut orgoliul să vorbeşti cu X ca să-ţi iasă cartea nu-ştiu-cum?“. Şi-mi trece imediat. Ce să fac? Asta e.

Acasă era tensiune. Cum v-aţi detaşat?
Am fost internată în spital. Au descoperit o cavernă tuberculoasă la 15 ani fără câteva luni. Nu mi s-a închis caverna cu niciun medicament. M-au trimis la Timişoara. Acolo mi-au făcut Iacobeus în doi timpi: o incizie de doi centimetri sub braţ, în care se introduce un tub prin care e introdus un electrocauter care cauterizează aderenţele pe care le făcusem între cele două pleure. Probabil făcusem pleurezie, iar eu nu ştiam. Ca să-ţi introducă aer în plămâni, trebuia să ardă aderenţele. Aceasta e operaţia Iacobeus. Oricum, n-au reuşit. Au încercat şi cu pneunoperitoneu. Asta înseamnă că-ţi bagă aer în burtă. E foarte greu de suportat. Doctorul îmi spunea: „Uite acul! (n.r. – un ac de 10 centrimetri, gros). Acum spune-mi: «Du-te-n p... mă-tii!». Când tu mă înjuri, eu îţi introduc acul“. Pac! Chestia asta a ţinut un an. La un moment dat, mă obişnuisem: mă culcam pe masa aia nenorocită şi spuneam singură: „Du-te-n p.. mă-tii!“. Dar nici aşa nu m-am vindecat. M-au trimis la Moroieni ca să-mi scoată lobul superior stâng, care era cu cavernă ce nu se-nchidea. Se făcuse ca un fel de chist, dar rămăsese gaura. M-au dereglat psihic toate momentele astea.

O tragedie în prea multe acte

Boala aceasta, tuberculoza, a fost mereu o problemă în familie.
Aşa e. Bunica mea a făcut tuberculoză. Bolnavă fiind, a făcut încă un copil, pe Tiberius. Apoi, a făcut TBC galopant. Soţul ei, avocatul Vichetie, fiu de preot, a dus-o pe soţia lui la Dahos, însă ea a murit acolo. În timp ce ea murea, el îşi juca averea la cazinoul din Viena. Ei erau din Nădlac şi erau bogaţi. A pierdut tot. S-a întors acasă lefter, cu cadavrul soţiei. S-a recăsătorit cu o slovacă şi a făcut o fetiţă, tanti Olga. Ulterior, cei doi proaspăt căsătoriţi şi cu tanti Olga s-au mutat în Bratislava, unde au şi murit. Tata a rămas în Nădlac, a făcut Facultatea de Drept la Cluj, a fost înalt funcţionar în prefectura Arad. După ce a venit din război, din raţiuni politice, a fost retrogradat. A primit un salariu foarte mic, dar cu care l-a ţinut pe fratele lui la facultate. Fratele lui s-a căsătorit cu o fată care avea tuberculoză. Au murit amândoi de TBC. Tata a avut şi el TBC, dar mai târziu, când eu şi sora mea eram mici. El m-a infectat. Acum s-a aflat că, atunci când bacilul Koch trece de la un om la altul, suferă mutaţii organice care-l fac rezistent la tratament. Eu şi sora mea am devenit rezistente la tratament, iar tatăl meu s-a vindecat în câteva luni. Eu am tras de boală 14 ani, iar sora mea – 10. Se poate şi să ne fi născut cu măduva osoasă hipoplazică. Mama a fost singura care ne-a îngrijit pe toţi, dar n-a făcut tuberculoză.

Dar a avut şi ea parte de tragediile ei.
Mama a făcut parte dintr-o familie de ceangăi. Locuiau pe marginea dintre Moldova şi Transilvania. Ei nu se căsătoreau decât între ei, dar astfel se dezvoltau boli psihice grave. Sora mamei a avut schizofrenie şi s-a sinucis la 49 de ani, punându-şi gâtul pe calea ferată care ieşea din Arad spre Timişoara. Fratele lor, Ştefan, s-a sinucis la 21 de ani, cu un pistol pe care-l avea în dotare – era student la Şcoala de Aviaţie.

„N-am luptat. Pur şi simplu am trăit“

Cum vi se pare vorba asta: „Ce nu te omoară te face mai puternic“?
E valabilă numai la oamenii deja puternici. Sunt oameni care, după o astfel de experienţă, nu mai fac nimic. Vor doar să fie protejaţi. Eu am terminat cu TBC-ul la 28 de ani. Eram deja măritată, încă studentă la Medicină, pentru că făceam facultate un an da, un an ba.

Păi, cum vă întreţineaţi?
Părinţii m-au întreţinut până la 62 de ani. Eu m-am lăsat în mâna lor după ce m-am îmbolnăvit de plămâni pentru că nu puteam câştiga bani. Din cauza lipsei de imunitate, nu făceam faţă la servicii. Făceam viroze permanent, cu frisoane, stare de oboseală, cu dureri de cap, de gât, traheite. Tata n-a trăit până am împlinit eu 62 de ani, dar mă întreţineau mama şi sora. Sora mea nu s-a măritat niciodată, pentru că era atât de responsabilă. Sora mea e nebună, e clar. Ea l-a crescut pe fiul meu de la 3 ani la 19 ani. Ea l-a crescut. Îmi trimitea mie bani, îi ajuta pe părinţi. Mă simţeam de căcat. Eu, după şcoală, facultate, m-am apucat de scris, nu mai ţineam cont de nimic, pe primul soţ l-am luat numai pentru că am crezut că e foarte pur. Nu ştiu ce-o fi fost în capul meu. Dar ne-am îndrăgostit. Eram foarte tineri. Aveam 22 de ani. El era cu doi ani mai mic decât mine. După un an, ne-am căsătorit. Era foarte bolnav. Tatăl lui a murit în închisoare, la Gherla, pentru că s-a opus colectivizării. Era foarte muncitor, avea cea mai frumoasă casă din sat, unde comuniştii au instalat administraţia colectivei. Familia a trăit câţiva ani buni în grajd. Cu vitele la un loc. Acolo, a făcut hepatită şi nefrită. A fost foarte bolnav. Probabil că asta ne-a şi apropiat. Simţeam, ştiam amândoi ce înseamnă boala.

Dar eraţi luptători.
Ce luptători? Am făcut box? Ce-am făcut? Vezi, tuberculoza n-o simţi. Atât că la început oboseam, tuşeam sec şi făceam subfebrilităţi. În starea asta, când eşti tânăr, nu e chiar atât de apăsător. Eu făceam sport în continuare, dar eram bolnavă deja. N-am luptat. M-am trezit cu caverna. La început, am refuzat să mă internez. Apoi, părinţii m-au dus la dispensarul din Arad, unde au început să bage tuberculostatice. Nu m-am făcut bine, m-au trimis la Timişoara. Din cauza tuberculostaticelor, intestinele mele se subţiaseră. Intestinele au nişte striuri care se aplatizează după doze mari de medicamente agresive. Tuberculostaticele sunt cele mai agresive medicamente după citostatice. Gândeşte-te că iei 50 de pastile într-o zi. Timp de ani buni. Păi, cum să nu se strice intestinele alea, dracu’ să le ia. N-am luptat. Pur şi simplu am trăit.

E o anduranţă aparte. Oamenii sunt mai slabi.
Tu ştii ce puternică e viaţa? Eu, dac-aş putea, aş cere eutanasia. Sunt foarte slăbită. Mă ţine în viaţă doar băiatul meu, pe care-l iubesc enorm. Dar atunci voiam doar să trăiesc. Mi-aduc aminte că eram internată în spital şi am văzut doi tineri care se sărutau. M-am dus la ei, i-am despărţit şi i-am spus lui: „Sărută-mă!“. El n-a vrut, dar eu n-am putut să concep asta. M-a durut foarte mult. Emmanuel Levinas spunea ce traumatizant e pentru doi bătrâni care stau într-o sală de aşteptare în gară, iar în faţa lor doi tineri se sărută. Pentru ei, e greu să vadă cum tinerii trăiesc sub ochii lor, în timp ce ei nu mai sunt în stare. Este ca o agresiune. Să vezi că nici măcar nu se feresc de tine? Tu nici nu mai contezi, te exclud.

Aţi fost în poziţia bătrânilor din gară?
Tot timpul sunt. Am chiar un poem care se cheamă „Excludere“. Dar eu am ajuns să trăiesc momentele acelea până la capăt. Acum nu mă mai interesează. Sunt oameni care n-au ajuns niciodată să-şi trăiască momentele de senzualitate şi de sexualitate până la capăt, până la contopire totală, până la nebunie. Ei nu sunt terminaţi! Nu se vor putea detaşa niciodată de această problemă. Eu am trăit momentele acestea, le-am depăşit şi nu mă mai interesează.

„Tuberculoza m-a făcut să cunosc intensitatea trăirii“

Aţi fost studentă la Medicină, dar n-aţi absolvit. De ce?
Pe vremea noastră, după ce terminai Faculatea de Medicină, te trimiteau invariabil la ţară. Or, pe mine, fiind operată de plămâni, cu trei recidive, m-ar fi luat dracu’ la ţară. După ce-am făcut patru ani şi jumătate de medicină, mama m-a mutat la altă facultate. Nu-mi spusese nimic. Ne-am întâlnit în faţa Cişmigiului. „Ce faci aici?“, am întrebat-o. Venise din Târgu-Mureş. „De mâine te duci la Psihologie, în anul III.“ Tocmai începusem stagiul de ginecologie.

A fost alegerea mamei?
Mi-a spus: „Ce vrei? Să te duci la ţară să mori acolo de plămâni? Nu vezi ce şubredă eşti?“. Am trecut în anul III, am dat 17 examene de diferenţă şi am continuat trei ani.

V-a plăcut Psihologia?
Singura materie care mi-a plăcut în Psihologie a fost psihologia clinică. Am făcut doi ani de psihologie clinică. Mediciniştii fac în anul VI psihiatrie. Noi, psihologii, am făcut doi ani de psihologie clinică, oarecum echivalentă cu psihiatria. Doi ani, zi de zi, noi ne-am dus la       FOTO: Ioan Cucu
Spitalul nr. 9, am stat acolo ore-ntregi şi am
făcut teste de personalitate, de IQ.

Aţi terminat Psihologia. Aţi lucrat la Spitalul CFR, ca psiholog.
Da, în Braşov. Le făceam teste impiegaţilor. Nu m-am putut adapta pentru că era foarte frig, iar eu eram slăbită sau, oricum, cu imunitatea la pământ. Făceam viroze permanent, cu frisoane puternice, lungi, insuportabile. Intrasem, însă, în Fondul Literar, aşa că am fost la Bucureşti să-mi dea o hârtie fictivă că lucrez la ei ca să-mi pot cere negaţia în Braşov.

Un fel de demisie.
Da, numai că nu era voie. Am scăpat de Braşov şi de impiegaţi şi de testele alea nenorocite. Ce prostii! Pe mine mă interesa psihologia clinică. Culmea e că al doilea soţ este schizofrenic.

Nu ştiaţi că e bolnav?
Schizofrenia nu-şi constituie nucleul schizofrenic dintr-o dată, ci în ani buni. Un psihiatru nu dă diagnosticul de schizofrenie decât după cinci ani de expectativă. Am văzut medici care erau ei înşişi schizofrenici, dar care tratau schizofrenia. Boala nu se vindecă niciodată. Debutul în schizofrenie îmbracă formele tuturor bolilor pshice: nevroză, psihopatie şi psihoză. Mie, în lumea asta, cel mai frică îmi era de nebuni. Nu ştiam că e bolnav. Era tânăr, cu 13 ani mai tânăr. Era foarte liber în comportament. Bea enorm. Avea o putere de seducţie inimaginabilă. Nu orice schizofrenic e aşa. El aşa era. Era foarte inteligent. Pe mine asta mă atrăgea. Eu voiam să trăiesc, voiam viaţa. Bolnavii de plămâni sunt complexaţi din punct de vedere vital. Eu crezusem că nu voi putea avea familie, soţ, copil. Am trăit greu. Acum voiam să trăiesc intens! Eram complexată şi fizic, şi psihic. Tuberculoza te mutilează. Boala de plămâni m-a făcut să cunosc intensitatea trăirii. După ce m-am vindecat, doar asta căutam: intensitatea. Să nu uiţi cuvântul. Yuri Lotman, din şcoala formalistă de lingvistică rusă, a spus că cei mai mulţi biţi informaţionali dintr-un text nu sunt informaţiile exacte, ci tensiunea textului.

În 1980, aţi refuzat un premiu literar. De ce?
E foarte simplu de explicat. Tocmai scosesem „Structura nopţii“. Dar eu nu mă simţeam OK. Nu eram în apele mele. Celor din jurul meu nu le plăcea că sunt mereu încruntată. Nu-mi venea să glumesc între scriitori, drept care nu mi-au dat premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Structura nopţii“. Am primit premiul Asociaţiei Scriitorilor. L-am refuzat. Nici n-am mai primit vreun premiu de la Asociaţia de-atunci.

Al doilea soţ a făcut închisoare politică. V-aţi căsătorit cu el imediat după închisoare. Cum a fost?
El a vrut să publice. S-a apucat de scris atunci când m-a cunoscut pe mine. Debuta cu o carte foarte frumoasă cu poezii scurte. El e mai degrabă calofil. Eu am forţă şi nebunie. Am părţi şi provocatoare, şi vulgare. Dar conştient le fac. Să ştii că nu-s vulgară niciodată, nu pot fi vulgară, ştiu eu prea bine chestia asta. El şi-a dus manuscrisul la editura Cartea Românească. Mircea Ciobanu, care era redactor acolo, spunea: „Vino săptămâna viitoare“. Asta s-a întâmplat timp de doi ani.

Doi ani?!
Doi ani. Oricât de sănătos ai fi la cap şi tot îţi vine să faci ceva, da’mite să fii şi nebun. El ce-a făcut? A fost domn. A aşteptat să plec eu la Târgu-Mureş, la copil, chiar m-a trimis la Târgu-Mureş, şi exact în alea trei zile şi-a cumpărat un lanţ şi două lacăte şi s-a legat de gardul Uniunii Scriitorilor. La ora 12.00, în plină zi, a stat acolo. Treceau scriitorii pe lângă el, dar nu-l întrebau ce face acolo. Nu-i interesa. La un moment dat, Traian Iancu, administratorul Casei Scriitorilor, a chemat poliţia. Poliţia a spart lacătul, l-au dus cu mâinile legate la spate la secţia de poliţie şi l-au bătut cu lanţul. L-au băgat în arestul poliţiei, l-au ţinut o săptămână şi apoi l-au dus la Rahova pentru trei luni. M-am îndrăgostit şi mai tare de el. Se întâmpla în ’82. Nu aveai voie pe vremea aia să foloseşti termenul de deţinut politic

Nu mai erau din ’64.
El a fost pe regim contravenţional. De la 6.00 dimineaţa până seara, la 21.00, n-avea voie să stea pe pat! Stătea în picioare. A făcut un fel de greva foamei, adică a mâncat în fiecare zi o felie de pâine şi a băut un pahar cu apă. Avea ulcer. A slăbit 30 de kilograme. Eu m-am dus de trei ori la el, însă nu m-au lăsat să-l văd. Mi-au arătat dosarul lui. Acolo avea o fotografie în care era ras în cap. Îmi spuneau că e un copil, dar nu era un copil, era un bărbat adevărat.

Au fost repercusiuni pentru că v-aţi căsătorit cu el?
Da. N-am mai putut să public un rând. Un vers. Din ’82 până în ’89.

Ce-aţi făcut? Din ce vă întreţineaţi?
Primeam bani de la fondul literar. Şi cerşeam. Mă duceam şi cerşeam câte 500 de lei, îmi mai trimitea bani şi sora mea. Apoi, m-am angajat ca asistentă medicală la Oncologie. Mi-am echivalat anii de Medicină, ăia 4 ani şi jumate. Acolo am găsit post. Am lucrat pe secţie de chimioterapie timp de trei ani. Aveam 31 de ani.

Dar când şi de ce aţi scris prima oară?
De ce nu ştie nimeni. E ca naşterea şi moartea. Nu le cunoşti. Habar n-ai. Dracu’ ştie de ce. Când? Mă părăsise un iubit atunci când am făcut prima recidivă după operaţia la plămâni. Tipul era student la sculptură, ungur din Cluj. Eram foarte îndrăgostită de el. El mi-a spus că sunt foarte bolnavă, iar el nu se poate expune. Am suferit foarte tare. Am vrut să mă sinucid. Am luat o cutie întreagă de Romergan, ceea ce nu e mare lucru: am dormit o zi şi-o noapte. Dar apoi m-am trezit mai liniştită. Ai văzut „Decalogul“, de Krzysztof Kieślowski?

Nu prea.
Te rog frumos să-l vezi! Acolo e un episod cu un băiat tânăr ca tine, care lucrează la ghişeu la poştă şi care se îndrăgosteşte de o tipă, poate chiar prostituată. Frumoasă. El stătea în gazdă la o doamnă în vârstă şi îşi luase o lunetă ca să urmărească ce făcea fata cu bărbaţii care veneau la ea. Se îndrăgostise aşa de tare de ea, însă ea s-a jucat cu sentimentele lui. El, ca să scape, a încercat să se sinucidă. A fost internat în spital. Când fata a venit la poştă şi nu l-a văzut, după ce a aflat că tânărul a încercat să se sinucidă, a realizat că el a făcut asta din cauza jocului ei. L-a căutat prin toate spitalele, dar nu l-a găsit. Când a revenit la poştă, a găsit băiatul tot la ghişeu. Dar acum el nici măcar nu se mai uita la ea. Nu-l mai interesa. Făcând gestul ăla teribil, s-a eliberat. Tot filmul e o splendoare. Acest fel de autodistrugere ori te salvează, ori te omoară

„Morala e mereu ostentativă“

Poezia dumneavoastră are un limbaj ostentativ, chiar violent. Care e explicaţia?
Am şi texte de o melancolie extraordinară. Am texte puternice, dar şi texte melancolice, sfâşietoare. Textele puternice sunt ostentative, limbajul e violent, atacă prea mult ca să nu-ţi dai seama că o fac anume. Şi, când forţezi nota cu intenţie, când faci ceva anume, atunci dovedeşti că nu eşti mulţumită de tine însăţi. Îţi transformi acest limbaj violent în mecanism de apărare şi, în clipa aia, dovedeşti că tu nu eşti OK. Ei bine, eu nu sunt OK. Şi recunosc. Nu mă dezic. Pentru că sunt femeie şi pentru că o femeie nu poate fi niciodată pe lumea asta, niciodată, absolut niciodată la fel de puternică precum un bărbat. Prin putere mă refer la întreaga putere, de la spirit la fiziologie. Eu sunt îndreptăţită să spun asta, pentru că eu trec prin această experienţă. Un bărbat se naşte gata delimitat, gata iubit, gata acceptat aşa cum este, familia îl adoră, societatea îl adoră. Ei sunt zeii acestei lumi. Noi suntem, aşa, un fel de muze, eventual.

N-aş putea spune că femeile, în general, sunt mai slabe.
Ba da! În plus, femeile, în general, sunt mai intransigente decât bărbaţii, pentru că ele nu se pot comporta la fel de liber ca bărbaţii. În societate, prezenţa lor e mai controlată. Un bărbat are un singur duşman: timpul, Dumnezeu sau moartea, care, de fapt, înseamnă acelaşi lucru. Femeia are doi duşmani: bărbatul şi timpul, Dumnezeu sau moartea. De ce? Pentru că bărbatul e făcut în aşa fel încât să fie dominator. O femeie, dacă e dominatoare, e penibilă. Ceva o opreşte. Fiziologia, structura, faptul că poate fi mamă. Ea e făcută pentru a fi compasivă, pentru a înţelege, pentru a ajuta. Sunt două structuri paralele, dar în conflict.

De ce sunt în conflict?
Păi, nici n-ar fi mişto altfel. Asta ar fi şi culmea, să mai şi semănăm.

Păi, apropierea dintre un bărbat şi o femeie nu este doar o urmare a unui conflict. Poate fi ceva frumos, înţelegere, pace.
Hai, nu fi naiv, că doar ai făcut filosofie. Totul e conflict. E instinctul de a-ţi arăta puterea. Într-un cuplu, în politică, în societate, oriunde. Deşi-mi e greu să fac acest exerciţiu, probabil că în societăţile în care nu exista limbajul nu se punea problema puterii. Limbajul ţine strict de putere. Prin limbaj domini, eşti puternic. Cuvântul e mai puternic decât orice. În plus, femeile stau mai rău cu limbajul decât bărbaţii. Organic, ele nu au libertate suficientă.

Înseamnă că dumneavoastră sunteţi o excepţie. Stăpâniţi cuvântul, vă afişaţi puterea în mod ostentativ.
Puterea întotdeauna e ostentativă. Morala şi puterea sunt întotdeauna ostentative. Morală neostentativă nu există. A fi moral înseamnă a avea atitudine. La un moment dat, să zicem că intri în conflict.

Păi, a fi moral nu înseamnă neapărat a fi reactiv.
Nu reactiv fiziologic.

Sfătos.
Nu sfătos, că e un cuvânt urât. Dar discerni, delimitezi, cauţi ceva prin care tu să te defineşti, să-ţi faci un cerc în care-ţi pui steagul. Treaba asta e ostentativă. Lupta de a-ţi arăta prezenţa, de a arăta lumii că eşti, de a te afirma e ostentivă. Nu poţi să fii lin, blând, îndeplinind toate regulile, stând pe fereastră, ducându-te la biserică, rugându-te şi mângâind barba preotului. Nu poţi să realizezi nimic aşa. Poate că te umileşti, cum fac sihaştrii. Dar aceasta e o atitudine conştientă. Când faci ceva inconştient, nu iese nimic.

Cum se manifestă în viaţa de zi cu zi tendinţa ostentaţiei?
Nu-mi propun nimic, dar să presupunem că merg undeva, la o masă, unde se discută ceva cu care eu nu sunt de acord. Intervin, pentru că realizez greşelile celorlalţi. Atunci, încep să mă contrazic.

Păi, aşa face toată lumea.
Da, dar la mine se consideră că fac scandal, că sunt certăreaţă. Doar că mi se pare că subiectul nu a fost discutat până la capăt şi în mod corect. Şi eu, tot vrând să sap, să caut argumente din ce în ce mai temeinice, ajung să mă enervez că cineva nu înţelege.

Te mai enervezi. Nicio excentricitate.
Ar trebui să fie un lucru natural, dar la noi sunt atât de needucaţi oamenii încât au prea multe limite. Le lipseşte posibilitatea de a se pune în locul meu, în timp ce eu tot timpul caut să mă pun în locul celorlalţi. Spun despre mine că sunt certăreaţă, deşi nu sunt mereu conflictuală. Dar e aşa cum e febra pe fişa de observaţie a bolnavului de la secţia de infecţioase: se notează doar cea mai mare febră pe care ai avut-o în ziua respectivă. Dacă ai avut 38 de grade toată ziua şi, la prânz, ai făcut 39, se notează 39. În orele în care eşti alături de nişte oameni, la discuţii, poţi avea momente în care să atragi conflict. Şi asta rămâne cel mai pregnant moment din orele respective. Asta e, de fapt, metafizica! Asta sper c-aţi învăţat la facultate! Numai ce este mult prea omenesc poate fi metafizic. Ce e mult prea omenesc? Exact dorinţa de a spune în mod conştient că ceea ce crezi atunci aia e!

Pare o luptă continuă. Unde e liniştea?
Păi, după ce ai argumentat, începe liniştea. Ai ajuns la o concluzie, ştii cine are dreptate. Nu poţi să stai la masă şi să spui: „Ştii, azi dimineaţă am băut ceva foarte rece şi a fost foarte bun“. „Da?, eu am fost la ştrand.“ „Eu am fost la mare.“ Păi, unde ajungem cu aceste discuţii?

Simplu dialog de convenienţă.
N-am nimic împotrivă. Dar, din când în când, se strecoară câte un lucru care te conduce la o concluzie, care trebuie să fie edificatoare pentru fapta respectivă. De pildă, că te simţi bine că, în căldură, ai avut parte de un moment.

Există un moment care, invariabil, vă aduce linişte?
La un moment dat, trebuie să plec. Liniştea mi-o aduce faptul că, după ce m-am zbătut o perioadă să demonstrez nu-ştiu-ce, despărţindu-mă de persoanele respective, îmi dau seama că am avut sau că nu am avut dreptate. Atunci când tranşez lucrurile şi ştiu că am avut sau nu dreptate, în clipa aia mă liniştesc. Mă plictiseşte să stau la o masă în care se face ping-pong între replici haioase. Să stăm şi să râdem. Ca să ce?

Ultima întrebare. Aţi lansat, de curând, „Opere complete“. Asta sună ca şi când v-aţi asuma retragerea.
Aşa e. Nu voi mai scrie. Pentru „Opere complete“ le mulţumesc din suflet domnului Gavril Ţărmure, care e managerul editurii Charmides şi care e dedicat culturii în totalitate, lui Marin Mălaicu Hondrari şi lui Dan Coman. Cu Marin m-am certat puţin, însă am realizat că avea dreptate. S-a purtat ca un bărbat, iar eu i-am greşit. În „Opere complete“, după textul introductiv al lui Alexandru Cistelecan, am un „cuvânt înainte“ unde spun că sunt singurul poet comunist din ţară.

citeste totul despre: