FRAGMENT „Dimineţi la Café Rostand”, de Ismail Kadare, a apărut în librăriile româneşti

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Ismail Kadare
Ismail Kadare

Mai presus de toate, „Dimineţi la Café Rostand” este o declaraţie de iubire faţă de Paris, Parisul visat în anii tinereţii, la Tirana sau la Moscova, şi Parisul real, unde Ismail Kadare a creat o mare parte a operei sale, şi în acelaşi timp o profesiune de credinţă a scriitorului albanez, francez, european. „Adevărul” prezintă, în premieră, un fragment din cartea lui Kadare, apărută la Editura Humanitas, în traducerea lui Marius Dobrescu.

Volum de memorii şi reflecţii asupra unor subiecte care ţin atât de viaţa reală şi de biografia subiectivă a scriitorului, cât şi de procesul de creaţie. Descoperirea oraşului e o temă predilectă, volumul debutând chiar cu evocarea primei vizite la Paris a lui Ismail Kadare, la începutul anilor 1970. Împărţindu-şi timpul între Tirana şi Paris în ultimele decenii, scriitorul şi-a făcut un ritual zilnic al vieţii sale pariziene, dimineţile petrecute la Café Rostand, având în faţă Jardin du Luxembourg. Ele sunt catalizatorul acestor texte care evocă experienţele sale la Tirana şi Moscova, prieteniile literare şi iubirile de tinereţe într-o Albanie apăsătoare şi cenuşie, dar şi Premiul Nobel, Academia Franceză, tragedia greacă sau Macbeth, deambulările pe străzile Parisului sau întâlnirile cu personalităţi din lumea literară şi artistică.

„Kadare este un scriitor care excelează în descrierea erorilor şi ororilor omeneşti. […] Născut în Albania, dar stabilit de multă vreme la Paris, el este unul dintre puţinii autori cu reputaţie internaţională care au reuşit să evite capcanele şi scurtăturile comode ale unei insipide literaturi postmoderne şi transculturale şi ale căror cărţi rămân cu adevărat originale, specifice, incomode.“- The Guardian

-FRAGMENT-

„Ori de câte ori mă apropiam de ferestre pentru a vedea cum e vremea afară, privirea mi se oprea pe trecerea de pietoni care unea trotuarele bulevardului St. Michel. Şi, pentru că de trei-patru ori pe zi se întâmpla să traversez bulevardul pe acolo, aveam deja convingerea că tot arondismentul al cincilea traversa chiar prin acel loc.

Nu era singurul caz când două cartiere ale Parisului împărţeau acelaşi bulevard, şi totuşi, pentru oricine ar fi locuit pe St. Michel, curiozitatea că pe un trotuar al său se afla arondismentul al cincilea, iar pe celălalt al şaselea l-ar fi frapat o vreme.

Situarea faţă în faţă, atât de vizibilă, ca să nu spun atât de provocatoare, a două dintre cele mai cunoscute cartiere pariziene te ducea fără să vrei la ideea vrajbei dintre ele. La o primă vedere, arondismentul al şaselea avea o oarecare superioritate. Ar fi fost suficientă Jardin du Luxembourg, cea mai faimoasă din oraş, ca să-i asigure supremaţia. Senatul Franţei, făcând parte din ea şi, ceva mai încolo, teatrul Odéon, fără a mai aminti Bulevardul St. Germain, împreună cu Café Flore şi Deux Magots, majoritatea editurilor şi Academia, toate acestea atârnau greu în balanţa comparaţiei.

Arondismentul al cincilea, deşi mai sobru, nu era mai sărăcăcios. Avea catedrala Notre Dame, întregul Cartier Latin cu farmecul său unic, Sorbona studenţească, Panteonul, fără a mai pune la socoteală străduţa Mouffetard, foarte în vogă, pe care trebuia să o admiri, dovedindu-ţi cultura.

Erau cazuri când cele două condiţii – locuitul în arondismentul cinci şi băutul cafelei (de fapt, scrisul, zona superioară a existenţei mele) în arondismentul şase –, deşi erau întrunite ocazional, puteau să-şi capete într-o bună zi sensul cel mai profund.

Un asemenea sentiment încercam şi atunci când traversam pe trotuarul de vizavi. Mereu împotriva oricărei logici, aveam convingerea că arondismentul al cincilea încerca să treacă la al şaselea şi niciodată invers.

Aşteptând culoarea verde a semaforului, îmi plăcea să-mi închipui cum Julien Gracq, care preda la Liceul Henri IV, coborând de pe strada Soufflot către editura lui, José Corti, traversa bulevardul prin acelaşi loc ca şi mine. Mai încolo, înainte să ajungă la editură, trecea cu siguranţă pentru cafeaua de prânz pe la Rostand.

Faptul că cel mai mare scriitor francez în viaţă, poate cel mai mare din Europa, mergea la aceeaşi cafenea, mă bucura şi mi se părea natural, poate chiar inevitabil. Puteam fi considerat un încrezut, un snob etc., mie nu-mi păsa. Eram autori ai aceleiaşi edituri, drept care nimeni n-ar fi putut spune că nu-i aşa, doar… dacă…

Dacă Julien Gracq nu şi-ar fi băut cafeaua la Rostand.

Această îndoială am simţit-o într-o zi sub forma unei declaraţii sau previziuni. Întrebările de ce, din ce motive, e posibil sau nu au năvălit brusc una după alta.

Dacă Julien Gracq nu… Café Rostand îşi va pierde oare, dacă nu întreaga magie, măcar o parte din ea?

dimineti la cafea rostand_ismail kadare_coperta

Răspunsul aveam să-l primesc peste un timp.

A fost într-o zi obişnuită de la mijlocul săptămânii. Păşind pe strada Medici, la câţiva paşi de Rostand, în vitrina editurii José Corti am zărit un chip cunoscut. Aproape că am exclamat: ce caută Éric aici?

Imediat mi-am amintit că Éric Faye, un tânăr scriitor francez şi un vechi prieten de-al meu, era la locul potrivit: în vitrina editurii lui. Cel confuz eram eu. Ba chiar… chiar.

Nu-mi rămânea decât să mă învinuiesc aspru. Ba chiar, ba chiar… făcuserăm împreună o carte-interviu, publicată la José Corti.

Nimeni n-ar fi crezut că, la doar câteva săptămâni după ce începusem să-mi beau cafeaua de dimineaţă la Rostand, am descoperit că una dintre editurile mele franceze era aproape lipită de local. Părea ceva incredibil.

M-am liniştit amintindu-mi că volumul fusese publicat cu câţiva ani înainte, în timpul primilor mei ani la Paris, şi, în afară de asta, de editare se ocupase singur Éric Faye, fără să mă implice şi pe mine.

În vitrină se aflau câteva dintre cărţile autorului emblematic al lui José Corti, Julien Gracq. Din spatele vitrinei, ochii cuiva, poate chiar ai editorului, mă priveau cu un soi de curiozitate.

Ne-am salutat de la distanţă, înainte ca eu să-mi continui drumul.

Aveam să fac cunoştinţă cu el multă vreme după aceea. Era una dintre relaţiile care se fac după zeci de asemenea saluturi de la distanţă, fără a te cunoaşte cu celălalt.

Nu ştiu ce m-a făcut într-o zi, zărindu-l la locul său obişnuit, să trec pragul şi să intru. I-am spus cine sunt, iar el mi-a răspuns: ştiu. Nu era ceva curios câtă vreme, la urma urmei, eram unul dintre autorii lui.

După ce m-a invitat să iau loc, s-a prezentat, Bertrand Fillaudeau, editor la José Corti. Mi s-a părut prietenos, drept care, ca să-i fac plăcere, i-am spus că-l cunosc pe Julien Gracq, cu care şi corespondez. M-a întrerupt spunându-mi din nou „ştiu“. M-am străduit oarecum să-i justific lipsa surprinderii în ceea ce mă privea, dar când am adăugat că, în afară de corespondenţă, îl vizitasem pe Julien Gracq la Saint-Florentin le Vieul, iar Fillaudeau mi-a replicat pentru a treia oară „ştiu“, mi-am pierdut orice speranţă că aş putea găsi ceva de care celălalt să nu ştie.

Mi-am reţinut pornirea de a cădea în banalităţi ieftine, Henry Miller şi Anaïs Nin, care se învârtiseră o vreme pe aici, până când mi-am amintit să-i spun că, dacă nu greşeam, Emil Cioran locuise pe undeva pe aproape.

Da, mi-a răspuns, foarte aproape, strada Odéon, nr. 21.

Câteva momente, vrând-nevrând, am vorbit despre personalităţile legate de acest colţ al Parisului, chiar de Café Rostand, vizitată cel mai frecvent de André Gide, ai cărui părinţi aveau un apartament deasupra localului.

Aş fi vrut s-o ştiu şi eu, pentru a-i putea spune, măcar o dată, „da, ştiu“, dar n-a fost cazul. Între timp, obsesia ca nu cumva Julien Gracq…

Şi Julien Gracq? am întrebat cu o voce care mi s-a părut stinsă.

Julien Gracq? a făcut el. Nu ştiu de ce aşteptam să-mi spună că Julien Gracq, spre marea mea uimire, invers decât mi-aş fi putut închipui, nu călcase niciodată la Rostand.

Dar de ce? l-am întrebat înainte de a-şi termina fraza.

De ce? Cum de ce?

Am vrut să spun, cum de e posibil…

Ce?

Ne-a luat ceva timp să ieşim din ghemul de vorbe în care ne aflam. Adică, să pricep că el îmi

spusese exact invers decât îmi imaginasem eu, cu alte cuvinte să-mi confirme că Julien Gracq îşi bea cafeaua de prânz chiar la Rostand, şi nu în altă parte.

Uşurat, am continuat discuţia despre alte personalităţi, despre care, cum se părea, el ştia mai mult ca oricine. Pe Balzac, de exemplu, nu-l lega cine ştie ce de cartierul acesta, cu excepţia cafelei măcinate, pe care o cumpăra de la un negustor evreu, pe strada vecină Monsieur le Prince, la nr. 50. Părea ceva neînsemnat, dar, dacă te-ai fi gândit mai profund, ajungeai la concluzia că fără cafeaua aceea neînsemnată i-ar fi fost greu să scrie chiar şi jumătate din Comedia umană, nicidecum opera în întregime. Fără a aminti de clădirea de vizavi, unde, cum observasem probabil, placa memorială consemna că între 1654 şi 1662 acolo trăise Blaise Pascal, iar ceva mai încolo…

Brusc am simţit dorinţa să-i pun şi eu o întrebare, una dintre acelea la care eram sigur că nu mi-ar fi putut da cunoscutul său răspuns: „da, ştiu“.

V-am ascultat cu atenţie, domnule, despre imobilele cu numărul 50, chiar şi 52 de pe strada Monsieur le Prince, dar aş vrea să vă întreb dacă ştiţi ceva despre numărul 48, unde locuieşte Colette D., femeia cu cei mai neobişnuiţi ochi din Paris?

Ideea de a scrie ceva despre Café Rostand îmi venise atât de firesc, încât nu ţin minte nici momentul şi nici împrejurările. Era un sentiment între regret şi recunoştinţă, asemănător cu acela pe care-l ai vizavi de soţia ta de o viaţă, care, fiindu-ţi alături la orice, nu s-a bucurat, sau ţie ţi se pare că nu s-a bucurat de atenţia cuvenită.

În această cafenea am scris sute de pagini şi am făcut tot atâtea fişe despre subiecte şi motive diverse, fără a o pomeni niciodată.

Rostandum Bellum.

Erau cinci sau şase pagini de text despre o întâmplare imaginară, intitulată la început „Problema Rostand“, apoi „Adevărul despre chestiunea Rostand“, până ce, după „Enigma de la Rostand“, sfârşisem cu „Războiul de la R.“.

După ce l-a citit, când a venit timpul să-l includă în memoriile ei, Helena a fost convinsă că, acolo, textul va rămâne complet izolat.

Chiar şi eu, deşi mi-ar fi plăcut să cred că subiectul ar fi putut avea o oarecare doză de adevăr, am avut aceeaşi convingere.

Ori de câte ori treceam prin faţa R., aşteptam ca Helena, pe jumătate în glumă, să mă întrebe unde văzusem eu scaunele acelea pe jumătate rupte, atacurile şi contraatacurile, în fine, mulţimea de refugiaţi, care, înfrânţi şi trişti, umpluseră cartierul?

În realitate, cafeneaua se închisese o perioadă pentru renovare, dar era greu să justifici praful şi zgomotele lucrărilor ca fiind efectele unui război, şi cu atât mai mult în latineşte.

Helena, pe partea ei, nu numai că nu mi-a pus această întrebare, dar într-o zi, într-un mod neaşteptat, mi-a spus că se răzgândise şi că va insera textul în cartea ei.

Iar asta înseamnă că ai început să crezi, chiar puţin de tot, în Rostandum Bellum? (Tu crezi pe bune că nu am avut invitaţie la Paris?)

Un răspuns surprinzător avea să-mi dea, mai târziu, Bertrand Fillaudeau. El a fost cel care mi-a spus că oricât de haotică (în realitate a spus „oricât de rodnică“) ar fi fantezia mea, ea nu avea nimic de-a face cu exagerarea aceea. Cu alte cuvinte, sensul întâmplării fusese corect. Deci, la Café Rostand avusese loc într-adevăr o confruntare, care, chiar dacă era greu să-i spui „bellum“ (Illyricum sau Rostandum, n-avea importanţă), răspândea o brumă de nelinişte.

Textul începea cu cuvintele: „Ceea ce mai apoi s-a numit Războiul de la Café Rostand a avut loc la graniţa dintre două secole, al douăzecilea şi al douăzeci şi unulea“.

Mai jos erau pomenite cele două părţi beligerante: noii proprietari ai cafenelei, deci şefii ei, pe de o parte, şi inteloţii, prescurtarea cuvântului „intelectual“, conform modei franceze, care suna

cam la fel cu hopliţii antichităţii.

La fel ca multe alte lucruri, motivul real al conflictului, ascuns cu grijă, a fost dezvăluit câţiva ani mai târziu. Inteloţii (deci, ziariştii, scriitorii, studenţii care preferau să lucreze în cafenea) făcuseră renumele acesteia, ca mediu elitist, dar acum, întârziind pe la mese, produceau pierderi financiare. Numai că adevărul acesta nu putea fi spus deschis. Scopul războiului era ca inteloţii să fie dislocaţi din cafenea, dar fără metode brutale. Cu alte cuvinte, să plece singuri, şi mai ales fără tărăboi. Tocmai aici începea problema: omenirea cunoscuse tot felul de războaie, dar nici unul tăcut.

În imposibilitatea de a inaugura aşa ceva, s-a acreditat ideea renunţării la luptă. Numai că renunţarea aceasta se anunţa atât de improbabilă, încât s-a renunţat şi la ea.

Deci, neapărat război, dar unul tăcut. Cu atacuri, contraatacuri, victorii şi înfrângeri.” (Copyright: Editura Humanitas)

Ismail Kadare s-a născut la Gjirokastra, în Albania, pe 28 ianuarie 1936. A absolvit filologia la Tirana şi şi-a continuat studiile la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova. A debutat la 18 ani cu un volum de poezie, Inspiraţii juvenile, căruia îi urmează în 1957 un al doilea, Visări. Trecerea la proză o face în 1963 cu romanul Generalul armatei moarte (Humanitas Fiction, 2020), care-i aduce notorietatea internaţională. 

În anii următori publică romane şi numeroase volume de povestiri, dobândind o reputaţie greu de egalat în lumea literară: Cetatea (1970), Mesagerii ploii (1970; Humanitas Fiction, 2010), Cronică în piatră. Vremea nebuniei (1971; Humanitas Fiction, 2012), O capitală în noiembrie (1974), Amurgul zeilor stepei (1976; Humanitas Fiction, 2009), Iarna marii însingurări (1977), Aprilie spulberat (1978), Podul cu trei arce (1978; Humanitas Fiction, 2015), Firida Ruşinii (1978; Humanitas Fiction, 2016), Palatul Viselor (1981; Humanitas Fiction, 2007), roman interzis de regimul lui Enver Hodja, Concert la sfârşitul toamnei (1988). În 1990 Kadare primeşte azil politic în Franţa şi până în 2001 locuieşte la Paris, perioadă în care îi apar romanele: Piramida (1991), Umbra (1994; Humanitas Fiction, 2008, 2015), Spiritus (1996; Humanitas Fiction, 2012), Florile îngheţate din martie (2000). În 2001 Kadare se întoarce în Albania. Continuă să scrie romane care se bucură de succes: Fiica lui Agamemnon (2003), Succesorul (2003), Vremea nebuniei (2005; Humanitas Fiction, 2012), Accidentul (2008; Humanitas Fiction, 2011), Cina blestemată (2009; Humanitas Fiction, 2013), Păpuşa (2015; Humanitas Fiction, 2018). Firmanul orb (Humanitas Fiction, 2017) conţine cinci dintre nuvelele sale istorice, iar Călăreţul cu şoim (Humanitas Fiction, 2020) – patru nuvele investigând absurdul totalitar. Kadare este şi autorul unor eseuri şi scrieri memorialistice cum ar fi Dimineţi la Café Rostand (2014; Humanitas Fiction, 2021). A fost recompensat cu numeroase premii şi distincţii literare, printre care primul Man Booker International Prize (2005) şi Jerusalem Prize (2015). În 2016, statul francez i-a conferit Legiunea de Onoare, în grad de Comandor. Opera sa, nominalizată frecvent la Premiul Nobel, este tradusă în peste 40 de ţări.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite