Ceea ce face ca volumul de faţă să fie excepţional, prin metodă şi abordare, este faptul că pentru prima dată, într-o carte ştiinţifică românească, este asumată şi demonstrată ipoteza lucrării şi anume că România Mare a guvernat provinciile unite la 1918 mai prost decât vechile imperii. Astfel, România Mare a administrat mai prost Basarabia decât Imperiul Ţarist, au administrat mai prost Bucovina decât Imperiul Austriac, au administrat mai prost Transilvania decât Ungaria.

După publicarea volumului de documente de arhivă cu titlul Jean Pangal, documente inedite: 1932-1942: contribuţii la analiza reţelelor sociale istorice (Bucureşti, Editura RAO, 2016) şi după apariţia, în anul aniversării Centenarului României Mari, a volumului Cartea de aur a Centenarului Marii Uniri, anul trecut la Târgul de carte Gaudeamus, a fost lansat volumul semnat de profesorul Bogdan Bucur cu titlul Sociologia proastei guvernări în România interbelică, apărut la Editura RAO. La eveniment au luat cuvântul prestigioşi istorici precum acad. Răzvan Theodorescu, vicepreşedintele Academiei Române, prof.univ. Bogdan Murgescu, Universitatea din Bucureşti, conf.univ.dr. Adrian Niculescu, SNSPA Bucureşti, conf.univ.dr. Marian Gabriel Hâncean, Universitatea din Bucureşti.  

După cum anunţă chiar autorul, volumul Sociologia proastei guvernări în România interbelică reprezintă teza sa de doctorat, la care a lucrat mai bine de zece ani, coordonator ştiinţific fiindu-i profesorul Zoltán Rostás. Profesor la SNSPA, Bogdan Bucur a afirmat la lansarea volumului faptul`că publicarea „a durat atât de mult, tocmai ca să nu greşească”. După parcurgerea consistentului volum de peste 700 de pagini putem afirma că Bogdan Bucur nu a greşit, ci a reuşit să analizeze obiectiv şi critic universul rural românesc interbelic din provinciile alipite Vechiului Regat cu ajutorul monografiilor Şcolii Sociologice a lui Dimitrie Gusti. Astfel, sunt analizate „manifestările” regimului monarhic din punct de vedere etico-juridic, precum şi politico-administrativ, la nivelul statal şi local, cu precădere în cadrul satelor, prin metoda monografică. Scopul a fost acela de pune în lumină cum anume a fost organizată puterea politică, rezultatul fiind cel al unui centralism paralizant exercitat de Capitală asupra provinciilor alipite la Vechiul Regat.

Profesorul Bogdan Bucur stabileşte cadrul metodologic al lucrării şi analizează diferitele interdependenţe dintre sociologie şi politică în abordările lui Dimitrie Gusti şi Anton Galopenţia, precum şi diferitele compromisuri politice şi ideologice, dar şi adaptabilitatea la noul regim comunist a lui Gusti, vizibilă încă din interbelic. Apropierea Şcolii Sociologice a lui Gusti de regimul politic autoritar al regelui Carol al II-lea nu reprezintă o noutate, deoarece studenţii lui Gusti nu au făcut doar cercetare sociologică prin satele româneşti, ci şi propagandă politică în favoarea regimului carlist, după cum precizează Hans-Christian Manner (p. 726).

Lucrarea sociologului şi istoricului Bogdan Bucur analizează vulnerabilităţile democraţiei interbelice în provinciile care s-au unit cu Vechiul Regat, demonstrând ipoteza lucrării şi anume că România Mare a guvernat provinciile unite la 1918 mai prost decât vechile imperii. Astfel, exemplele sunt numeroase şi anume că primarul, principalul agent electoral guvernamental, recurgea la abuzuri, la violenţă politică şi electorală extremă, mai ales în campaniile electorale, încălcând legea şi recurgând la forme de corupţie inimaginabile. Astfel, primarul nu avea ca scop guvernarea comunităţii locale, ci propria sa securitate financiară, deoarece ştia că menţinerea sa în funcţie se datora centrului, în speţă ministrului de interne, care îl putea destitui dacă nu executa ordinele venite de sus. Funcţionarea prin corupţie a statului în provinciile alipite a contribuit la sărăcirea şi pauperizarea satelor, ţăranii fiind dezamăgiţi de metodele şi practicile corupte ale reprezentanţilor statului.

Tipul dominant al regimului politic în România interbelică a fost autoritarismul guvernamental. Astfel, instrumentele dictaturii erau folosite în cadrul democraţei constituţionale româneşti, fiind analizate pe larg de profesorul Bogdan Bucur. Starea de asediu, prin care coloneii şi generalii controlau politic unităţile administrativ-teritoriale, cenzura prin care guvernul controla publicaţiile cu opinii contrare puterii, precum şi implicarea Siguranţei în chestiuni de natură politică au influenţat discret sau făţiş democraţia interbelică, ajungându-se astfel la un fel de război intern, după formula lui Bogdan Bucur, deoarece violenţa şi retorica partidelor politice de la Bucureşti erau exportate şi la nivelul provinciilor, unde partizanatele politice ale prefecţilor şi primarilor erau la lumina zilei. Fenomenul se datora faptului că  partidele care guvernau, recurgând la instrumentul nedemocratic al stării de asediu, treceau la epurarea întregii administraţii, de la vlădică până la opincă, de la funcţionar, până la ultimul vătăşel de la sat, cu scopul exercitării unui cât mai mare control şi pentru a avea acces la resurse, care erau obţinute fraudulos.

Proasta guvernare în provinciile alipite la 1918 avea ca fundament modul în care era pusă în practică legea fundamentală de la 1923. Astfel, după cum amintea Matei Dogan, în lucrarea „Analiza statistică a democraţiei parlamentare în România“, exista un fel de mimic democracy, fară precedent în Europa vremurilor. Dacă în Europa, guvernul era constituit în urma alegerilor şi era emanat din cadrul unei majorităţi parlamentare, la noi formula guvernamentală era inversă. Prin urmare, Regele desemna o persoană din cadrul unui partid politic şi acesta forma guvernul. Ulterior, guvernul organiza alegerile parlamentare pe care, fără nicio problemă, le câştiga cu ajutorul jandarmeriei şi prefecţilor. Trebuie menţionat faptul că alegerile parlamentare nu erau lipsite de fraude electorale, de prezenţa bătăuşilor electorali şi de atotputernicia primarului şi prefectului. Armand Călinescu menţiona faptul că venea în secţia de votare cu revolverul din dotare. Datorită acestor anomalii ale democraţiei interbelice, guvernanţii nu mai aveau timp de a administra ţara, deoarece toată lumea se ocupa de alegeri şi de menţinerea în funcţii a membrilor de partid. După ce partidul pierdea guvernarea, noul executiv epura toată administraţia fostului guvern.

După Marea Unire de la 1918, politicienii Vechiului Regat, în speţă PNL-ul Brătenilor, adică dinastia de Florica, nici nu vroiau să audă de principiul descentralizării sau de acordarea anumitor autonomii provinciilor care au proclamat Unirea cu Vechiul Regat. În România interbelică, administraţia locală a funcţionat cu delegare de la centru şi se subordona strictamente autorităţilor guvernamentale centrale (p.373). Astfel, guvernarea a fost şi a rămas una centralizată, pe model iacobin francez, iar năravurile orientale au perpetuat o administraţie centrală şi locală corupte.  

Manifestările administraţiei din Moldova, Muntenia şi Transilvania, dar şi cea aromânească sunt astfel analizate de profesorul Bogdan Bucur. Spre exemplu, ardelenii şi basarabenii începeau să regrete administraţia austro-ungară şi cea ţaristă, deoarece nu erau obişnuiţi cu practicile orientale de la Bucuresti.  

Conflictul monarhiei constituţionale cu partidele politice, precum şi rezultatele electorale din decembrie 1937 au dus la apariţia monarhiei autoritare dorită de mulţi politicieni ai epocii. Astfel, Gheorghe Tătărăscu, desemnat de monarh să formeze guvernul, a pierdut alegerile, precedent politic de neimaginat pentru orice guvern al României, începând cu anul 1918. Consecinţa rezultatului votului a fost un regim constituţional dictatorial. Astfel, constituţia de la 1923 a fost suspendată, organizaţiile politice au fost declarate ilegale, scoase în afara legii şi s-a înfiinţat primul partid unic din istoria politică a României cu numele de Frontul Renaşterii Naţionale (al cărui şef suprem era chiar regele), devenit peste doi ani, iunie 1940, Partidul Naţiunii. FRN a fost transformat în partid unic, totalitar şi antisemit, pe model nazist.

Profesorul Bogdan Bucur analizează şomajul intelectual interbelic apărut în cadrul universităţilor, adică inflaţia de licenţe. Astfel, statul a devenit incapabil de a angaja absolvenţi de studii superioare, odată cu declanşarea crizei economice, 1929-1930. Rezultatul şomajului intelectual a constat în faptul că Generaţia de la 22 nu s-a regăsit în cadrul democraţiei constituţionale româneşti şi a optat pentru diferite partide extremiste.  

Profesorul Bogdan Bucur conchide lucrarea arătând că România traversează astăzi cea mai fecundă perioadă din întreaga istorie.