Petru Bejan, „Estetica în cotidian. Itinerariu frivol“, Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 2014 (251 p.)

Suntem pe cale să dezvoltăm, dacă nu cumva este deja consemnat ca diagnostic recent, un sindrom al „balaurului“: cel care te face să regreţi că nu ai mai multe capete cu care să consumi şi să înţelegi o realitate atât de diversă şi de contradictorie.

Publicată în 2014, la Editura Fundaţiei Academice Axis, Estetica în cotidian. Itinerariu frivol, cartea profesorului Petru Bejan, ne descrie modurile, teoretice şi practice, în care suntem asaltaţi de „fenomenul estetic“. Totul se propune ca „obiect estetic“ – de la cele mai banale bunuri de consum până la înseşi vieţile noastre, care ar trebui trăite conform unei arte a „frumosului“. Hrana, băutura, hainele, reţelele sociale, parcurile şi amenajările edilitare – toate sunt făcute pentru a „încânta“ ochiul şi, în general, toate organele senzoriale umane.

Cum spuneam, oferta de a trăi estetic astăzi este atât de mare încât aproape că ar trebui inventate noi simţuri pentru a o percepe şi un nou intelect… pentru a o înţelege. Niciunul din conceptele clasice ale esteticii nu mai rezistă acestei abundenţe: frumosul a fost lăsat în urmă, căci există – deja şi ea clasică – o „estetică a urâtului“, „agreabilul“ pare o categorie de o naivitate înduioşătoare în faţa experimentelor ce lasă mult în urmă graniţa grotescului şi scabrosului, reprezentările „sublime“ sunt surclasate de instalaţii în care dejecţiile şi reziduurile sunt expuse emfatic. Ecorşeurile – altădată simple reprezentări artistice – au devenit astăzi obiecte de artă în sensul cel mai propriu al termenului obiect: cadavre plastifiate care-şi poartă cu dignitate „haina de piele“ într-o călătorie post-mortem prin galeriile lumii… („Haina de piele şi dedesubturile ei“, pp. 46-49) Ochiului şi urechii – organele senzoriale specializate în receptarea „frumosului“ – li s-au adăugat în epoca noastră nasul şi gura, cu nimic mai prejos în trăirea estetică a lumii. Dimpotrivă, „gustul“ şi „bunul-gust“, ca şi mirosul şi „mirosul fin“ au devenit instrumente critice indispensabile într-un domeniu stăpânit de incertitudine şi ambiguitate. În definitiv, întreg corpul a devenit un receptacul al stimulilor „estetici“, dar şi un obiect estetic el însuşi, în simpla şi literala lui vieţuire. Corpul devine în zilele noastre scena pe care se desfăşoară actul „estetic“, o scenă vie în care graniţele dintre actor şi spectator se estompează până la dispariţie, aşa cum ne arată autorul în splendida analiză pe care o face fenomenului dandismului.

Totul este repus în discuţie de experimentele artistice din lumea noastră. „Opera de artă“ a căpătat o voinţă, o personalitate proprie, îmboldită de ambiţii germinative. Ea nu mai reprezintă, nu mai re-produce, ci este re-productivă în cel mai propriu sens al termenului: vrea să-şi creeze cititorul, contemplatorul – chiar dacă existenţa acestuia va rămâne pentru totdeauna în seama simplei contingenţe sau a purei idealităţi. Când Deborah de Robertis se aşază în faţa „Originii lumii“, încercând să transpună in actu pictura lui Courbet, ea pare desprinsă, „născută“ de această operă, copie vie şi imperfectă a ei. („Muzeul ostentaţiilor nude“, pp. 50-53)

Se tinde de altfel spre realizarea unei autonomii desăvârşite: „opera“ se desprinde, încetul cu încetul, de dependenţa „tradiţională“ de un receptor, fie el viitor sau ideal, pretinde că poate supravieţui în absenţa lui, ca atare, că-şi poate fi sieşi atât obiect, cât şi subiect. O instalaţie precum aceea a lui Jeppe Hein, Cage and mirror, prezentată de Petru Bejan în „Oglinda şi papagalul“ poate fi interpretată în această cheie a voinţei de autosuficienţă. Cuşca semisferică în interiorul căreia tronează o mare oglindă,  instalaţie unde vizitatorul poate intra devenind astfel parte integrantă din opera expusă – devine, în această lectură, emblematică pentru narcisismul total al epocii noastre – caracteristic atât operelor de artă, cât şi indivizilor în carne şi oase care – probabil ca întotdeauna – tind să „imite“ arta timpului lor şi s-o întrupeze în propriile lor vieţi.

Muzeele ies în stradă, strada devine muzeu. A te plimba gol la un vernisaj dedicat nudului devine în mod spontan „parte“ din expoziţie: „perfomerul“ de ocazie nu stârneşte nici un fel de reacţie din partea personalului de securitate, totul este cât se poate de „natural“ şi cât se poate de artistic. Până şi oamenii obişnuiţi au înţeles că artă poate fi astăzi orice, că totul este sau poate deveni „artistic“. Un obiect – oricât de banal, derizoriu sau precar – poate căpăta brusc o valoare estetică dacă este expus sau privit cu această intenţie. A intrat de asemenea în uzul publicului larg că arta este mai presus de înţelegere, că inteligenţa nu mai poate face faţă provocărilor „artistice“, că – aşa cum s-a „dovedit“ de atâtea ori în istorie – artistul este mult mai departe decât comentatorii, interpreţii şi „cititorii“ săi, că este viitor sensibil, întrupat, că este prezentul a ceea ce va să vină. De aici o formă – de multe ori hazlie – de smerenie estetică, de toleranţă şi acceptare necondiţionată a orice se prezintă pe sine ca act artistic. O asemenea disponibilitate a consumatorului de artă îşi are desigur şi un vast suport teoretic, cum ar fi de pildă scrierile unei Susan Sonatag sau „tezele“ potrivit cărora interpretarea unei opere este in(de)finită ca şi perspectivele din care o privim.

Consecinţele unei asemenea „liberalism“ sunt, ne arată Petru Bejan, neaşteptat de prezente în viaţa noastră de zi cu zi. Spaţiul public este amenajat după „bunul gust“ care este tot una cu „bunul plac“ al edililor. Faptul că nu mai există nicio normă estetică duce la tot felul de experimente „urbane“ – care mai de care mai imunde, grosolane şi lipsite de elementarul bun simţ. De la tăierea teilor din Iaşi până la arhitectura kitsch aprobată de consiliile locale, „deschiderea“ perspectivistă îşi arată efectele adverse, toxice… Rezultatele sunt resimţite în carne ca fiind de o urâţenie şi de o stupiditate fără rest. Să fi rămas oare trupul ultimul „martor“ tăcut al „platonismului“ estetic, ultimul său martir – care prin suferinţa lui zilnică depune mărturie despre un alt sens al frumosului, prigonit cu sălbăticie de unii dintre adepţii înverşunaţi ai cotidianităţii experienţei estetice?