Gabriel García Márquez (aşa se pronunţă: marches şi nu marcheş, cum se poate auzi uneori la câte un post de radio sau televiziune) s-a născut la 6 martie 1927. Principala sa carte, romanul Un veac de singurătate“, publicat în 1967, a cucerit lumea şi i-a adus autorului, în 1982, şi Premiul Nobel.

Autorul a scris numeroase alte cărţi bune, Toamna patriarhului, Cronica unei morţi anunţate, Dragostea în vremea holerei, Amintirile curvelor mele triste,dar Un veac de singurătate a  atras atenţia asupra sa. Şi nu numai asupra sa, ci şi asupra prozei sud-americane în general, care în scurtă vreme a cucerit Europa (şi în cele din urmă întreaga planetă), generând o modă literară, cu o durată de aproximativ două decenii.

Gabriel García Márquez a produs valuri atât de mari în literatura lumii, un adevărat tsunami, povestind pur şi simplu ce a trăit, începând din copilărie. Dar povestind ce a văzut el, nu ce au văzut alţii, care nu ştiu să vadă. Ţinutul pe care l-a creat, Macondo, plecând de la amintirile din primii săi ani de viaţă, este fantasmagoric şi neverosimil. În acelaşi timp, din perspectiva sensibilităţii şi visului, este cu totul şi cu totul real, iar cartografii ar trebui să îl ia în considerare şi să-l treacă pe o hartă sentimentală a Columbiei.

Scriitorul a privit lumea nu printr-un ochean şi nici prin lupă, ci printr-un caleidoscop, care, după cum se ştie, recombină elementele realităţii. S-a jucat şi prin joc a ajuns mai repede la esenţă. El era, înainte de toate, un povestitor. Îi plăcea atât de mult să povestească şi o făcea cu atât de mult farmec, încât în concepţia lui, rezumată în titlul unei cărţi de confesiuni, chiar de asta trăia, ca să aibă ce povesti.

Aflând, acum paisprezece-cincisprezece ani, că urmează să moară în scurt timp, din cauza unei boli incurabile, Gabriel García Márquez a adresat umanităţii o scrisoare de despărţire care a avut ecou în aproape toate ţările de pe glob. O scrisoare impresionantă, de un sentimentalism sfâşietor. Prin ea, scriitorul îi îndemna pe semeni să se bucure de viaţă şi să trăiască frumos, să nu se uite de sus la alţii decât atunci când trebuie să-i ridice pe cei căzuţi. Din fericire, atunci, medicii s-au înşelat.

În ceea ce mă priveşte înclin să cred că ei au făcut-o anume, dintr-un egoism de cititori, ca să îl determine pe Gabriel García Márquez să scrie un asemenea text, de o frumuseţe literară fără egal.

Ce bine ar fi să se fi înşelat şi cei care au constatat recent moartea marelui scriitor! În Macondo, oricum, el încă există şi acolo îl vom putea regăsi ori de câte ori ni se va face dor de el.