O.Ş.P. Ne aflăm în anul centenarului Operei bucureştene, instituţie pe scena căreia aţi debutat în rolul principal Caţavencu din premiera absolută a operei „O scrisoare pierdută” de Dan Dediu. Un debut  atipic, într-o opera contemporană pe un text celebru de teatru? A avut o semnificaţie această experienţă?

„A pune umărul la geneza unei opere este un privilegiu cu care noi artiştii lirici ne întâlnim destul de rar în carieră”

Andrei Lazăr: Se întâmpla în anii de început ai colaborării mele cu Opera Naţională din Bucureşti, de a cărei scenă mă leagă exact un deceniu. Bineînţeles că a avut o semnificaţie deosebită. În primul rând deoarece Caţavencu este un rol deosebit de ofertant şi versatil, iar apoi fiindcă mi-a intermediat lucrul cu o echipă de mare valoare. Eu sunt şi un mare iubitor de teatru dramatic, iar acest debut într-un text clasic autohton a fost probabil o coincidenţă fericită.

A pune umărul la geneza unei opere este un privilegiu cu care noi artiştii lirici ne întâlnim destul de rar în carieră. Este un tip de energie creatoare absolut fabuloasă ! Toată distribuţia era trup şi suflet alături de Dan Dediu. El compunea, orchestra şi revizuia scene din lucrare, în vreme ce noi lucram cu libretistul şi totodată regizorul Ştefan Neagrău sau desluşeam meandrele muzicii deja finisate alături de pianiştii corepetitori şi dirijorul Tiberiu Soare. Experienţa de a fi martor la o creaţie de referinţă pentru opera românească contemporană şi construirea unui rol la care revin de fiecare dată cu dăruire vor rămâne  amintiri nespus de dragi din perioada debutului meu la ONB.

O.Ş.P.: Să ne întoarcem asupra anilor de formare. Sunteţi absolvent al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, la clasa prof. Ionel Voineag şi v-aţi perfecţionat cu solişti precum Mariana Colpoş, Kaludi Kaludov, Corneliu Fânăţeanu, Daniel Magdal sau Mario Augustini. Care sunt modelele artistice pe care le are Andrei Lazăr?

„Sunt un împătimit al timbrului lui José Carreras, un fan al tehnicii lui Carlo Bergonzi sau Fritz Wunderlich şi un admirator al parcursului contemporanilor Francesco Meli sau Piotr Beczala”

A.L.: S-au întâmplat la momentul potrivit întâlniri cu maeştri care şi-au lăsat amprenta asupra formării mele profesionale şi cărora le port un respect deosebit. Pe de altă parte, pot spune că nu am fost niciodată adeptul dependenţei de un maestru. Consider că fiecare glas este unic, iar tehnica vocală trebuie adaptată la resursele de moment ale artistului. Cred în aceeaşi măsură în auto-formare, în perseverenţă şi căutare. Sunt concepte care se potrivesc de minune vocii umane, un instrument viu, flexibil şi în permanentă schimbare. Însuşirea tehnicii de cânt este un proces continuu pe care l-am "furat" nu doar de la profesori, ci şi de la colegii de scenă sau ascultând înregistrări cu cei mai celebri interpreţi ai genului. Referitor la modele, aş putea spune că sunt un împătimit al timbrului lui José Carreras, un fan al tehnicii lui Carlo Bergonzi sau Fritz Wunderlich şi un admirator al parcursului contemporanilor Francesco Meli sau Piotr Beczala.

O.Ş.P.: Faptul că aţi fost distins cu Marele Premiu la Concursul Naţional de Lied „Ionel Perlea” (ediţia a XIII-a, Slobozia) şi cu Premiul al II-lea în cadrul Concursului Naţional de Interpretare a Liedului Românesc (ediţia a IV-a, Braşov, 2006) arată o evidentă predilecţie de la început de carieră către zona muzicii de cameră. Reuşiţi să păstraţi contactul cu această activitate fiind solist al Operei? Mă refer aici şi la recitalurile de lied şi la concertele vocal-simfonice.

A.L.: Foarte greu de păstrat contactul cu această zonă, fiindcă în România este extrem de slab aspectată. Şi o spun răspicat şi cu mare părere de rău, fiindcă pierdem o muzică de mare frumuseţe şi interiorizare. Mi-am dorit întotdeauna să cânt cicluri complete de lieduri de Schubert sau Schumann de exemplu.  Deşi le-am studiat temeinic, sunt conştient că la noi gustul pentru acest tip de muzică de cameră nu prea se află în conştiinţa publicului. Opusurile de vocal-simfonic se execută, de asemenea, nepermis de rar. În ţările occidentale există interpreţi lirici care se dedică exclusiv repertoriului cameral şi vocal simfonic, iar evenimentele de acest gen sunt foarte des programate.  

Tot la fel de adevărat este faptul că atât adrenalina producţiilor, cât şi bogăţia personajelor şi jocului scenic din spectacolele de operă mi-au inhibat într-o anumită măsură predilecţia nativă către genul cameral. Revin însă cu nespusă duioşie la el de fiecare dată când se iveşte ocazia. Este un balsam pentru suflet şi pentru auz.

O.Ş.P.: Sunt 10 ani de când sunteţi solist al Operei Naţionale din Bucureşti. Din 2011, aţi participat la o bună parte a proiectelor primei scene bucureştene din ultimile 10 stagiuni. În acest context, aţi colaborat cu regizori precum Stephen Barlow ("Rigoletto"; "Fantoma de la Operă"), Vera Nemirova ("Otello"), Jonathan Kent ("Manon Lescaut"), John Fulljames ("Cosi fan tutte"), Valentina Carrasco ("Oedipe"), Paul Curran ("La traviata"), Graham Vick ("Fidelio"), Andrei Şerban ("Lucia di Lammermoor", "Don Giovanni"), Giancarlo del Monaco ("Otello"), Ion Caramitru ("Pagliacci", "Evgheni Oneghin"), Anda Tăbăcaru Hogea ("Don Giovanni"), Ştefan Neagrău ("O Scrisoare Pierdută"), Mario del Carlo („Don Carlo”, „Turandot”), Matteo Mazzoni ("Liliacul"). Cât de importantă este pentru un solist colaborarea cu regizorul şi care dintre aceste experienţe v-a marcat mai mult?

„Sunt un norocos să fi lucrat cu nume de talia unui Andrei Şerban, Stephen Barlow, Graham Vick, Paul Curran”

A.L.: Pentru mine opera nu are sens fără text. Multe voci susţin că opera ar fi doar un pretext pentru vocalitate. Eu cred, dimpotrivă, că artistul liric şi spectacolul în care funcţionează au sens numai în condiţiile unei fuzionări cât mai fluide între glas şi contextul dramaturgic. Tocmai de aceea sunt un norocos să fi lucrat cu nume de talia unui Andrei Şerban, Stephen Barlow, Graham Vick, Paul Curran, ca să numesc doar câţiva. De la aceşti maeştri înveţi, gradual, să devii ceea ce în limbajul nostru se numeşte "un animal de scenă", un interpret care munceşte continuu să contopească rigoarea şi performanţele muzical-vocale cu flexibilitatea jocului scenic şi intimitatea relaţiilor între personaje.

Lucrul de fineţe la detaliul personajului sub îndrumarea unora din cei mai mari regizori de operă ai momentului dar şi complexitatea producţiilor sunt argumente care mi-au dat certitudinea interioară că Bucureştiul s-a aliniat în acele momente nivelului marilor teatre de operă internaţionale. 

Întâlnirile cu mulţi dintre aceşti regizori s-au transformat pentru mine în reale etape de evoluţie, atât pe plan profesional, cât şi uman.

O.Ş.P.: De-a lungul ultimilor ani, aţi avut ca parteneri nume sonore ale liricii mondiale precum Ramon Vargas, Davide Damiani, Maria Guleghina, Aleksandrs Antonenko, Elena Moşuc, Kamen Chanev, Anita Hartig, Boris Statsenko, Gheorghe Petean, Teodor Ilincăi. De care dintre aceste colaborări vă amintiţi cu mai mare placere?

A.L.: Îmi este greu să nominalizez. Printre cele mai dragi întâlniri, cu momente memorabile de lucru în echipă la premiere, au fost cele cu Ramon Vargas în "Lucia di Lammermoor", Maria Guleghina în "Turandot" sau Davide Damiani în "Oedip"ul enescian. Toţi cei pe care i-aţi enumerat sunt artişti minunaţi pe care îi admir şi cărora le urmăresc cu bucurie carierele.

Profit de aceasta ocazie pentru a-mi saluta deopotrivă toţi colegii solişti de "acasă". Cred cu tărie că, împreună, formăm un ansamblu solid care a stat întotdeauna pe picior de egalitate cu artiştii invitaţi. Nume sonore din garnitura actuală de solişti de la Bucureşti, precum soprana Iulia Isaev, tenorul Daniel Magdal, baritonii Iordache Basalic sau Lucian Petrean şi mulţi alţii pe care nu am suficient spaţiu să îi enumăr aici sunt pentru mine referinţe profesionale de la care nu încetez să învăţ şi să "fur meserie".

O.Ş.P..: "Fantoma de la Operă" de Andrew Lloyd Webber (regia Stephen Barlow) cu care, de altfel, s-a şi inaugurat noul sediu al Teatrului de Operetă şi Musical Ion Dacian din Bucureşti este o super-producţie de musical din distribuţia căreia aţi făcut parte din 2015. Vă atrage acest gen? Ce are el special?

„Musicalul este mai flexibil, mai «fresh»

A.L.: Da, îmi place, are o legătură puternică cu crezul meu despre teatrul muzical. Musicalul este mai flexibil, mai "fresh". Totodată, aduce laolaltă artişti şi creatori din zone diferite ale muzicii şi artei interpretative. La "Fantoma de la Operă" bucureşteană am lucrat cu un regizor fantastic, australianul Stephen Barlow, cu care mă mai întâlnisem cu un an în urmă şi la "Rigoletto". Am avut o protagonişti selectaţi în urma unui casting exigent, fie ei solişti de operă sau operetă, actori cu aptitudini vocale sau cântăreţi de muzică pop. S-au desfăşurat seminarii de tehnică vocală specifică şi am fost îndrumaţi de o echipă de coregrafi venită chiar de pe West End. Cu certitudine a fost o experienţă pe care mi-aş dori să o repet şi cu altă ocazie.

O spun cu mare părere de rău: părerea mea este că în România nu există încă nici tradiţie, nici şcoală pentru genul de musical anglo-saxon, iar publicul, deşi doritor, este în mare parte necunoscător. Am speranţa ca, în viitorul apropiat, evenimentele precum "Fantoma de la Operă" de la Teatrul de Operetă şi Musical Ion Dacian să devină regula, nu doar excepţia.

O.Ş.P.: În experienţa legată de activităţile din spatele scenei pe care le presupune realizarea unei producţii de teatru sau operă, aţi avut mai multe iniţiative în direcţia dezvoltării unor producţii de musical. Credeţi că aceste gen lipseşte din peisajul artistic românesc sau este prea puţin reprezentat?

A.L.: Sunt o fire curioasă. Având în portofoliul de studii de asemenea şi o Facultate de Ştiinţe politice şi administrative, mi-am exercitat această curiozitate şi asupra fenomenelor care se petrec în spatele scenei. Într-o scurtă perioadă ca manager interimar, apoi ocupând diverse funcţii executive în echipa unui teatru public din capitală, am învăţat şi "reversul medaliei". Am învăţat ceea ce, uneori, noi artiştii nu vrem sau nu putem să înţelegem, stând pe scenă: anume cât de mare este răspunderea, cât de importantă este planificarea, cât de necesare sunt respectul şi colaborarea autentică între artişti şi personalul administrativ al unei instituţii de cultură. Doar coeziunea unei echipe în întregul ei poate conduce în cele din urmă la performanţă.

O.Ş.P.: O altă orientare repertorială a lui Andrei Lazăr este cea către muzica crossover sau pop, colaborarea cu artişti precum Andrei Tudor, George Natsis, Ionel Tudor, Monica Anghel, Paula Seling, Marcel Pavel, Vlad Miriţă, Nico, Luminiţa Anghel, Loredana, Irina Baianţ, Alexandra Uşurelu, Ionuţ Ungureanu (Provincialii), Ligia Hojda, Lavinia Goste, Cornel Ilie (Vunk), Virgil Ianţu, Mihai Georgescu (Bere Gratis), Ozana Barabancea, George Miron fiind relativ frecventă. Cum se împacă acest repertoriu cu cel de operă?

„Viaţa îţi pregăteşte surprize şi te învaţă întotdeauna lecţii valoroase”

A.L.: Am ascultat şi tolerat doar muzică clasică o bună parte a vieţii mele. Nu m-aş fi văzut în acest context al muzicii pop acum 10-15 ani. Însă viaţa îţi pregăteşte surprize şi te învaţă întotdeauna lecţii valoroase. Prin intermediul numeroaselor colaborări cu artişti consacraţi de muzică uşoară am descoperit o lume mult mai vie, mai flexibilă, oameni deschişi care, nu în puţine cazuri, mi s-au transformat în prieteni. Am întâlnit profesionalism şi mult, mult talent.

Pe de altă parte, cred cu tărie că artistul liric îşi poate face un mare serviciu, atât sieşi cât şi breslei din care face parte, participând la evenimente pentru publicul larg. Pentru sine - o mai mare varietate de repertoriu şi explorarea altor posibilităţi stilistice; pentru publicul larg - o mijlocire a curiozităţii / gustului pentru spectacolul şi vocile de operă; pentru evenimentele în sine - o notă de distincţie şi rafinament clasic.

Consider că a sosit vremea şi în ţara noastră ca artistul liric să-şi transmită mesajul şi dincolo de graniţele - s-o recunoaştem - cam restrictive ale publicului meloman. Dacă am reuşit să pun fie şi o piesă mică la podul dintre aceste două lumi minunate, atunci sunt mulţumit şi recunoscător !

O.Ş.P.: Aţi avut o perioadă în care aţi colaborat cu Opera Comică pentru Copii (2008-2016), contribuind la educaţia micilor spectatori prin zeci de producţii şi sute de spectacole, şi îmbogăţindu-vă palmaresul cu titluri de opera bufă, musical, vodevil, operetă sau concert interactive precum „Coana Chiriţa”, „O noapte furtunoasă”, „Barbierul din Sevilla”, „Gianni Schicchi”, „Piatra din casă”, „Elixirul dragostei”, „Flautul Fermecat”, „Monsieur Choufleuri”, "Don Pasquale", „Mam'zelle Nitouche”, etc. Cum este să cânţi opera unui public de copii?

„La primele întâlniri cu publicul de copii şi adolescenţi eram paralizat de emoţie”

A.L.: Aici este un subiect care îmi este foarte drag. Mărturisesc că nu am avut de la început o dezinvoltură a jocului scenic, iar la primele întâlniri cu publicul de copii şi adolescenţi eram paralizat de emoţie. Fiindcă sunt neiertători ! Un public deosebit exigent care îţi dă feedback în timp real şi o face cu o dezinvoltură dezarmantă. Asta te face instantaneu să te calibrezi, apoi, cu timpul, să te relaxezi. Treptat, libertatea, improvizaţia şi jocul te ajută să "creşti" pe scenă, ca artist. Pentru mine, au fost ani de acumulare, de bucurie şi prospeţime în care am cântat, am jucat teatru, am dansat, am coordonat proiecte şi am călătorit. Iar toate acestea sunt sigur că mi-au ajutat pe mai târziu când am început colaborarea cu Opera Naţională. Probabil, pe lângă vocalitate, acest spirit ludic şi pozitiv pe care mi l-am insuşit în anii de formare la Opera Comică pentru Copii m-a ajutat să fiu selectat de către regizori importanţi în multe dintre premierele primei scene lirice. Din această perioadă datează întâlniri artistice nespus de dragi şi fructuoase cu mari artişti precum Stela Popescu, Mircea Diaconu, Cristian Mihăilescu ş.a.

O.Ş.P. Revenind la operă, care sunt rolurile pe care nu le-aţi abordat încă şi cu care v-aţi dori să vă întâlniţi pe scenă?

A.L.: La noi, repertoriul de operă se bazează cu predilecţie pe titlurile de notorietate.  Ele sunt, evident, necesare pentru a atrage publicul. Lipsesc totuşi, din păcate, opere de mare frumuseţe din zona belcanto-ului italian, a repertoriului francez, iar despre opera germană sau cea barocă, ce să mai vorbim... România mai are de recuperat foarte mult în acest domeniu faţă de occident.

Îmi doresc foarte tare mai mult Mozart pe afişe ("Idomeneo", "Flautul fermecat", "Clemenza di Tito", "Răpirea din serai"). Mă entuziasmez gândindu-mă la rolurile de tenor liric din operele mai rare ale belcanto-ului italian sau la fineţea partiturilor operelor de limbă franceză. M-ar interesa de asemenea rolurile lirice de compoziţie din creaţia lui Wagner, dar şi marile titluri de operă modernă de secol XX care la noi, din nefericire, nu se cântă aproape deloc.

O.Ş.P. Aruncând o privire asupra istoriei centenare a Operei Naţionale din Bucureşti care credeţi că a fost perioada de glorie a acesteia, din perspectiva dvs.?

A.L.: Este întrucâtva dificil şi poate chiar puţin nedrept să ne referim la perioade de glorie. Răspunsul evident şi pe care l-ar da mulţi colegi artişti ar fi perioada anilor 1960 - 1990. Mă refer la toată pleiada de solişti români celebri pe plan internaţional de care ne amintim cu cinste şi la care, uneori, chiar riscăm să ne raportăm excesiv.

Adevărul meu este că Opera a avut întotdeauna solişti de clasă şi de calitate. Nu pot uita spectacolele copilăriei în care îi aplaudam frenetic pe Florin Diaconescu, Ecaterina Ţuţu Pop, Emil Iuraşcu, Felicia Filip, Eleonora Enăchescu, Vasile Martinoiu, Dan Zancu, ş.a. La fel se întâmplă şi în ultimii ani: talentul este dus mai departe de noile generaţii valoroase care se străduiesc să crească şi să performeze într-un context socio-cultural care se diferenţiază substanţial de cel de acum 50 de ani.

Eu salut cu mândrie centenarul bucureştean şi sunt mai mult decât fericit că am pus şi eu umărul la producţiile instituţiei în ultimul său deceniu de existenţă.

La mulţi ani, Opera Naţională din Bucureşti! La cât mai multe veacuri!

Roluri în repertoriul de operă:

  • W.A. Mozart - Cosi fan tutte (Ferrando)
  • W.A. Mozart - Die Zauberflöte (Tamino şi Monostatos)
  • W.A. Mozart - Der Schauspieldirektor (Vogelgesang)
  • W.A. Mozart - Don Giovanni (Don Ottavio)
  • G. Puccini - Madama Butterfly (Goro)
  • G.Puccini - Turandot (Pong)
  • G. Puccini - Gianni Schicchi (Rinuccio)
  • G. Puccini - Il tabarro (Tinca)
  • G. Puccini - Manon Lescaut (Edmondo)
  • G. Donizetti - L'elisir d'amore (Nemorino)
  • G. Donizetti - Lucia di Lammermoor (Arturo)
  • P. I. Ceaikovski - Evgheni Oneghin (Lensky)
  • G. Verdi - Rigoletto (Borsa)
  • G. Verdi - Otello (Cassio; Roderigo)
  • G. Verdi - La traviata (Alfredo; Gastone)
  • G. Verdi - Nabucco (Abdallo)
  • G. Verdi - Don Carlo (Araldo; Lerma)
  • R. Leoncavallo - Pagliacci (Beppe)
  • L. van Beethoven - Fidelio (Jaquino)
  • R. Wagner - Tannhäuser (Heinrich der Schreiber)
  • G. Enescu - Oedipe (Păstorul)
  • P. Constantinescu - O noapte furtunoasă (Chiriac)
  • G. Bizet - Carmen (Le Dancaire)
  • D. Dediu - O scrisoare pierdută (Caţavencu)
  • G. Menotti - Amelia al Ballo (L'amante)
  • C. de Saint-Saens - Samson et Dalila (Solul)
  • A. Vieru - Ultimele zile, ultimele ore (Mozart)
  • V. Fioravanti - Le cantatrici villane (Carlino)
  • C. Trăilescu - Motanul încălţat (Ionică)
  • J. Strauss - Die Fledermaus (Eisenstein; Alfred)
  • A. Lloyd Webber - The phantom of the Opera (Mr. André)
  • J. Offenbach - Monsieur Choufleuri (Babylas)
  • E. Kalman - Die Csardasfürstin (Edwin)