La circa 70 de kilometri de Viena, către sud, între stânci monumentale, s-a amenajat un auditorium de 2300 de locuri în aer liber, spaţiu în care, vreme de aproape două luni pe an, miercurea, joia şi vinerea, se reprezintă o singură producţie. În 2016 a fost „Elixirul dragostei” de Donizetti.

          Exigenţele unei reprezentaţii în cadru natural reclamă în primul rând audiţia electronică, prin microfoane şi difuzoare, cu toate inconvenientele ce decurg din sonorizarea artificială, oricât de performantă ar fi din unghi tehnic (design de sunet Volker Werner).

Pe de altă parte, atmosfera de vacanţă incită la montări extravagante, provocatoare, cu tente inedite. Cel puţin văzând montarea germanului Philipp Himmelmann, susţinută de scenografia lui Raimund Baier, de desenul costumelor semnat Kathi Maurer, cu concursul designerului luminilor Fabrice Kebour şi al coregrafului Gabor Sziráky, impresia rămâne în mare parte a unei viziuni excesiv modernizate, într-o foarte serioasă măsură şfichiuitoare la adresa spiritului donizettian. Chiar mi-a venit în minte trista replică a lui Falstaff din opusul verdian omonim, „Totul decade”, legând-o de trendul derapant al multor montări lirice actuale.

Ruffini Dance Group. Foto Armin Bardel

Asta întrucât cu un sfert de oră înainte de primul acord, şase perechi de tineri (Ruffini Dance Group) au izbucnit în scena care ilustra un imens pick-up, dansând pe ritmuri... rock! Da, rock! Un entertainment demn de Broadway sau de o deschidere de paradă electorală americană, nu de prefaţă la un spectacol de operă. Lipseau majoretele. Culmea este că şi protagoniştii s-au integrat fără rost rockerilor. Noroc că după patru reprize de dans a început Preludiul.

          Cu pick-up-ul uriaş în centru, scena arăta a discotecă, mai ales că boxe de mari dimensiuni o străjuiau şi o arcadă colorată kitsch o borda. Inutil de a scrie că moda din era rock era prezentă.

Dulcamara. Foto Armin Bardel         

Nu a mai surprins pe nimeni că Dulcamara a sosit pe acoperişul unui microbuz Volkswagen, utilat ca pentru circ, care a coborât pantele de acces ale publicului în arenă. Dulcamara era costumat precum Bacchus şi chipul i-a fost proiectat pe cele două imense boxe transformate în ecrane, urmărit fiind de un cameraman.

          Acesta a fost ambientul în care s-a derulat istoria „Elixirului”, bine sprijinită (totuşi) de regizor prin vivacitatea jocului de scenă şi de dirijorul austriac Karsten Januschke prin tempouri alerte la pupitrul Orchestrei Simfonice a Radiodifuziunii Slovace şi Corului „Philharmonia” din Viena (pregătit de Walter Zeh). Decalajele cor-orchestră au fost rapid soluţionate. Trebuie notat că la St. Margarethen instrumentiştii şi dirijorul sunt ascunşi privirilor publicului şi, pentru ca soliştii să urmărească bagheta, imaginea şefului de orchestră este proiectată pe un ecran în partea din spate a parterului.

Ioan Hotea primind Premiul Operalia din partea lui Placido Domingo

Tânărul tenor Ioan Hotea, vedeta spectacolului

          Câştigător în 2015 al marilor Concursuri „Operalia – Plácido Domingo” şi „Hariclea Darclee”-Brăila, junele artist originar din Baia Mare şi-a afirmat şi acum calităţile ce decurg din lirismul fascinant al vocii conduse cu frazare fără reproş, printr-un cânt omogen şi fluid, în legato tipic belcantist, căruia i-a asociat nuanţe expresive ce au colorizat desenul melodic de la sensuri extatice şi „piangendo” (minunat implorator în „Adina, credimi, te ne scongiuro”) la tente chiar impulsiv - eroice. Fără să se sfiască să adauge acute, Hotea şi-a demonstrat, dacă mai era nevoie, extensia ambitusului. Cântat „con passione” (remarcabilă aria „Una furtiva lagrima”), Nemorino al său reprezintă un autentic câştig al actualului stadiu al carierei şi sunt sigur că îl va prezenta şi în teatre din ce în ce mai importante. Neobosit în scenă, a jucat cu dăruire, supus fiind chiar la eforturi neuzuale, surprinzătoare, prin cursele pe care a fost nevoit să le facă de pe platou până în preajma stâncilor adiacente.

          Parteneră în rolul Adina i-a fost soprana armeană Narine Yegiyan, cu glas consistent, „du chair et du sang”, agil şi luminos, plină de nerv şi impulsuri cuceritoare, cu acute sigure şi... câte o respiraţie furată (în „Prendi, per me sei libero”), probă a unei uşoare oboseli.

          Experimentat cântăreţ-actor, baritonul german Uwe Schenker-Primus a abordat personajul Dulcamara cu umor debordant, susţinut de o bună cunoaştere a accentuărilor din fraza donizettiană, poate prea caricatural în Barcarola „La Nina Gondoliera e il Senator Tredenti”, dar colorat ca exprimare.

          Delicioasa Giannetta (soprana austriacă Katrin Koch) a primit din partea regizorului o caracterizare aparte, prin pasiunea deloc ascunsă pentru Nemorino, gelozia nedisimulată faţă de Adina şi spaimele iniţiale inspirate de Sergentul Belcore, cel care a coborât din înaltul scenei pe frânghii, împreună cu ai săi paratroopers. În rol, baritonul ucrainean Andrei Bondarenko, fost laureat al Concursului BBC Cardiff Singer of the World, a dezamăgit printr-un vibrato gen „capreto” al vocii şi un cânt deseori situat sub tonul corect.

          Vara la St. Margarethen e plăcut. Sub stele şi printre stâncile pe care stă scris cu neon „Amore”, muzica de operă îşi arată o dată în plus farmecul. Ca inovaţie de ultimă oră mi-a apărut faptul că supratitrarea în limba germană afişată la extrema superioară a scenei a fost disponibilă şi în alte limbi de circulaţie pe smartphone-urile spectatorilor. În WiFi.