Filmul este cea mai realistă satiră din câte mi-a fost dat să văd. Pentru mulţi e un „manifest marxist”, ceea ce, venind de la una dintre cele mai de succes corporaţii, Netflix, e de un ridicol fără margini. Dar, fie. Să presupunem că e un manifest marxist, o critică nedreaptă a unei societăţi juste pe care doar fierea frustraţilor n-o poate vedea ca atare.

Din invidie, scenariştii au decis să descrie preşedintele SUA ca fiind o combinaţie perfectă dintre Hilary Clinton şi Donald Trump – întruparea oligarhiei democrat-republicane obsedate de putere, corupte până-n măduva oaselor şi dispusă să-şi plaseze beizadelele în posturi de mare răspundere. Sigur, n-are nicio legătură cu realitatea, se ştie că în SUA n-a fost vorba ca Trump să-şi numească neamurile în poziţii remunerate sau neremunerate pe la Casa Albă şi nici ca Biden să-şi proptească progenitura în consiliul celei mai mari firme de energie de prin Ucraina. Adepţii politicilor de dreapta sunt obsedaţi de fapte. Dar acestea nu sunt fapte, desigur.

Tot din invidie şi răutate, scenariştii au decis să-l portretizeze pe omul de afaceri Mark Rylance ca fiind o combinaţie dintre excentricul Elon Musk şi idolul bisericii capitaliste Steve Jobs. Ticăloşi fiind, se ştie, au împrumutat chiar din discursurile şi ticurile de vorbire cu care ne „încântă” Musk şi l-au făcut un apostol al salvării menit să ducă omenirea pe noi culmi ale progresului în vreme ce el însuşi se va îmbogăţi dincolo de orice imaginaţie.

Iar veninul producătorilor acestui film a făcut ca şi mass-media din SUA să apară portretizată într-o lumină total negativă. În film, desigur fără legătură cu realitatea, oamenii nu vorbesc normal. De asta au nevoie de „media training”. Totul trebuie să fie ambalat într-un înveliş atrăgător, publicul trebuie gâdilat cu orice preţ, măsurătorile privind audienţa dictează până şi ce replici trebuie folosite. Mediul este mesajul, dar asta tot un „frustrat” a spus-o. Noi ştim că în realitate televiziunea americană transmite adevărul şi interesul faţă de fapte este cel care dictează, chiar şi când audienţa scade! Nu, nu există un concurs continuu de popularitate, nu există interes pentru temele care atrag şi maşinăria media vizează doar adevărul, oricât de crud ar fi.

La fel, preşedinţii SUA sunt perfect preocupaţi de binele poporului şi reacţionează responsabil în faţa unei crize. Faptul – ah, aceste fapte minunate la care se închină starurile dreptei ca Ben Shapiro – faptul, deci, că preşedintele SUA, Donald Trump a ascuns publicului american luni de zile faptul că o pandemie mortală pândeşte populaţia, e total întâmplător. Preşedinta Orlean, cea din filmul satiră, află că pământul va fi lovit de un asteroid imens şi că viaţa pe pământ se va sfrâşi. Primul reflex e să calculeze cum afectează asta rezultatul alegerilor de peste trei săptămâni. Decide că e cazul să stea liniştită şi să evalueze. Că Trump a reacţionat fix la fel în faţa pandemiei e unul dintre faptele care, evident, nu contează.

Ideea că vocea ştiinţei nu contează şi că oamenii de ştiinţă sunt puşi să concureze în arena media alături de saltimbanci foarte bine antrenaţi care-i fac praf în două mişcări e iar doar o invenţie a filmului. Nu se întâmplă în realitate!

Avem un fragment din documentarul „Merchands of Doubt” în care, la minutul 5.18 vedem un faimos om de televiziune care îl ironiza în studioul unei televiziuni pe medicul Stanton Glantz spunându-i că fumează zilnic şi arată cu douăzeci de ani mai tânăr decât medicul! Publicul aplaudă frenetic! Şi asta e preluat din realitate. E doar debutul unui scandal imens care a revelat modul în care companiile producătoare de tutun s-au implicat activ în subminarea medicilor şi a oamenilor de ştiinţă. Cartea post-adevărului n-a scris-o Donald Trump, ci industria tutunului. Când John Hilton, fondatorul celei mai mari companii de relaţii publice, Hill&Knowlton, s-a întâlnit la New York Plaza Hotel în 1953 cu patronii marilor companii de tuttun, le-a spus: aveţi o problemă şi un inamic. Inamicul sunt oamenii de ştiinţă! Atunci a început o campanie susţinută de subminare a imaginii medicilor, a informaţiilor raţionale privind tutunul. Dar, desigur, cine nu e pregătit să accepte aceste fapte, le va ascunde repede sub preş ca excepţii.

Cât costă oare o viaţă?

În 2004 Joel Bakan a publicat una dintre cele mai importante lucrări de istoria corporaţiilor. The Corporation: The Pathological Pursuit of Profit and Power. Unul dintre episoadele descrise de el este cu precădere important ca grilă de înţelegere a peliculei Don’t look up!.

Chiar de Crăciun, pe 25 decembrie, în anul 1993 Patricia Anderson, posesoare a unui Chevrolet Malibu, stătea la stop. În spate erau cei trei copii ai ei. Un şofer beat a intrat în ei. Maşina a luat imediat foc. Trei dintre copii au avut arsuri pe peste 60% din corp şi unul a avut braţul amputat după accident. Anderson a dat General Motors, compania producătoare a modelului ei de maşină, în judecată. Ne-am putea gândi c-o fi fost şi ea vreo marxistă resentimentară. Dar curtea a decis în favoarea reclamentatei. Mai mult, compania avusese peste 25 de procese de acest tip. Compania a plătit. Vedeţi, vor spune adepţii ideilor de dreapta şi admiratori fideli ai SUA, vedeţi, justiţia funcţionează!

Nu chiar. În primul rând cum s-a ajuns acolo? Ei bine s-a făcut un calcul. General Motors dorea să plaseze rezervorul aproape de scaunele pasagerilor şi materialele de protecţie să fie cât mai puţin costisitoare. Evident asta ar fi dus automat la morţi inutile. Cei de la general Morots l-au pus pe inginerul  Edward Ivey să răspundă la următoarea întrebare: cât costă vieţie umane în materie de bani pe care i-am avea de plătit în caz de accident?

Inginerul, om riguros, a făcut calculele: a înmulţit cele aproximativ 500 de cazuri de incendii cu suma de 200.000 de dolari cam cât ar fi costat compania Apoi a împărţit suma la cele 41 de milioane de automobile. Câtul împărţirii a fost 2.4 dolari!

Dar calculul nu s-a oprit aici! Inginerul a arătat că General Motors economisea 8.59 dolari de automobil dacă nu respecta normele privind siguranţa plasării rezervorului. Deci era simplu: Compania economisea 8.59 dolari. Pierdea 2.4 că mai mureau oameni în incendii DECI: 8.59 - 2.40 = 6.19 dolari.

Prin urmare era mult mai eficient şi profitabil să nu rescpecte normele anterioare privind plasarea rezervorului de combustibil.

Logic şi raţional. Calculat la milimetru, aflăm cât costa compania să plaseze rezervorul într-o poziţie de unde ar fi periclitat viaţa pasagerilor chiar într-un accident minor! În cele din urmă chiar judecătorul are fost chemat să rejudece cauza a spus că aşa funcţionează corporaţiile. Că e firesc!

Păi dacă e firesc, atunci e firesc şi ca oamenii de afaceri să cumpere total oamenii de ştiinţă, ingineri, medici, geofizicieni şi să le spună ce să facă.

Dar desigur asta e doar o interpretare exagerată a ticăloşilor care au produs Nu te uita în sus!. De fapt industria combustibililor fosili n-a investit sume uriaşe în relativizarea şi diminuarea importanţei schimbărilor climatice. Nu ni s-a spus vreme de decenii că oamenii de ştiinţă sunt alarmişti şi că nu e nicio problemă.

La fel cum nu ni s-a spus că pandemia nu există, că nu trebuie să ne îngrijorăm, că e o păcăleală a medicilor. Iar companiile farmaceutice n-au văzut în pandemie o oportunitate de-a se îmbogăţi patentând vaccinuri care ar fi trebuit să fie gratuite!

Deci, e clar: nu vă uitaţi în sus! Nu chestionaţi societatea şi credeţi în guvernul SUA şi în corporaţii. Producătorii filmului sunt doar nişte ticăloşi, e limpede!

Articol apărut iniţial pe platforma Baricada.