INTERVIU Sculptorul Lidó Rico: „Priviţi arta fără complexe, ce veţi găsi în ea este imaginea propriei vieţi”

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Lidó Rico, unul dintre cei mai apreciaţi sculptori spanioli a venit în premieră la Bucureşti pe 4 septembrie pentru a vernisa expoziţia  Brain inside(out) la Galeriile Carol. Expoziţia este deschisă spre vizitare până la finalul lunii decembrie. Sculpturile lui Lidó Rico au la bază studii neurologice amănunţite. Expuse în întreaga lume, lucrările sale au stat alături de cele ale lui Damien Hirst.

Încă de la începutul anilor ‘90, Lidó Rico (51 de ani) şi-a supus corpul unui proces dur şi agonizant: a folosit bucăţi din propriul trup pentru a crea şi a-şi modela sculpturile. Astăzi, lucrează alături de neurochirurgi şi de oameni de ştiinţă şi este recunoscut în întreaga lume pentru modul în care detectează şi evidenţiază în lucrările sale zone mai puţin cunoscute ale creierului uman, zone care sunt în strânsă legătură cu adicţiile sau orice altă tulburare. Practic,  Lidó Rico şi-a înmuiat corpul în ghips sau în silicon – mâini, şolduri, faţă – pentru a folosi ulterior mulajele reale în sculpturile sale. Recenta activitate de cercetare a artistului este unică şi presupune lucrul cot la cot cu specialişti în neurologie pentru observarea directă a creierului uman ca obiect de studiu în institutele de cercetare şi integrarea în arta sa. Publicaţia Wall Street Journal International Magazine nota în anul 2017 despre una dintre expoziţiile dedicate creierului uman semnate de Lidó Rico care a avut loc la Catucci Gallery din centrul zero al artei contemporane, oraşul Berlin : „Rico abordează sindromul diferitelor adicţii, fie chimice, fie comportamentale şi ajunge, astfel, fix la esenţa societăţii contemporane, iar deasupra a toate pluteşte siţul libertăţii, trama culturală a emoţiilor noastre, a unei oboseli cronice care ne invadează societatea”.

”Adevărul”: Creaţiile tale sunt puternice atât din perspectivă artistică, cât şi din punctul de vedere al mesajului pe care îl transmit. De fapt, la începutul carierei, ai experimentat cu propriul corp, transformând rezultatul în opere de artă. Îţi mai aminteşti primii paşi spre artă, s-a întâmplat când erai copil, sau într-un moment diferit din viaţă?

Imagine indisponibilă

Lidó Rico: Cred că arta este o chestiune comportamentală şi de atitudine faţă de viaţă. A existat un moment de cotitură care m-a determinat să-mi folosesc propriul corp, dar preocuparea cu găsirea unor răspunsuri vine de mult mai departe. Memoria ne defineşte şi este responsabilă cu sprijinirea prezentului pe care ni-l construim, tot trecutul nostru este important, pentru că baza a ceea ce va veni este centrată pe el. Cred că munca mea a început cu mult timp înainte de a lua decizia de a mă dedica lumii artistice. De exemplu, una dintre primele mele amintiri din copilărie este acel moment când înveţi figurile geometrice, cercuri, pătrate, dreptunghiuri şi îmi amintesc că m-am simţit foarte tulburat când am realizat că tot ce vedeam în jurul meu corespundea geometriei standard. Am memorat pe viaţă acel sentiment de panică. Îmi amintesc că am simţit nevoia instinctivă de a fugi către o mică fântână pentru copii şi atunci când am băut din ea, m-a încercat un puternic sentiment de uşurare, pentru că atunci când m-am uitat la apă nu am văzut nicio formă geometrică, apa nu le înţelegea, apa nu urma nicun tipar, ca şi cum ar fi fost eliberată de sub controlul omului, ca şi cum ar conţine libertate, şi m-a liniştit. Îţi spun această poveste ca să înţelegi ce vreau să spun atunci când vorbesc despre atitudine. Consider că în artă, importanţa locului unde trăim este atât fundamentală, cât şi decisivă; acestea impregnează tot, întrucât are mult mai multă densitate şi substanţă decât materia însăşi. Încă este ciudat că materialul pe care îl folosesc pentru a surprinde momentele artei mele şi a-mi reproduce creaţiile este un produs chimic al cărui aspect şi a cărei transparenţă se aseamănă cu apa. Răşinile pe care le folosesc au acelaşi aspect înainte de aglutinare; omul este apă, apa pe care reuşesc să o catalizez şi să o îngheţ perpetuu în fiecare piesă.

Întâlnirea cu corpul meu a început întâmplător; un deget mi s-a impregnat cu ceară de lumânare, şi atunci când am îndepărtat-o am observat că avea forma unui recipient.

Era ca un pahar mic şi gol şi am simţit nevoia urgentă de a-l umple, am înţeles că acela era cel mai bun mod de a îngheţa acel moment, aveam nevoia să opresc timpul; aşa a început tot, treptat am dezvoltat conceptul de a încerca să mă apropii de om, am reprodus mii de degete, sute de mâini şi chipuri, până când am ajunsă să mă sacrific, reproducându-mi întregul corp. 

Şi de ce ai ales corpul uman şi creierul?

Imagine indisponibilă

Opera mea are nevoie de piele, eu caut fiinţa umană prin ea, pielea este graniţa care există între sânge şi realitate, între suflet şi viaţă. Sunt un om foarte pragmatic, am nevoie să văd pentru a crede, şi am nevoie să simt ca să pot povesti. A-mi duce corpul la limită răspunde unei probleme de angajament şi intensitate, unei strădanii deranjante şi neîncetate, şi nevoia de conştientizare prin experienţă este fundamentală. Urăsc mersul sau distragerile, pentru că, deşi doare, prefer să suprind totul cât mai realist, caut să abordez viaţa cât se poate de mult. Omul este o gaură neagră, şi nu se ştie unde începe şi unde se termină, prin urmare simt nevoia să-l obiectific, transformând corpul şi creierul în obiecte, încercând să le înţeleg şi să dobândesc mai multe cunoştinţe. Corpul este alcătuit dntr-o materie moale, şi tot ce e moale ajunge să dispară, nu are credibilitate sau rezistenţă, nu poţi avea încredere în moale, şi aceasta m-a făcut să cred că aveam nevoia să exprim obiectul. Când s-a întărit a devenit tangibil şi am putut să mă apropii mult mai mult, prin urmare, prin metafore, am putut încerca să pun întrebări şi să obţin răspunsuri pe care nu suntem capabili să le descifrăm. Ca rezultat al conştientizării efemerităţii şi a implicitei inutilităţi a corpului, munca a dus către locul unde se află adevărata putere – la creier. Este în acel mecanism al gândirii unde se află Dumnezeul fiecăruia dintre noi, unde fiecare creează ideile – care reprezintă tot ce va lăsa în urmă. La fel ca şi momentul când îmi scufund corpul în materie şi trebuie să simt acel moment, simt şi nevoia de a experimenta senzaţia de a avea un creier uman real în mâini pentru a-l putea reproduce. Cred că experienţele puternice dau naştere unor rezultate de aceeaşi intensitate. Trebuie să ating întrerupătorul pentru a aprinde lumina, şi prin urmare să pot vedea pentru a putea comunica, înţeleg că fără experienţă este imposibil să dezvolt un conţinut de bună calitate.

“Manipularea socială este îngrijorătoare”

Operele tale sunt fascinante şi, în acelaşi timp, sunt ca un fel de strigăt. Există un mesaj la baza lor, poate ceva ce te preocupă cu privire la modul în care lumea şi oamenii evoluează în zilele noastre?

Opera mea nu are legătură cu estetica şi nu îi face concesii, eu trăiesc prezentul şi lucrez modelându-l, visceralul nu înţelege epoci şi mode. Nu am o povară sau o moştenire din istoria artei care să-mi determine drumul creativ, intuiţia este cea care stabileşte standardele, de aceea nevoia de a surprinde este decisivă; emoţia pe care o caut este aceeaşi care este impregnată cu rezultate şi ajunge să fie împărtăşită cu privitorul. Fiecare artist posedă o relitate alternativă. Din fericire, câte realităţi, atâţia oameni sunt. În timp ce unii oameni vor fi atraşi de această artă, alţii vor fi îngroziţi. Virtutea fiecăruia se află în varietate, în alegere.

Sunt îngrijorat de cât de puţin conştientizăm ce miracol suntem noi de fapt, manipularea socială este ngrijorătoare. Cei care au puterea i-au preferat mereu pe cei care nu gândesc, care se află într-o zonă de comfort. Tehnologia are două feţe: una pozitivă, care se referă la felul în care globalizarea s-a extins, democratizându-ne cunoaşterea, şi una negativă, pentru că a devenit un balsam narcotic, responsabil de supra-stimularea, deformarea şi golirea interioară a oamenilor, doar pentru a-i umple cu un sentiment absurd de putere şi control.  Reţelele au devenit zeităţi, au rupt carapacea naturală a oamenilor, plastificându-le viaţa.

“Viaţa însăşi este cea mai evident şi mai reală formă a violenţei”

Pentru că ai cercetat intensiv creierul uman şi modul în care se raportează la problemele din zilele noastre (violenţa, dependenţa, alienarea), care sunt – în opinia ta – principalele pericole cu care ne confruntăm în ziua de azi?

Viaţa însăşi este cea mai evident şi mai reală formă a violenţei. Cel mai mare pericol este lipsa unui criteriu autentic şi serios. De exemplu, contaminarea cu manipularea din mass-media a paralizat oamenii, a distrus scara dezvoltării lor emoţionale, dărâmând fiecare treaptă. În schimb, se doreşte să trăim într-un lift unde se decide pentru noi dacă urcâm sau coborâm, unde ne oprim sau ce părere să avem despre un anumit subiect.  De multe ori cred că omul este o adevărată greşeală a naturii, naturaleţe, bunătate şi generozitate. Omul a rămas cel mai profund strat al fiinţei umane, pentru că ambiţia, mândria şi puţina empatie l-au acoperit, fiind filtrate în aşa fel încât omul a devenit un surogat inspid, o iluzie a sinelui, ceva ce ar fi putut fi dar nu este.

Imagine indisponibilă
Mă îngrijorează dezumanizarea progresivă a omului, intransigenţa sa, intoleranţa sa, fanatismul său nebunesc şi nevoia de putere, mă îngrijorează zidurile, graniţele care iau vieţi, standardele morale scăzute ale multor politicieni, mă îngrijorează pierderea treptată a sensului unuia dintre cele mai importante şi frumoase cuvinte pe care oamenii le-au putut inventa – „respect”.

Dacă ai putea invita pe cineva care nu a vizitat niciodată o galerie de artă sau un muzeu să meargă să le vadă, ce i-ai spune şi de ce?

Le-aş spune să privească fără complexe, că singurul lucru pe care îl vor găsi este imaginea propriei vieţi, că arta le poate da toată cunoaşterea celei mai fascinante cărţi, cu ajutorul unei singure priviri, că nu este nevoie să îţi murdăreşti mâinile pentru a găsi comori. Că pur şi simplu deschizând ochii şi mintea cu naturaleţe, poţi ajunge în locuri unde nici măcar nu ai visat; le-aş spune să caute mai degrabă întrebări decât răspunsuri, să vadă oglinzi atunci când privesc ceva, şi să-şi vadă propria reflexie în acestea.

Sunt imun la această lume globalizată”

Scena artistică devine din ce în ce mai populată. Astăzi, oricine poate expune – chiar şi doar în reţelele sociale.  Cum ai sfătui publicul să discearnă sau să aleagă ce să ia drept artă?

E greu să găseşti o dogmă, o formulă care să stabilească o calitate universal care să fie valabilă pentru toţi.  Fiecare persoană trăieşte într-un univers diferit, şi trebuie doar să realizeze că ceea ce vede şi ceea ce îi place este imaginea pe care o proiectează asupra societăţii, este propria sa imagine, de aceea trebuie să fim foarte riguroşi cu tot ceea ce reprezintă ideea noastră de atracţie şi frumuseţe.  Trebuie să te gândeşti la prezent şi să cauţi prezentul. Eu  sunt imun la această lume globalizată, nu îmi alterează deloc percepţia asupra vieţii, cred că este un lucru pozitiv faptul că ceva are success datorită globalizării, că există posibilitatea de a elimina monopolurile, că imaginile şi ideile pot ajunge la toată lumea în mod fidel şi fără filtre.

Imagine indisponibilă

Politicienii nu se comportă niciodată liber, sunt sclavii propriilor interese şi ai propriei imagini”

Artiştii, nu politicieni, duc lumea mai departe – spunea un regizor într-un interviu pe care l-am citit recent. Crezi acest lucru sau nu?

Bineînţeles, politicienii nu se comportă niciodată liber, sunt sclavii propriilor interese şi ai propriei imagini, aşteptând mereu un beneficiu de pe urma a tot ceea ce fac, distanţa dinte politicieni şi realitatea socială concretă este enormă, şi în multe cazuri ruptura este completă, acelea sunt două lumi complet separate. Cred că ideile reprezintă motorul lumii, şi, în timp ce politica este cea care călătoreşte la suprafaţă, artistul lucrează la fundaţia conştiinţei, la esenţa lucrurilor, ceea ce la urma urmei ne face să evoluăm în cunoaştere, ducându-ne cât se poate de departe.

Politica nu cunoaşte sensul cuvântului „libertate” întrucât trăieşte încuiată şi legată de ea însăşi, este ancorată de un lanţ cu verigi numărate, unde limitele de manevră îi sunt măsurate.

Arta este gestionată în alţi parametri, în concepte antagonistice.Abilitatea ei de a construi, de a determina omul să gândească, şi implicit de a determina societatea să avanseze, nu poate fi pusă la îndoială.

 Care este rolul artei tale, cum o priveşti tu?

Imagine indisponibilă

Încerc să adaug conţinut pentru a activa conştiinţa şi a o pune în mişcare, dorinţa mea este să îi ofer privitorului aceeaşi surpriză pe care am avut-o eu creând. Cred că arta trebuie să aibă, ca o obligaţie şi o necessitate, capacitatea de a genera emoţii şi de a mişca, chestiuni faţă de care oamenii se îndepărtează din ce în ce mai mult.  Mereu am crezut că oamenii sunt din ce în ce mai detaşaţi de ei înşişi, că o persoană este reprezentată de toată lumea, că un creier este reprezentat de toate creierele. Aceeaşi formă dar o multitudine de conţinuturi. Îmi place faptul că privitorii se pot vedea reflectaţi în munca mea, că o văd ca pe o extensie a propriilor lor persoane, că se pot identifica cu ea, reuşind să stabilească propriile criterii cu privire la discurs.

Care este cel mai pervers lucru pe care l-ai făcut de dragul artei?

Nimic nu poate fi mai pervers decât propria piele, decât propriul corp folosit ca unealtă, fără concesii sau compasiune, uzurpând propria amprentă pe baza problemelor puse de materie, punând în contradicţie căldura epidermei cu răceala gipsului, lăsându-ne în mâinile necunoscutului, scufundându-ne într-o apnee întunecată lipsită de legi ale timpului, nu este nimic mai pervers decât a face intuiţiei loc să respire.

Cum ţi s-a părut deschiderea expoziţiei tale la Bucureşti?

Imagine indisponibilă

Mereu este o plăcere să împărtăşesc aceste momente, să văd rezultatele şi eficienţa lucrului bine făcut de către un profesionist excelent şi curator al expoziţiei, Uca Băloiu. Euforia tuturor participanţilor în momentul susţinerii prezentării, precum şi reacţia lor la vederea expoziţiei, au reprezentat o mare recompensă. Numărul mare de întrebări şi opinii personale, primate de la numeroşi participanţi, sunt cei mai buni indicatori în evaluarea nivelul de interes şi emoţie produs de expoziţie. A fost o experienţă care m-a îmbogăţit şi pe care cu siguranţă o voi păstra pentru totdeauna în suflet şi în amintiri.

Ai un sculptor preferat?

Nu am un favorit, pentru că îmi plac mulţi. Să enumăr doar câţiva ar însemna să îi las deoparte pe alţii, şi fiecare are o anumită nuanţă şi exercită o atracţie diferită, dar, întrucât niciunul nu reprezintă o referinţă transcedentală pentru opera mea, prefer să fie privitorii – dacă simt nevoia – cei care stabilesc analogii cu artiştii pe care îi consideră potriviţi. Eu nu am nevoie.

Cultură



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite