INTERVIU Regizorul Cătălin Mitulescu: „Ajunsesem un fel de şef de sală într-un restaurant din Italia“

INTERVIU Regizorul Cătălin Mitulescu: „Ajunsesem un fel de
şef de sală într-un restaurant din Italia“

În tinereţe, Cătălin Mitulescu a trăit pe propria piele experienţa emigrării în Italia FOTO Adevărul

CONFESIUNE Regizorul Cătălin Mitulescu (42 de ani) povesteşte despre experienţa sa personală ca emigrant, pe vremea când avea 20 de ani. Mitulescu tocmai a încheiat filmările pentru cel de-al treilea lungmetraj, „Rumeno“, povestea unui român care pleacă din ţară, se întoarce după un an la familie şi la copil şi încearcă să se regăsească.

Ştiri pe aceeaşi temă

„Am văzut o locomotivă cum se plimba pe şină. Fără vagoane! Eu mă aşteptam să fie un tren!“, chicoteşte Denis, un puşti blond, parte din echipa filmului „Rumeno“, cel mai recent lungmetraj regizat de Cătălin Mitulescu. E chiar pe platourile de filmare din Strada Gherghiţei, în cartierul Colentina, la marginea Bucureştiului, unde membrii echipei şi-o bandă de lăutari care apar şi-n film se pregătesc să sărbătorească încheierea filmărilor.

Regizorul Cătălin Mitulescu a ales să construiască de la zero o casă pentru povestea din film chiar în cartierul în care a copilărit şi unde locuiau bunicii lui. În dreapta platoului de filmare, e calea ferată, şi-un apus roşu, de Bărăgan, se lasă peste câmp. „Rumeno“ spune povestea lui Radu, un tânăr plecat să muncească în Italia, care revine acasă după un an. O găseşte pe Monica, soţia lui, total schimbată, iar copilul lor, Luca, a crescut mai mult decât se aştepta. Cuplul petrece o noapte în care încearcă să reînnoade relaţia. Personajele principale sunt interpretate de actriţa Ada Condeescu şi de Alexandru Potocean. Filmul va intra în cinematografe din primăvară.

„Weekend Adevărul“: Cum te-ai hotărât să alegi subiectul filmului?

Cătălin Mitulescu: E o poveste care a venit din mai multe părţi. Pe de o parte, eu însumi am fost în situaţia asta în care trebuia să aleg dacă rămân să lucrez în străinătate sau mă întorc în România. Aveam oameni pe care îi iubeam care erau în ţară şi, în acelaşi timp, exista posibilitatea să fiu altcineva în străinătate. La un moment dat, mi-am dat seama că lucrurile la care ţineam şi care mă făceau fericit erau fiecare în locuri diferite. Sigur că asta naşte întrebări în cuplu la un moment dat – unul vrea mai mult, altul vrea să se desprindă. În filmul meu e vorba tocmai despre asta: personajul masculin are tot ce are nevoie ca să fie fericit, dar în ţări diferite, şi-ncearcă cumva să le pună împreună. Trăieşte împărţit.

Când s-a întâmplat pentru tine momentul alegerii, când ai decis să pleci la muncă în Italia?

Pentru fiecare dintre noi există un asemenea moment. Aveam vreo 20 de ani şi am plecat din România fiindcă m-am gândit atunci cum ar fi să continui viaţa în Italia.

Ce munceai în străinătate?

Am avut multe joburi: pizzaiolo (n.r. – cel care face pizza), bucătar, grădinar, chiar şi chelner. Până pe la 25 de ani am făcut tot felul de meserii. Am lucrat în mai multe ţări, dar cel mai mult am stat în nordul Italiei.

În fiecare dintre noi există nevoia de a se da în spectacol.

Ai plecat devreme, la douăzeci şi ceva de ani, abia terminaseşi facultatea.

N-o terminasem. Eram student la Geologie şi-am renunţat. Simţeam nevoia să văd lumea, să văd dacă pot să-mi câştig singur existenţa. Era o încercare prin care voiam să trec. Povestea mea e însă diferită faţă de cea din film: cei doi din cuplu au în jur de 30 de ani, au început iubindu-se foarte tare, şi-au construit o casă, dar, cumva, n-au reuşit să ducă lucrurile până la capăt – el a plecat în Italia. E vorba despre o situaţie care se prelungeşte şi ea decide să pună piciorul în prag.

„O DORINŢĂ DE AVENTURĂ“

Multă lume, aflând subiectul filmului, s-ar putea gândi şi la zona socială, nu doar la cea personală: aceea a emigranţilor români şi a dramelor de diferite feluri pe care le trăiesc. De ce n-ai ales o poveste care să aibă un copil în prim-plan, ai cărui părinţi sunt dezrădăcinaţi, de exemplu, şi ai optat pentru una de dragoste?

Emigranţii pe care îi cunosc eu nu au probleme financiare foarte mari. La noi, cred că e şi o dorinţă de a trăi altfel. Nu cred că cei care pleacă o fac ca să câştige o sumă foarte mare de bani. Din contră, cred că atunci când rămâi în România şi găseşti o afacere, e mult mai uşor să câştigi o sumă mai mare de bani decât în Italia, lucrând într-un restaurant. Pur şi simplu e o dorinţă de aventură şi de o altă viaţă. Am fost în Italia de curând şi unul din trei chelneri este român. Sunt oameni care nu strâng neapărat mulţi bani, dar rămân acolo pentru că le place mai mult. Apoi, când vorbim de un cuplu, se pun şi alte probleme. Nu cred că unul din cei doi din cuplu pleacă pentru că vrea să câştige mai mulţi bani să-l întreţină pe celălalt. Cred că e vorba despre o etapă prin care trece acel cuplu. Mai ales dacă au un copil pe care l-au făcut când erau destul de tineri, asta înseamnă o responsabilitate. Responsabilitate de care, la un moment dat, unul din ei vrea să scape. Şi dacă el n-a avut un timp al lui, în care să încerce tot felul de lucruri, să se maturizeze, simte nevoia să plece şi, cumva, universul e armonios pentru el doar în momentul în care are şi soţia, şi copilul într-o parte, şi el e liber şi lucrează în altă parte. Am cunoscut şi situaţii invers, femei care pleacă la un job în Dubai şi rămâne bărbatul cu copilul – am prieteni care au trecut prin asta. Am ezitat la un moment dat în timp ce căutam mediul pentru film, ce fel de personaje să fie – fiindcă era interesantă şi povestea cu ea care pleacă.

Cum ai decis să te întorci din Italia în ţară?

S-a întâmplat în jurul vârstei de 25 de ani. Dacă aş fi rămas acolo, viaţa mea nu s-ar fi împlinit aşa cum aş fi vrut. Probabil acum aş fi fost proprietar de restaurant. Chiar avansasem, ajunsesem un fel de şef de sală într-un restaurant din Italia, aveam în subordine oameni.

Pe-atunci, te gândeai că o să te faci regizor?

Îmi doream, aveam asta în minte.

„O IDENTITATE CARE SE FORMEAZĂ“

Casa cuplului din poveste, decorul pentru filmul „Rumeno“, a fost construită chiar de voi. De ce ţi-ai dorit să faceţi asta de la zero şi nu aţi ales pur şi simplu o casă care exista deja?

Îmi place mult locul ăsta din Colentina, de la capătul Bucureştiului. Îl ştiu de ani buni, bunicii mei au stat în cartier. Şi acum s-a schimbat destul de tare. Uite, de exemplu, aici unde stăm noi era pădure – a dispărut. S-a construit un cimitir. Urmează să fie construită şi autostrada. E şi calea ferată. Înainte, dacă te uitai în zare, se vedea doar câmpul cu lanurile de porumb. Azi, se văd construcţiile din partea nouă a Bucureştiului. Răspunsul e că mi-a fost drag de personajele din film, am încercat să le privesc chiar aşa: de felul cum au încercat să-şi construiască singuri o casă undeva la marginea lumii. Este o relaţie care a început cu mult entuziasm, iar în momentul în care lucrurile s-au aşezat, el a fugit. Când se-ntoarce în ţară, emoţiile dintre ei sunt într-un anumit fel...


Pe platoul de filmare al peliculei FOTO Florin Ghioca

Ai optat pentru un titlu în italiană, „Rumeno“.

Toţi românii sunt numiţi aşa în Italia. Rumeno, pentru mine, înseamnă un fel de român care a schimbat cultura şi devine foarte sensibil la ce devine românesc. Dar nu vreau să dau o definiţie. De aceea îmi şi place acest titlu: nu ştii exact ce înseamnă, este ceva în schimbare, o identitate care se formează.

Ce ai spune că e cel mai dificil în acest schimb identitar, pe care l-ai trăit şi tu prin experienţa plecării în Italia?

Vacanţele (râde). E o dilemă foarte mare. În vacanţă ar trebui să te simţi cel mai bine, să fii relaxat şi să faci ce-ţi place. Or, dacă trăieşti în Italia, îţi place acolo şi înseamnă că ar trebui să-ţi faci vacanţa acolo, nu? Românii plecaţi îşi petrec vacanţele în ţară, iar cei de aici – în Italia. Ceea ce e interesant e că românii care pleacă din ţară îşi găsesc o linie acolo, un echilibru, fiindcă societatea e mult mai aşezată şi ei devin mai senini. E ceva proaspăt, e un entuziasm al emigrantului de a face lucrurile de la început. În România, de multe ori, oamenii nu sunt aşa de aşezaţi şi de liniştiţi în meseriile lor – asta se întâmplă doar dacă au o meserie care îi pasionează sau una unde câştigă mulţi bani. Se simte o neîmplinire. Nu ştiu să spun de ce.

Filmul va fi distribuit şi în afară? Impactul poate fi diferit pentru un român de aici, şi pentru un „rumeno“.

E un vis al nostru de mai demult ca filmele româneşti să fie văzute în Spania, în Italia. Deocamdată, majoritatea românilor din străinătate aşteaptă filmul pe internet. Am păţit-o şi cu celelalte filme, care au fost foarte vizionate aşa de românii din diaspora. Nu este pusă la punct o reţea şi există puţini distribuitori în Italia care să spună: lansez filmul fiindcă sunt mulţi români care vor veni să-l vadă. Dar am aplicat în ultimul moment la Veneţia şi ne-au invitat cu proiectul filmului pentru distribuitori, chiar la sfârşitul lui august. ;


„Să fii un povestitor, asta cred că este meseria de regizor“

Într-un fel, te detaşezi de Noul Val în sensul că ţii mult ca filmele tale să spună o poveste, să aibă o aplecare către public. Chiar spuneai la un moment dat că îţi place genul de film-spectacol. Cum simţi locul tău în branşă?

Depinde de personalitatea fiecăruia. În fiecare dintre noi există nevoia de a se da în spectacol. Şi ne luptăm cu limitele noastre. În copilăria mea, pe vremea lui Ceauşescu, aveam un anumit simţ al falsului, al ridicolului, pentru că tot timpul era acelaşi spectacol absurd. Iar noi încercam să fim autentici, făceam un soi de rezistenţă. Aşa că este o dorinţă de a fi autentic în personalitatea mea. Pe de altă parte, în momentul în care începi să faci spectacol, asta implică şi prefăcătorie. Şi ce face Charlie Chaplin e o covenţie. Cât de departe mergi cu asta sau cât preferi să rămâi pe un teren solid, cel pe care-l cunoşti, e alegerea fiecăruia. Până la urmă, şi autenticul e de mai multe feluri. Ce încerc să fac este să mă arunc cât mai mult cu fiecare film. Şi în „Rumeno“ totul e fals (râde). Toţi actorii se prefac şi joacă nişte personaje (râde). Uneori, mai fac pur şi simplu lucruri care-mi plac, nu ştiu cât de credibile, dar le fac pentru că îmi place să le fac. De exemplu, există o nuntă la finalul filmului şi lumea începe să se ia la bătaie, avem o cascadorie cu o maşină...

„SĂ NU DEVII SCLAVUL ACESTUI CREDIBIL“

 

 

Premiat la Cannes

Numele: Cătălin Mitulescu

Data şi locul naşterii: 13 ianuarie 1972, Voluntari, Ilfov.

Starea civilă: necăsătorit

Studiile şi cariera: A absolvit UNATC în anul 2001.

 Scurtmetrajul său „Trafic“ a fost distins cu Premiul Palme D’Or la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, în anul 2004.

Printre scurtmetrajele pe care le-a făcut înainte de premiatul „Trafic“, se numără „17 minute întârziere“ (2002), „Bucu-resti-Wien ora 8:15“ (2000), „Floare albă, floare neagră“ (2000), „Adrian Copilul Minune“ (1999) – un film

cu şi despre celebrul manelist.

Lungmetrajul „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii“ (2007) a fost inclus

în selecţia oficială a Festivalului de la Cannes şi este deţinător al unui premiu Un Certain Regard pentru cea mai bună interpretare feminină (Dorotheea Petre).

 În anul 2011, Cătălin Mitulescu a regizat „Loverboy“, unul dintre filmele româneşti cu succes important la public.

Cătălin Mitulescu este deoportivă regizor, scenarist şi producător.

Locuieşte în: Bucureşti

Ai spune şi că e un risc pe care ţi l-ai asumat faptul că vrei să mergi pe filmul-spectacol? Sunt multe discuţii de felul ăsta în zona Noului Val şi a cinematografului de public.

Să ştii că, în momentul în care lucrez, partea minimalistă din mine mă trage de mânecă şi-mi spune: „Aici e prea mult sau aici trebuie să laşi cadrul lung! “. În acelaşi timp, îmi place să am un anumit fel de a mă exprima vizual, să lucrez cu un scenograf care inventează, care se luptă cu credibilul – să nu devii sclavul acestui credibil, să încerci să povesteşti, să creezi, asta e ce-mi doresc. Până la urmă, o fereastră e o fereastră. Dar ea poate să însemne şi altceva dacă îi adaugi o perdea care flutură şi îi pui o anumită lumină. În film, personajul masculin chiar sare pe fereastră, la un moment dat.

Ai primit cel mai mare punctaj de la Centrul Naţional al Cinematografiei pentru „Rumeno“, nu şi cel mai mare buget.

Nu mai ţin minte, nici nu m-am uitat (râde).

E totuşi bine că CNC-ul a început să funcţioneze?

Da, deşi încă are sincope. Atmosfera e destul de nesigură. Dar toată România e aşa, deci nu poţi să ai pretenţii.

„FILMUL «RUMENO» ESTE PORTRETUL MEU“

Să încercăm să schiţăm un portret al tău acum ca regizor, chiar aşa cum eşti în momentul de acum, aici, pe platoul de filmare, cu casa construită special pentru acest film în spate, cu calea ferată în dreapta, cu apusul, pregătindu-te de petrecerea cu echipa pentru încheierea filmărilor.

Filmul „Rumeno“ este portretul meu. Uite, mă gândeam de ce-am venit aici, în locul ăsta din Colentina, la capătul Bucureştiului. Ceea ce mi se pare fascinant este că locul e un amestec, se simte în el cum s-au schimbat lucrurile. Aşa sunt şi eu, în schimbare. De aia am şi venit aici, pentru că e un loc încă neterminat. Sunt în mişcare, sunt între două filme – cel terminat şi următorul, o poveste la care ţin şi care se întâmplă în lumea foarte bună a Bucureştiului. Ce fac este să încerc să mă aşez pe fotoliul de povestitor şi să fiu cât mai clar, să spun poveşti care să emoţioneze, să am un dialog cu publicul. Să fii un povestitor, asta cred că este, de fapt, meseria de regizor. Asta mi-a şi plăcut, de fapt, dintotdeauna. De când eram mic copil şi spuneam poveşti în scara blocului. 


Acest interviu a fost publicat în „Weekend Adevărul“ din 12-14 septembrie. 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: