INTERVIU Şerban Pavlu, actor: „Din discuţiile părinţilor, democraţia mi se părea un capitol încheiat“

INTERVIU Şerban Pavlu, actor: „Din discuţiile părinţilor, democraţia mi se părea un capitol încheiat“

Şerban Pavlu îl interpretează pe Relu, în serialul  „Umbre“: Adi Marineci/ HBO

Actorul Şerban Pavlu (44 de ani) îşi aminteşte cum, la 14 ani, după prăbuşirea regimului comunist, s-a mirat că românii l-au acceptat cu uşurinţă pe Ion Iliescu drept liderul ţării.

Pe Şerban Pavlu tocmai l-a luat prin surprindere frigul de la începutul lui decembrie şi l-a mâhnit. Totuşi, îşi recupereză îndată buna dispoziţie. Povesteşte despre primii ani ca angajat în teatrul de stat, precum şi despre întrebările pe care şi le punea în adolescenţă, în decembrie 1989, despre cei care preluau puterea în România. 

Nici dacă ne dăm silinţa n-avem cum să fugim de Şerban Pavlu. Mergem la cinema, îl găsim în filmele recente – anul ăsta au avut premiera trei lungmetraje: „Monştri“, „Maria, Regina României“ şi „Zavera“ –, ne ducem la teatru, dăm de el şi-aici. De un an joacă la Bulandra rolul principal din spectacolul „Coriolanus“, după Shakespeare, regizat de Alexandru Darie. Interpretează personaje şi în teatrele independente ca Avangardia şi unteatru. Mi-a scăpat ceva? Are rolul principal, Relu, în serialul „Umbre“, produs de HBO Europe, regizat de Igor Cobileanski şi Bogdan Mirică; al treilea sezon abia a apărut. 

În primăvară, actorul le-a transmis un mesaj românilor: „Sunt 30 de ani de la Revoluţie şi noi suntem conduşi de nişte troglodiţi care vorbesc mai prost decât Iliescu şi fură mai pe faţă decât Năstase. Cum e posibil? Cum e posibil aşa ceva? Eu ce pot să le zic copiilor mei dacă, peste zece ani, mă întreabă: «Alo, tata, tu ce-ai făcut când Dragnea a spus că pe el şi dacă-l condamnă nu se pune?»“. 

„Weekend Adevărul“: Înainte de alegerile europarlamentare de pe 26 mai i-ai îndemnat pe români să iasă la vot. Cum ai filmat acel clip care a devenit viral?
Şerban Pavlu: Ceea ce s-a văzut a fost rezultatul unui efort de grup. Un grup de profesionişti din domeniul filmului a dorit să ia atitudine: Radu Muntean (n.r. – regizor şi scenarist), Tudor Lucaciu, care asta face: filmează. Dar dincolo de oamenii care au fost mai în faţă, a existat o întreagă echipă de filmare. După-amiaza aia mi s-a părut extraordinar de interesantă, pentru că toţi au venit acolo pro bono. Nu s-a întâmplat, cum au spus unii, datorită unui efort dirijat de cineva. Mulţi din echipele de filmare erau nemulţumiţi de ce era în România, s-au deplasat cu aparatură şi au făcut o filmare profesionistă. De fapt, asta le-a ridicat multora sprâncenele. Eu am fost bucuros că s-a întâmplat. Am vorbit între noi despre cum ne văităm şi nu facem nimic şi am plecat de la ridicolul pe care îl reprezintă uneori aceste proteste de catifea de pe Facebook – sigur că şi clipul ăsta tot acolo a ajuns –, râdem la glumele despre cei de la putere şi avem senzaţia că suntem superiori, despărţiţi de marea masă prin inteligenţa noastră şi prin simţul nostru ascuţit politic. În realitate, nu se schimbă nimic.

Cum ai primit reacţiile negative care-au urmat?
Eram convins că o să existe. Au fost şi multe reacţii pozitive. Cele negative întotdeauna te lovesc şi eu nu eram pregătit să fiu înjurat, cum e un politician, de exemplu. Am pus suflet în ce-am făcut, iar când cineva îţi scrie tot din suflet şi te înjură, simţi că e un atac personal. După care trebuie să-ţi prelucrezi furia şi să-ţi dai seama cu ce ai de-a face. Am primit şi mesaje directe, cele mai aspre mă demolau ca profesionist. „Bă, cine eşti tu, actor de doi lei? Un nimeni. Ai apărut de două ori la televizor.“ Problema subliniată în acele mesaje nici măcar nu era în mesajul meu. Transmiteau că ei m-ar asculta şi că ce spun ar avea valoare, dacă aş fi un actor bun; nu exista o legătură.

Ai fost pus în situaţia de a gestiona relaţii cu persoane apropiate pro-PSD?
Da, cred că cel mai greu e să discuţi cu persoane apropiate sau din familie. Paradoxal, ceea ce m-a deranjat cel mai tare mi-a dat şi cheia pentru a negocia această problemă cu cei care m-au atacat: există alte puncte de vedere de care e bine să ţinem cont şi-mi dau seama că mulţi oameni sunt jigniţi de traiul pe care-l duc. Din păcate, părerea lor despre ei înşişi a devenit mai proastă din cauza acestor condiţii. Sunt la fel de revoltaţi, dar în acelaşi timp, sunt cea mai uşoară masă de manevră pentru PSD – le spune unor oameni care suferă că le măreşte pensiile şi, chiar dacă asta e o minciună, ei se simt luaţi în seamă şi se gândesc că va face cineva ceva pentru ei.

Nu mai ştiu când am votat prima dată, dar ţin minte că a fost întotdeauna un vot anti-FSN, după aceea anti-PSD. 

Cenzura în teatru
Ai amintit în acel clip şi de regimul lui Nicoale Ceauşescu. Aveai 14 ani la Revoluţie. Care-s cele mai pregnante amintiri de-atunci?
Mi-amintesc foarte bine că, începând cu 21 decembrie, am trecut printr-o emoţie reală, care s-a prelungit. Adulţii schimbau nişte zvonuri cu aer doct, dar s-a dovedit că habar n-aveau despre ce era vorba, ceea ce mi-a consolidat ideea pe care o am acum: că a fost o mistificare, un joc aranjat şi că oamenii nu au ştiut ce se întâmplă. De asta cred că preţul vieţilor care s-au pierdut atunci este foarte mare. Nu exista niciun motiv să moară acei oameni. Dacă pleacă cineva de la putere, e înlocuit, sunt nişte jocuri de culise, nişte aranjamente, dar nu e nevoie să ne legitimăm şi prin sânge, să pară că a fost o revoltă. Să pară! Gândul ăsta s-a cristalizat în capul meu în aceşti 30 de ani. Au vrut să dea impresia că era o chestie populară, că oamenii au ieşit în stradă şi Securitatea a tras în ei. Lucrurile nu au stat aşa. Nici acum nu se cunoaşte cursul evenimentelor clar, cine ce a decis. Am fost conştient de regimul comunist şi cu mintea mea de la 14 ani îmi dădeam seama că pierdeam nişte lucruri, că eram deconectaţi. Ştiam că exista un Vest, o lume în care informaţiile şi ideile circulau liber. Auzisem deja de cenzură în teatru, înţelegeam cum funcţionează un spectacol, pentru că mergeam la teatrele din Bucureşti: la Bulandra, la Nottara. Înţelegeam că spectacolul poate crea o idee subversivă şi că, pentru a nu vorbi despre ceva anume, se cenzurează. Îmi plăcea muzica şi ştiam că nu poate veni o formaţie să susţină un concert în România, pentru că regimul nu permite asta. Vedeam şi lipsurile de zi cu zi; în Bucureşti nu trăiam mai prost decât ceilalţi, dar nu înseamnă că nu eram conştient de ele. Exista acea raţie de ulei şi zahăr şi percepeam clar acest cuvânt: raţie, o cantitate limitată pe care statul ţi-o permite spre achiziţie, pe care nu o poţi depăşi.               (FOTO: Ionuţ Staicu)

Trăiai într-o familie care asculta Radio Europa Liberă?
Ai mei ascultau ocazional. Exista acea rezistenţă de tip banc, puterea era luată în derâdere şi aveau toţi convingerea că nu se poate schimba nimic – mă întorc cu gândul la Revoluţie şi la emoţia pe care am simţit-o atunci. Din discuţiile părinţilor şi-ale bunicilor, democraţia părea un capitol încheiat.    

În ce an ai votat prima dată? Mai ştii ce părere ai avut despre noile personaje din viaţa politică, precum Ion Iliescu şi Petre Roman?
Nu mai ştiu când am votat prima dată, dar ţin minte că a fost întotdeauna un vot anti-FSN (n.r. – Frontul Salvării Naţionale), după aceea anti-PSD. Îmi aduc aminte şi când a apărut Ion Iliescu în peisaj. Eram uimit că el era acceptat, nu de FSN, ci de populaţia care-l privea la televizor şi îl considera noul lider al ţării, pentru că ar fi fost un emanat al Revoluţiei, ceea ce de fapt nu era. Nu era un om de pe stradă, unul dintre revoluţionari. Celebrul filmuleţ (n.r. – de la TVR) cu Dinescu şi Caramitru am putut să-l înţeleg, pentru că ei chiar veniseră de pe stradă. Sigur, erau poate figuri cunoscute şi nici asta nu e o regulă: să-l duci acolo pe disident. Ar fi putut fi şi alţi oameni: unii fuseseră cenzuraţi sau avuseseră domiciliu forţat. Totuşi, avea sens ca Dinescu şi Caramitru să fie în prim-plan,dar, când a apărut Iliescu, inocenţa mea politică de la ora respectivă mă făcea să mă întreb de ce era toată lumea în jurul lui. A apărut în vacarmul ăla, ceilalţi abia se organizaseră înainte să dea drumul la camere. Dar el vorbea izolat şi se vedea că era in charge. I-am întrebat pe ai mei de ce era acolo şi mi-au explicat că fusese un fel de disidenţă în interiorul Partidului Comunist, pentru că el i s-a opus lui Ceauşescu. Am avut o senzaţie neplăcută de atunci. I-am întrebat şi de ce n-a fost Ceauşescu judecat şi închis, ţinut în viaţă. Ar fi putut spune lucruri, era cea mai importantă armă împotriva preluării puterii de către fosta nomenclatură, împotriva neocomunismului. Ar fi putut spune cine sunt acei oameni. Viteza cu care a fost eliminat zice multe. Românii au acceptat cu uşurinţă această „schimbare“ şi au votat cu FSN. Dacă s-ar fi spart spectrul politic în mai multe partide, ar fi fost ceva organic: anarhie după un sistem de fier.  

Părinţii tăi l-au ales pe Iliescu?
Ei nu. A existat un mit al realizărilor socialiste, al autonomiei ţării, al marilor realizări industriale şi oamenii care au muncit pentru asta erau legaţi de ele, de ideologia postcomunistă: să nu ne vindem ţara, să nu se dea întreprinderi pe nimic. Alţii, de la antineocomunism şi Piaţa Universităţii, au ajuns la pensie să spună că nu-l votează pe Iohannis, că are nume de neamţ. Am auzit-o şi pe asta.  

„Am realizat că există o violenţă latentă în mine“


Stop-cadru din lungmetrajul „Toată lumea din familia noastră“, regizat de Radu Jude  FOTO: Cinemagia 

Cum vedeau ai tăi faptul că voiai să devii artist?
Au aflat în clasa a XII-a. Mama a terminat ASE şi era economistă, iar tata lucra ca inginer, dar amândoi erau spectatori avizi de teatru, pasionaţi şi de operă. Aş fi un mincinos să spun că familia m-a oprit. Cred că exista o îngrijorare pe care oricine ar avea-o dacă i-ar spune copilul că vrea să se facă actor. Probabil a contat că exista o aură a actorului în epocă şi că ai mei mergeau la teatru şi cunoşteau mulţi actori pe care-i apreciau. Decizia mea părea, totuşi, firească. Prima dată am vrut să dau la regie şi am fost deturnat de pe drumul ăla de unica noastră prietenă actriţă, care mi-a spus – n-aveam nici 18 ani – că nu pot să fac regie, pentru că nu cunosc nimic despre viaţă, n-am niciun fel de experienţă: „Te duci să vorbeşti cu nişte oameni despre dragoste, despre viaţă, despre pierdere? Cum să faci Cehov la 19 ani?“. M-a sfătuit să mă duc la regie după ce termin cu actoria.

Chiar aşa, acum ţi se pare mai uşor să devii regizor odată ce-ai fost actor?
Noi discutăm mereu în termenii geniului, ca şi când toţi regizorii ar fi geniali şi toţi actorii buni. Un regizor genial poate să lucreze şi fără să treacă prin facultate. Poate să-şi înceapă activitatea rudimentar, după care să înveţe făcând sau privindu-i pe alţii. Pentru un regizor care nu e genial, şcoala e importantă – evident, dacă traversezi şcoala de actorie, înţelegi resorturile şi ceea ce simte un actor în momentul în care lucrează. Aici e vorba mai ales despre comunicarea dintre regizor şi actor.

Erou sau răufăcător 
Se poate considera că personajul Relu din „Umbre“ trăieşte în două Românii diferite?
Există această viaţă dublă, dar nu cred că există o tentă naţională. Inclusiv acest peisaj al noilor îmbogăţiţi cred că este pus în pagină mai degrabă ca o constantă decât ca o chestie locală, a spaţiului nostru. Stilistic vorbind, ţine mai mult de spaţiul estic, de după comunism, dar o poţi identifica cu orice ţară, dacă nu te gândeşti la cele ca Danemarca, Elveţia, Belgia sau Suedia, unde nu e atât de mare discrepanţa.

Din perspectiva actorului, ce nu ţi-a plăcut la personajul ăsta? Ce-ai aflat despre tine interpretându-l pe Relu?
E un personaj mişto, dar faptele lui sunt reprobabile. Tentaţia este să-l consideri un erou şi să uiţi că e un răufăcător. Când joci, ai senzaţia că eşti tipul ăla bun. Relu suferă, se zbate pentru familie, are clash-uri interioare, dar trebuie să-mi aduc din când în când aminte că rămâne un răufăcător. S-a întâmplat ceva din cauza sau datorită acestui personaj – nu ştiu ce cuvânt să aleg: am realizat că există o violenţă latentă, la un nivel mai profund, în mine şi în noi, în general, iar în combinaţia de butoane nepotrivită, ea poate exploda. Această fiară există.

„Aspectul ridicol al suferinţei“
Acum că ai vorbit despre violenţă mi-a venit în gând lungmetrajul „Toată lumea din familia noastră“, regizat de Radu Jude. Cum a fost pentru tine să joci acel rol al tatălui divorţat, care vrea să petreacă mai mult timp cu fiica lui şi îşi pierde cumpătul?
A fost un rol mare şi unul dintre preferatele mele, am putut să învăţ lucruri. E dus într-un registru tragicomic, ceea ce m-a ajutat enorm. Împărtăşesc viziunea lui Radu Jude despre aspectul ridicol al suferinţei, al situaţiilor noastre tensionate care, privite dintr-un anumit unghi, par groteşti, excesive şi absurde. Ăsta e sosul în care se prezintă friptura de la „Toată lumea din familia noastră“. Ne imaginăm că suferinţa e ceva măreţ, dar în realitate e caraghioasă de cele mai multe ori.

Cum îţi exprimi suferinţa în viaţa de zi cu zi? Te exteriorizezi?
Da, în general mă exteriorizez. Sunt opusul lui Relu.
 

„În primii ani la Bulandra am avut spectacole proaste“


Te documentezi o perioadă lungă înainte să construieşti un personaj?
Şerban Pavlu: Sunt situaţii în care trebuie să faci asta, dar nu mi se pare că sunt un actor de compoziţie, care să se transforme. Încerc să fac transformarea în interiorul meu. Există o particularitate a meseriei: mă vedeam într-un anumit fel şi nu erau neapărat acelea rolurile pe care le primeam. În facultate, de exemplu, mi se păreau mai aproape de mine rolurile de intelectual cu drame interioare.

Nu e tocmai aşa!
Nu! Noi creştem în facultate încă în această metodă Stanivslavski (n.r. – Konstantin Stanislavski a fost un regizor şi teoretician rus), în această creare a personajului cu mijloace inclusiv exterioare. Reprezentantul absolut al acestei metode este filmul american de public şi reţeta e următoarea: se iau actori, de obicei cunoscuţi şi iubiţi, precum Brad Pitt şi Meryl Streep şi sunt transformaţi – filmele astea-s din ce în ce mai rare. Li se pune alt nas sau o actriţă ajunge să semene cu Margaret Thatcher. E un tip de show, pentru că notorietatea actorului reprezintă cheia. Dacă aş aduce un actor necunoscut, publicului nu i-ar mai păsa atât de tare. Ăsta este, într-un fel, modelul de gândire întâlnit de actor în şcoală: de-a crea un personaj complet diferit de el, ceea nu se regăseşte în filmul european. Filmele româneşti din Noul Val au căutat opusul, mergând până la neprofesionişti. Oamenii sunt luaţi în filme mai degrabă pentru ce sunt ei, nu pentru ce ar putea deveni.  

Cum te-ai pregătit pentru admiterea la UNATC?
Am fost în Pod. La Teatrul Podul, care există şi în prezent; dar nu mai e cel care l-a creat, Cătălin Naum.
M-am dus în anul de dinaintea admiterii. Nu era un centru de pregătire, ci chiar un teatru, unde aveam multe discuţii şi încercări. În cele din urmă, se produceau spectacole, fie că era unul de poezie sau unul experiment. Lucram mult, dar nu era un loc în care să mergem cu trei poezii şi un monolog, doar să ne pregătim pentru admitere. Exista această condiţionare pentru intrarea la facultate, care nu are cum să se desfăşoare altfel decât prezentând un program artistic în faţa comisiei. Repetai poezia şi monologul până îţi eliminai greşelile şi ajungeai să respecţi o formă  potrivită pentru tine. Asta se încheia după admitere, pentru că nu mai erai la fel de bun când te întâlneai cu noile texte. În Pod învăţai să gândeşti lucrurile şi să le trăieşti. Învăţai disciplina unui teatru şi umilinţa de a face parte dintr-o echipă. Spectacolul era întotdeauna superior individului ca importanţă, nu existau vedete. Oamenii care au venit de acolo în facultate aveau deja o conduită profesionistă. La admitere, poezia şi monologul erau în repertoriul obligatoriu. Comisia trebuia să lucreze cu tine şi să-ţi ceară diverse, bazându-se pe nişte texte pe care se presupunea că le ştii. Eu mi-am ales resturile aruncate de colegii mei din Pod, care erau de mai mult timp acolo şi îşi tot schimbau textele. Le-am luat de lene. Am avut un monolog de prin teatrul american contemporan, din anii ’50, deşi dădeam admitere în ’93. Decalajul ăsta s-a păstrat în facultate. Mai erau la modă povestirile lui Marin Sorescu şi poeziile lui Nichita Stănescu.

Şerban Pavlu şi Victor Rebengiuc, în filmul Câinele japonez“ (2013) FOTO: Cinemagia 

„Nişte ani pierduţi artistic“
În comisia de admitere a fost şi Victor Rebengiuc?
Era proaspăt rector. Nu, n-a fost în comisie şi atunci oricum ar fi putut doar superviza, dar a venit la numeroase examene pe care le-am avut în facultate. Cunoştea studenţii. A fost rector exact patru ani, cât am stat în facultate, după care a devenit directorul Teatrului Bulandra şi a angajat actori din generaţia mea.

Dacă n-ai fi avut şansa să te angajezi atunci, ce crezi că te-ar fi aşteptat?
E greu de spus. Odată angajat la Teatrul Bulandra, îl apucai pe Dumnezeu de-un picior, dar perioada de început a fost grea. În primii ani, am avut spectacole proaste. Am debutat cu un spectacol vai de capul lui, după o piesă românească, „Trandafirii roşii“– nimeni nu înţelegea de ce-l facem. Era greu să părăseşti teatrul, dar la fel de greu era să propui sau să determini apariţia altor spectacole. Trebuia să lucrezi cu regizorii invitaţi de teatru – asta era datoria ta de angajat –, care nu erau întotdeauna oameni cu proiecte interesante.

În caz că te revoltai, erai ignorat şi marginalizat?
Se făcea apel la faptul că eşti angajat şi că trebuie să joci. Dorinţa majorităţii era să joace, să se afirme. Făceai ce ţi se oferea, fără prea multe discuţii. Acum, uitându-mă în spate, consider că au fost nişte ani pierduţi artistic. E o discuţie lungă despre ce ar trebui să se întâmple în teatrele de stat şi despre cum ar putea ele să fie nişte motoare, pentru că sunt subvenţionate. Îşi permit să plătească traduceri noi şi drepturi de autor, să invite diverşi regizori. Dar nu se întâmplă întotdeauna asta. Spectacolele sunt de multe ori mediocre, în sensul a ceea ce „aşteaptă publicul“. Nu se ştie ce aşteaptă, e o idee falsă de care oamenii se leagă în teatrul subvenţionat în mod greşit, că publicul ar aştepta spectacole facile. Serveşti arta, nu publicul. Dacă prezinţi un spectacol bun, crezi tu în el şi pe urmă va crede şi publicul. 
 

„Teatrul trebuie să se ancoreze în realitate“

 
Coriolanus, din spectacolul omonim, pus în scenă la Teatrul Bulandra  FOTO: Livia Vişănescu 

Absolvenţii de teatru de astăzi au mai multe şanse decât aveaţi voi pentru că există teatrele independente?
Nu, au şanse mai puţine, pentru că a crescut numărul absolvenţilor. Ofertele au crescut şi ele, dar în niciun caz la fel de mult. Există teatrul independent comercial, care trăieşte din ce produce şi încearcă să vândă tot mai mult, pentru că e un business. Mai există teatrul independent artistic, care caută ceva aparte, iar acolo şansele sunt şi mai mici, pentru că nu vinde.

Au fost roluri de care ai vrut să scapi?
Au fost, da. În ultimul timp nu mai fac lucruri care nu-mi plac. La Izvor, la Bulandra, s-a jucat un spectacol cu Tamara Buciuceanu, „Mamouret“. A fost de mare succes, dar tocmai de asta vreau să mă leg: oamenii s-au raportat la el ca la artă şi nu era. Nu mi se pare un spectacol de montat la un teatru de o asemenea factură. Însăşi madam Bulandra (n.r. – Lucia Sturdza-Bulandra) jucase rolul, dar în anii ’50. M-a deranjat că am pierdut vremea acolo.

Întrebări despre democraţie
Crezi că e important ca teatrul să aibă legătură cu ce trăim în prezent?
Da, pentru că altfel nu are profunzime şi impact. Ca să le vorbească oamenilor, teatrul trebuie să se ancoreze în realitate. Poţi să faci o tragedie greacă sau Shakespeare, nu-i nevoie să fie contemporaneizat, să avem telefon mobil. Dar poate să se lege de ce se întâmplă în jurul nostru din punct de vedere politic, cultural, social. Există, de exemplu, momente ale epocilor în care descoperim că suntem depresivi.

Cum a fost şi cum e experienţa „Coriolanus“, spectacol regizat de Alexandru Darie?
Foarte dură, e un spectacol extrem de greu prin întindere (n.r. – trei ore şi 45 de minute, cu pauză), prin felul în care te solicită. E greu de înghiţit tot deodată şi pentru mine a fost o experienţă devastatoare. Întâlnirea cu monologul shakespeareian e la altă dimensiune, un actor în momentele astea se simte cu adevărat expus.

S-a jucat întotdeauna cu sala plină.
Sala plină înseamnă o sută şi ceva de locuri, nu e un spaţiu mare. Dar, da, există interes faţă de spectacolul ăsta. S-a încercat raportarea la o filosofie politică, însăşi democraţia e pusă în discuţie, dacă este într-adevăr cel mai eficient sistem şi dacă poţi apăra un popor de el însuşi.

Mai am o întrebare din sfera subiectelor importante din zilele noastre, aşa că o să ies din teatru şi-o să merg spre cinematograf. În filmul „Monştri“ ai avut un rol care ţi-a cerut să participi la o scenă gay. Iniţial, ai refuzat propunerea, apoi ai acceptat-o.
A fost dorinţa mea de-a depăşi nişte bariere pe care mi le puneam singur. Este un rol mai dificil, pe care l-am acceptat în primul rând pentru consistenţă. Sunt nişte scene foarte bune, mă refer la partea în care încă avem hainele pe noi. Am mai spus asta în alte interviuri: acceptăm fără ezitare împuşcarea unor oameni într-un film, dar avem probleme dacă se presupune că ar exista o scenă homosexuală, chiar la nivel de conversaţie. La noi e în continuare o zonă tabu. Am colegi care spun că nu se simt în stare să facă asta. 


CV

Numele: Şerban Pavlu
Data şi locul naşterii: 29 iunie 1975, Bucureşti
Studiile şi cariera:
- În 1997 a absolvit UNATC „Ion Luca Caragiale“, la clasa profesorului Alexandru Repan.
- Dintre filmele în care a jucat, amintim: „După-amiaza unui torţionar“ (2001, regia Lucian Pintilie); „Moartea domnului Lăzărescu“ (2005, regia Cristi Puiu); „Toată lumea din familia noastră“ (2012, regia Radu Jude, rol datorită căruia a obţinut Premiul Gopo pentru cel mai bun actor); „Meda sau Partea nu prea fericită a lucrurilor“ (2017, regia Emanuel Pârvu); „Monştri“ (2019, regia Marius Olteanu); „Maria, Regina României“ (2019, regia Alexis Sweet Cahill); „Tipografic Majuscul“ (2020, în post-producţie, regia Radu Jude).
- Îl interpretează pe Relu în serialul „Umbre“, regizat de Igor Cobileanski şi Bogdan Mirică şi produs de HBO.
- A avut roluri în emisiunea „În puii mei!“, difuzată de Antena 1.
- Unul dintre spectacolele de teatru în care joacă în prezent este „Coriolanus“, în regia lui Alexandru Darie, la Teatrul Bulandra.
Locuieşte în: Bucureşti

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: