Producţia a marcat şi debuturi, dar şi reveniri, pentru că, spre exemplu, regizorul Gyorgy Korcsmaros, care în trecuta stagiune a repurtat un succes deosebit cu Scripcarul pe acoperiş, a lucrat acum cu parte dintre aceiaşi artişti ai teatrului, de această dată în roluri de cu totul altă factură din celebra operetă, colaborând cu  Eva Horvath (semnatara decorurilor, de asemenea invitată din Ungaria) şi Amalia Judea (de la Oradea, cea care a schiţat costumele). Concepţia unitară a spectacolului se remarcă prin varietatea coloristică şi croiala în general elegantă a rochiilor, prin decorul adecvat fiecărui moment în parte, trecând de la interiorul încărcat al cabaretului la spaţiul aerat şi de bun gust al palatului sau la surprinzătoarea staţiune balneară unde se joacă bedminton, se face conversaţie în ţinute foarte diverse, amalgamând rochii scurte şi lungi, costume de baie de la începutul veacului trecut, câteva personaje ieşind din apă cu labe şi ochelari de scafandru, spre amuzamentul şi surpriza tuturor. Reprezentaţia este punctată agreabil cu intervenţii coregrafice, fie ale „fetiţelor” în negru şi roşu de la cabaret, fie ale graţioaselor perechi de la balul princiar, fie chiar în nelipsitul ceardaş din final, în costume cu sugestii folclorice, dansul găsindu-şi astfel locul firesc în desfăşurarea acţiunii, fără a-i întrerupe cursul (coregrafia Gabor Bako din Ungaria). Intriga se construieşte logic, într-o mişcare cursivă, cu o succesiune fluentă a secvenţelor (exceptând câteva clipe de „gol” între o intrare şi alta), eroii sunt credibili, bine creionaţi, simpatici şi expresivi, rostind proza cu naturaleţe şi jucând dezinvolt, replicile şi poantele (cu unele actualizări) născând reacţii imediate ale publicului.

Echipa solistică alătură tineri plini de talent, deosebit de prezentabili şi charismatici, bine distribuiţi, beneficiind totodată de glasuri calitative, existând deci toate „ingredientele” unei reuşite de anvergură. Dacă soprana Narcisa Brumar a reapărut în rolul titular, trăind intens toate stările şi sentimentele Silviei Verescu, frumoasă, temperamentală, sensibilă şi pătimaşă, cântând excelent o partitură solicitantă, partenerul său, tenorul Bogdan Roman (Zahariea) a debutat în Edwin, constituind o surpriză deosebit de plăcută pentru cei care, aplaudându-l până acum în roluri precum Calaf sau Don Jose, au descoperit că poate aborda şi un personaj care trebuie să fie foarte mobil, să danseze sau să „se joace” în relaţia cu cei din jur, avantajat şi de o apariţie scenică de invidiat şi de o voce de tenor… adevărat, cu timbru robust şi acut strălucitor. Mult mai experimentat, recunoscut ca actor performant, Cristian Rudic, anterior cuceritor Edwin, a devenit, acum, în debut, Contele Boni, deosebit de ofertant, în care a ştiut să fie fermecător şi amuzant, în timp ce  Contesa Stassi, departe de stilul tradiţional al „subretei”, a adus şi noutatea distribuirii unei mezzosoprane în rol, Gabriela Varvari debutând cu siguranţă şi cochetărie, păstrând alura şi atitudinea unei… contese încântătoare, vocea sa generoasă adaptându-se perfect scriiturii destul de dificile. Doi baritoni, pe care i-am aplaudat adesea în roluri „de linie”, au realizat acum personaje de compoziţie pline de umor şi vervă, Dan Patacă devenind Feri, iar Camil Mara – Prinţul Leopold, subliniind şi în textul vorbit replicile aluzive sau cu dublu-sens, reacţionând adesea cu o spontaneitate ce real efect.

Cristian Rudic şi mezzosoprana Gabriela Varvari

De fapt, toţi interpreţii au intrat în rol cu convingere şi profesionalism, fiecare detaliu fiind pus la punct, asigurând astfel omogenitatea şi farmecul întregului ansamblu, meritând să fie relevată şi performanţa Gabrielei Toader în Cecilia, impozantă şi „importantă”, melancolică şi autoritară, dar şi sinceritatea lui Mihai Prelipcian în Mişka, a lui Leonard Ivan în Arhiduce şi a celor care au completat inspirat echipa (în cel mai bun sens al cuvântului). Deşi s-a muncit enorm, s-au simţit excelent şi au creat o atmosferă plină de poezie şi exuberanţă, care s-a transmis permanent în sală, publicul aplaudând şi corul (pregătit de Laura Mare) în paginile ample cântate cu acurateţe şi expresivitate, şocul din final având un impact cu atât mai puternic, pentru că invitaţii la aniversarea Ceciliei au încercat să-i cânte – (voit) teribil de fals – melodia sa preferată, spre stupefacţia şi apoi deliciul spectatorilor; şi cu certitudine este foarte greu ca un cor care evoluează întotdeauna atât de bine să reuşească să-şi depăşească reflexele corectitudinii şi să sune… atât de rău şi… credibil! Se cuvine subliniat şi faptul că cei aflaţi pe scenă au dansat mult, uneori chiar alături de balerini, după îndelungi ore de lucru cu coregraful, asigurând un plus de cursivitate şi strălucire acţiunii.

Bogdan Roman şi Narcisa Brumar în „Silvia” la Opera din Timişoara

Obişnuită să „simtă” spiritul operetei, orchestra a fost din nou la înălţime, nu doar ca sonoritate, ci mai ales ca supleţe şi ca manieră de a se plia pe cerinţele momentelor lirice sau exuberante, trecând de la vals la ceardaş, de la susţinerea discretă a soliştilor la desfăşurările ample, sub bagheta unui dirijor recunoscut pentru experienţa sa în acest gen pretenţios, Peter Oschanitzky rezolvând „din mers” uşoarele decalaje în relaţia cu corul, conducând cu gesturi largi şi elocvente, emoţionat şi fericit să fie din nou la pupitrul Operei unde s-a aflat decenii la rând.

 

Se poate spune că a fost o seară de neuitat, în care montarea logică şi agreabilă, imaginea elegantă, artiştii tineri, frumoşi, cu glasuri de mare valoare şi expresivitate pe măsură, au readus muzica lui Kalman pe scena Operei din Timişoara, oraş unde nu doar melomanii fredonează cu încântare melodiile din Silvia – şi nu doar pentru că eroina principală era, se spune, chiar de pe acele meleaguri bănăţene… Iar managerul Corneliu Murgu, el însuşi un tenor aplaudat adesea (şi) în operete de asemenea factură, care solicită interpreţi „cu voce” şi prestanţă scenică, a readus farmecul partiturii lui Kalman la Opera timişoreană, după mai bine de un deceniu, tocmai pentru că, la rândul său, a ascultat încă din copilărie melodiile din Silvia, asemeni tuturor bănăţenilor cărora acum le-a oferit un spectacol îndelung ovaţionat, cererea de bilete depăşind cu mult capacitatea sălii, semn că producţia va face „serie lungă” – şi merită din plin!