Al doilea film prezentat în cadrul competiţiei lungmetrajelor la ediţia a 23-a a Festivalului de Film de la Sarajevo este o dramă realistă plasată în Tirana zilelor noastre, un oraş care, cu privirea spre vest, încearcă să-şi revină dintr-o tranziţie ce nu pare să sfârşească prea curând. Debutantul Gentian Koçi, care realizase anterior mai multe scurtmetraje de ficţiune şi, mai ales, filme documentare bine primite prin festivaluri, reuşeşte să documenteze o Tirana cu bune şi rele, cu zonele ei întunecate, sechele ale dictaturii lui Enver Hodja, dar şi cu cele luminate, mărturii ale propensiunii către Occident.

Construcţia narativă se sprijină pe umerii Violetei (pe scurt, „Leta”) – excelent interpretată de actriţa greacă Ornela Kapetani –, mama singură a unui băieţel de un an. Leta a lucrat ca infirmieră într-un spital, dar a fost concediată dintr-un motiv pe care preferă să îl ţină sub tăcere. Rezervele financiare i s-au epuizat şi nu a mai fost în stare să-şi plătească chiria de luni întregi, aşa că femeia şi fiul ei sunt daţi afară din locuinţă. În aceste condiţii, Leta primeşte ca pe un sprijin providenţial oferta de a avea grijă de o bătrână imobilizată la pat, a cărei fiică pleacă în Franţa, pentru a-şi salva căsnicia. Mama şi fiul se mută în casă cu suferinda Sophie. Leta are un neaşteptat început de comunicare cu bătrâna, însă drama ei este departe de a se apropia de sfârşit.

Spre deosebire de alţi cineaşti, care visează să fie apreciaţi ca artişti, Koçi nu recurge la lentoarea „lirică” specifică multor producţii create parcă pentru festivaluri. Cu sprijinul experimentatului director de imagine grec Ilias Adamis, regizorul urmăreşte iniţial rutina cotidiană a protagonistei, în cadre fixe bine construite (deşi decorurile interioarelor sunt deseori exagerat de „epurate”), reuşind să imprime filmului un ritm ce menţine treaz interesul spectatorilor. Accentele de thriller din a doua jumătate a filmului (ca durată, mult sub media lungmetrajelor din festivaluri) sunt potenţate de prim-planuri cu foarte expresiva Kapetani, ce precedă dezvăluirea cauzelor manifestărilor eroinei. Singura paradă de măiestrie (viciată, din păcate, de o reflexie eronată, deşi căutată, a protagonistei) pe care şi-o îngăduie Koçi este cadrul-secvenţă final, în care camera de filmat a lui Adamis observă, într-o mişcare amplă, reacţiile tuturor personajelor prezente la acest moment de maximă tensiune.

Chiar dacă se concentrează asupra poveştii Letei, cineastul debutant evidenţiază, pe parcurs, mai multe aspecte ce sugerează corupţia generalizată din societate (fie că este vorba de spitale sau şcoli). La capitolul minusuri, unele situaţii, care pe hârtie îi puteau părea acceptabile scenaristului Koçi, devin pe ecran neverosimile, ştirbind astfel meritele regizorului Koçi. De pildă, este greu de crezut că două personaje secundare (poştaşul responsabil cu pensiile şi infirmiera rivală) ar putea intra imediat unul după celălalt, de parcă s-ar fi înţeles, în cafeneaua unde se află protagonista. Oricum, „Revărsatul zilei” este un debut mai mult decât onorabil, cu care cinematografia albaneză se poate mândri.