Compozitorul şi dirijorul Sabin Păutza:  „America mi-a deschis alte ferestre şi alte uşi, însă acasă este la Reşiţa“ FOTO

Compozitorul şi dirijorul Sabin Păutza:  „America mi-a deschis alte ferestre
şi alte uşi, însă acasă 
este la Reşiţa“ FOTO

Sabi Pautza, în timpul Festivalului „Dilema veche“ de la Alba Iulia FOTOGRAFII: David Muntean

Sabin Păutza, cunoscut compozitor, doctor în muzică şi profesor universitar, cu o carieră în România, dar şi în străinătate, s-a întors după 33 de ani de exil în Statele Unite, în Reşiţa, unde cultivă roşii în grădina bunicii.

Ştiri pe aceeaşi temă

L-am întâlnit pe Sabin Păutza (74 de ani) la Festivalul „Dilema veche“, desfăşurat la sfârşitul lunii august, la Alba Iulia. E jovial, spune lucrurilor pe nume, e foarte tranşant în opinii. A trăit 33 de ani în Statele Unite, dar s-a întors în Reşiţa, într-o casă moştenită de la bunici, în care în prezent îngrijeşte o grădină şi cultivă roşii.  Activitatea sa internaţională de dirijor şi de compozitor i-a adus lui Sabin Păutza in 1995 titlul onorific de Doctor în Muzică, acordat de Institutul pentru Cercetări Aplicate din Londra. Este cetăţean de onoare al oraşului Plainfield din New Jersey şi al oraşului Resiţa, Caraş-Severin, precum şi al Judeţului Caraş-Severin. Liceul de Artă din municipiul Reşita îi poartă numele: „Sabin Pautza“. Membru al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, al Uniunii Compozitorilor Americani şi a Uniunii Compozitorilor din Germania, Sabin Păutza spune că acasă e numai în România.

„Weekend Adevărul“: V-aţi născut la Câlnic, în Reşiţa. Aţi moştenit talentul muzical din familie?

Sabin Păutza: Nu ştiu. Mama mea povestea că aveam 5 ani când îmi construiam un instrument singur. Băteam nişte cuie într-o scândură,puneam nişte sârme şi îmi cântam melodii pe care le auzeam la rugă sau la nuntă. Mama era dintr-o familie simplă, lui tata îi plăcea să cânte, dar nu avea studii muzicale. Eu am făcut liceul de matematică, pentru că tata mi-a spus: „Eu nu te oblig să faci ceva, îţi dau voie să alegi. Avocat sau arhitect“. Drept care nu m-a lăsat să merg la liceul de muzică. Am urmat realul. Dar, după-amiaza, mergeam la liceul de muzică, care acum îmi poartă numele în Reşiţa. Nu mi-a stricat faptul că am studiat matematica, pentru că după părerea mea, muzica este organizată după anumite legi şi se poate pune în formule.

Părinţii dumneavoastră ce profesie aveau?

Mama a fost o femeie casnică, care a crescut cinci copii, tata a fost notar la primărie. Se pare că el ar fi vrut să fie avocat sau arhitect. Dar, până la urmă, a ieşit ce a ieşit. Am avut şansa unor dascăli nemaipomeniţi. A fost un neamţ la Reşiţa, care mai târziu, venea după mine la concerte să se laude: „Băiatul acesta mi-a fost elev“. A fost un profesor extraordinar. Apoi, am făcut Conservatorul la Bucureşti, unde, iaraşi, am avut dascăli extraordinari. Din familia mea, mai trăieşte o soră mai mare ca mine, căreia i-a plăcut muzica, dar nu a făcut Conservatorul.

Cum aţi trecut, totuşi, de la matematică la muzică?

Am terminat liceul, i-am dat tatălui meu diploma de la liceul de matematică şi i-am spus: „Tata, asta e diploma matale, o pui în ramă, eu mă duc la Conservator“. Eu am credinţa că Dumnezeu nu a creat nicio fiinţă fără să-i dea un anumit dar pentru ceva. Unii şi-l descoperă mai târziu. Am un prieten care timp de 48 de ani a fost geolog şi când a ieşit la pensie a început să repare ceasuri cu cuc. Are casa plină de ceasuri cu cuc. Alţii  fac lucruri diferite în mod paralel, e avocat, vine acasă şi pictează.

Ce profesori aţi avut?

Am lucrat cu Ion Dumitrescu, cu Marin Constantin de la „Madrigal“, care a fost mentorul meu. Am prins-o şi pe Cella Delavrancea. Apoi am primit repartiţie la Iaşi. Eu am avut o medie, aşa... medie. Am avut 10 pe linie şi am avut un 5 la socialism ştiinţific. Cu media asta, am intrat la liceul de muzică din Arad, unde nu fusesem în viaţa mea. Ieşind de la repartiţie, a venit după directorul Conservatorului „George Enescu“ de la Iaşi. El m-a ţinut minte, cu şase luni înainte a fost o producţie a clasei de compoziţie şi eu am avut acolo o lucrare pentru cvartet de coarde. Şi mi-a spus: „Mata eşti ardelean de-al meu“, şi eu i-am răspuns: „Mult mai rău, eu nu mi-s ardelean, mi-s bănăţean“. Atunci mi-a spus că are un post liber de asistent, el tocmai reînfiinţase Conservatorul şi nu avea cadre didactice. Am fost mai mulţi absolvenţi care au ajuns acolo. Când m-a întrebat, i-am răspuns: „Maestre, dar acum mi-aţi semnat repartiţia pentru Arad“. Şi mi-a răspuns: „Eu am semnat-o, eu nu mai o semnez“. Am ajuns profesor la Iaşi, unde am stat 20 de ani.

De ce aţi plecat în Statele Unite?

Au fost mai multe motive. Începuseră să nu le placă de mine la Iaşi, după ce făcusem nişte lucruri extraordinare acolo. Am avut nişte musafiri şi fetiţa mea, de 2 ani jumătate, a găsit în casă, sub masă, un microfon. Doamna în vizită era soţie de securist şi, când a văzut asta, m-a dus pe balcon şi mi-a spus că mi s-au pus microfoane sub masă, că trebuie să le las acolo, dar să am grijă ce vorbesc. Eu eram membru de partid, nu puteai să nu fii membru. 

La o săptămână după ce am dat concurs la şcoală, a venit la mine secretarul de partid şi mi-a spus că trebuie să mă fac membru de partid, că ei nu ţin profesori care să nu fie de-ai lor, adică membri de partid. Asta se întâmpla în 1965.


Alături de Aurel Mitran,directorul artistic al Festivalului Dilema veche

La câţi ani aţi devenit profesor?

Aveam 22 de ani când am intrat în sala de clasă. Prima dată când am intrat nu s-a ridicat nimeni, au spus că sunt boboc. Dar am predat din prima zi. Pentru mine, Iaşiul a fost un climat extraordinar. Era ceva acolo, erau scriitorii, era Junimea, era istoria. Oriunde mă duceam în lume n-ar fi fost mai bine. În 1984  nu am mai plecat nicăieri, deşi înainte eu plecam în fiecare an, eram pe lista neagră. Am vrut să plec la Praga, mi se cânta o lucrare, ceea ce era lucru mare pe vremea aceea. Le-am spus că plec vineri, duminică sunt înapoi, iar luni sunt la curs. Nu mi-au spus că nu îmi dau voie, mi-a venit plecarea la două săptămâni după concert. Te mai şi insultau aşa. La un moment dat, am primit un telefon de la Uniunea Compozitorilor, în care eram membru, şi am fost chemat la sediu să mi se spună că mă trimit în străinătate cu o bursă. Eu nu am crezut, dar invitaţia venea din partea Uniunii, ei mi-au făcut un  paşaport. A fost aşa un fel de înţelegere, de pe vremea lui Nixon sau Reagan ceva, ei trimiteau un actor, noi – un dirijor. În condiţii foarte bune. Aveam  10.000 de dolari, trebuia să plec să vizitez 12 oraşe şi diferite universităţi de muzică. Nu am crezut un cuvânt. Dar m-am dus la Bucureşti cu o servietă, fiind convins că e o prostie. Însă am văzut un paşaport nou, mirosea aşa a nou, iar înăuntru câteva sute de dolari. Asta se întâmpla pe vremea când te aresta pe stradă pentru zece dolari.

Cine a decis că puteţi pleca în America?

Când am ieşit de acolo era secretara tovarăşei Suzana Gâdea, care mi-a spus că îmi ascultă muzica şi că şefa ei a pus-o să facă o listă cu cinci compozitori sub 30 de ani care să plece în America. Prima listă n-a fost bună, i-a spus să refacă lista cu compozitori din provincie care nu au rude în Comitetul Central. După ce a fost realizată lista refăcută, tovarăşa Gâdea a spus: „Numărul 3 pleacă!“. Eu eram numărul 3. Cineva acolo sus mă iubea. În America mă aştepta un prieten care fugise înaintea mea. Şi la aeroportul Kennedy mi-a spus: „Vezi oraşul ăla? Ăla e Nea Iorgu“.  Şi a adăugat: „De aici pleci doar cu un cartuş în cap“.

Aţi cerut azil politic?

Am cerut azil politic, pentru că în acele patru luni mi-am dat seama că ei nu ştiu ce ştim noi. Am vizitat Conservatoare, am văzut concerte şi mi-am spus: „Eu îi mânânc pe ăştia!“. Erau profesori mai în vârstă ca mine şi nu ştiau ce ştiu eu. Şi pentru copiii mei am luat această decizie. I-am adus după doi ani. Soţia mea nu a fost dată afară de la muncă. Mă aşteptam să o dea afară. Am reuşit să-i aduc cu scrisori scrise de preşedintele american, de oameni din Congres. Guvernatorul statului New Jersey i-a scris cinci scrisori lui Ceauşescu. Nu ar fi avut altă şansă.

Spre exemplu, eu stăteam în Iaşi într-un anumit cartier şi copiii de acolo trebuiau să meargă la un anumit liceu, care era de matematică. Fetele mele voiau să facă muzică. Amândouă sunt acum cu doctorate în muzică, sunt compozitoare, sunt pianiste. Predau la universităţi, am doi gineri americani care vorbesc română. Dar s-au stabilit acolo.


Daniela Caraman Fotea a scris o carte monografie despre Sabin Păutza, intitulată „Maestrul“

Aţi rămas în New Jersey. Şi acum sunteţi mai cunoscut în Statele Unite decât în România. Mai compuneţi?

Acum nu mai compun muzică uşoară, dar am înscris între ’66 şi ’84 când am plecat. Am scris 24 de piese. Acum scot un disc cu ele. Unele dintre ele au fost şlagăre. Am luat marele premiu al Televiziuni Române cu o piesă, care se numea  „Brad Bătrân“, cu versuri de Nicolae Iorga. Am luat premiu la Mamaia. ;

„Să stai doi ani fară familie, asta a fost greu“

Cum v-a influenţat America?

Mi-a deschis alte ferestre, alte uşi.  A trebuit să scriu muzică şi pentru ei. Adică muzică mai mult spre jazz, spre gospel, care să fie primită acolo. O dată am vorbit cu un critic de la New York Times, care scrisese într-o cronică: „Se vede că e scrisă de un român“. L-am întrebat cum şi-a dat seama şi mi-a spus că el a fost coleg cu Lipatti, l-a cunoscut pe Enescu. Nu puteam  să mă ascund, erau nişte lucruri acolo care mă trădau.

Cum se vedea România din America în aceea perioadă?

Ei sunt un popor incult. Americanii nu ştiu nimic despre istoria lor, darămite a altora. Mă enervau pentru că vorbeam de nume cunoscute şi ei nu ştiau despre aceştia. Americanii nu ştiau prea multe. Când le spuneam de România, ei spuneau că Budapesta e capitala. Dar sunt primitori.

Americanul te primeşte la el în casă, nu-l deranjează că nu vorbeşti bine limba. Te acceptă imediat pentru că America însăşi e un popor de imigranţi.Când m-am dus eu acolo vorbeam franceză, rusă, italiană, dar nu vorbeam engleza. A trebuit să o învăţ acolo, în câţiva ani.

Revoluţia unde v-a prins?

Acolo, dar eu am văzut Revoluţia mult mai bine decât au văzut-o românii de aici. La zece ore după ce a început nebunia, americanii transmiteau din catacombe şi ne arătau cum sunt împuşcaţi cei din balcoane şi cum se omorau între ei, lucruri care nu se dădeau pe post în România.

Când aţi revenit în România?

Am revenit la trei-patru luni de la Revoluţie, prin martie ’90. Am avut un  concert în Germania şi am prins un bilet de ocazie şi am venit, am stat o săptămână în ţară. M-am dus la Reşiţa, am fost la Iaşi şi acolo am stat 24 de ore, nu am dormit nicio oră pentru că a trebuit să văd 50 de familii de prieteni.

A fost greu să vă lăsaţi familia aici?

A fost foarte greu, a fost cea mai grea decizie din viaţa mea. A trebuit să o iau într-o după-amiază, ţin minte că
m-am aşezat pe o bancă în parc în New York şi a doua zi trebuia să plec. Eram cu ghidul meu, care s-a ocupat de mine peste tot, persoana ştia că a doua zi trebuie să mă ducă la aeroport. Aveam un avocat care se ocupa cu imigrări şi avea totul pregătit, trebuia să pun o semnătură. Era un evreu din Braşov, un român. Şi trebuia să mă văd cu el, să-i spun dacă semnez sau nu. Era o decizie foarte grea. Când i-am spus ghidului că nu mai trebuie să mă ducă  la aeroport a doua zi mi-a spus: „Am ştiut de la început“. Şi a început să danseze. A dat de băut la toată lumea, s-a îmbătat, dar noi nu am vorbit despre asta niciodată.

Mi-am dat seama că pot să fac carieră aici, nu erau mulţi despre care să spun că mă întrec. Era un nivel mai puţin elevat ca la noi. Am dat drumul la actele de rezidenţă.

Aţi regretat vreodată decizia?

Nu. Copiii mei au făcut o carieră frumoasă în SUA. Eum-am adaptat uşor. Am studiat la un moment dat în Italia şi am învăţat din mers. Dar nu mi-a fost uşor. Să stai doi ani fără familie, asta a fost greu. A fost o decizie grea.

Cum a fost angajarea la Plainfield Symphony Orchestra?

A fost un concurs total atipic pentru mine. Celor şapte sau opt concurenţi, câţi eram, ni s-a repartizat fiecăruia câte un concert, cu repetiţiile aferente. La ambele, deci şi la concert şi la repetiţii, care erau cu public, s-a înmânat câte un fel de bon, un talon, un bilet celor care erau de faţă. După terminarea concertelor, evident şi a repetiţiilor, s-au adunat şi de la public şi de la orchestranţi acele taloane. Eu le-am întrunit pe cele mai multe. Aşa s-a decis cel care urma să devină dirijorul şi directorul artistic al celei mai vechi formaţii din New Jersey. Am găsit acolo un public ancorat aproape exclusiv pe repertoriul romantic. Treptat, i-am condus prin toată istoria muzicii: de la Stravinski, la muzică românească. În New Jersey s-au cântat şi compozitori români, precum Filip Lazăr, Stan Golestan, Marcel Mihalovici, Mihai Moldovan, Liviu Glodeanu şi câţi alţii. Am avut mână liberă
să-mi pun în practică ideile. Evident, am invitat acolo foarte mulţi solişti români: îi amintesc doar pe Dan Grigore, Liliana Ciulei, Şerban Lupu, Ionel Pantea, Aurelian Octav Popa, Sanda Crăciun şi Alexandru Moroşanu. 

„Sunt cel mai mare tâmplar dintre betonişti“


 FOTO: Mediafax

Ce simţiţi că sunteţi mai mult, compozitor sau dirijor?

 Cel mai mult simt că sunt tâmplar. Sunt cel mai mare tâmplar dintre betonişti. Se complimentează una pe alta. Sunt un dirijor mai bun, pentru că scriu muzică, şi scriu muzică altfel, pentru că dirijez. Ele se ajută  una pe alta. Şi pentru că am fost profesor, am spus că cel mai bun mod de a învăţa ceva este să-l predai. A trebuit să mă înregistrez, să fac ordine în mintea mea. Eram foarte tânăr. Atunci mi-am dat seama că  nu ajunge să ştii, trebuie să le pui şi în ordine. Eu am predat trei materii: compoziţie, dirijat şi orchestraţie.

Cu ce muzicieni celebri aţi colaborat?

Eu am lucrat pentru Leonard Bernstein şase ani, el mi-a plătit casa mea din America. El nu mai vedea, avea deja 70 de ani. L-am cunoscut la Carnegie Hall. La un concert, mi-a spus dirijorul că Bernstein
vrea să mă cunoască. Când am intrat în cameră, l-am văzut pe Leonard fumând. Mi-a spus că i-a plăcut lucrarea mea. M-a întrebat cu cine am studiat orchestraţia. Am glumit şi i-am spus că am studiat cu Richard Strauss, cu Prokofiev, cu Ravel. Şi el a început să râdă. M-a întrebat dacă nu vreau să lucrez cu el, avea două show-uri pe Broadway atunci, printre care şi West Side Story, şi mi-a spus că vrea să-i se cânte muzica şi în concert, să fac nişte suite. Asta se întîmpla prin 1997.

De ce spuneaţi că sunteţi mai puţin cunoscut în România?

Nu ştiu, românii nu-şi apreciază valorile. Am trăit mai mult acolo. Am lucrat 20 de ani în România şi am lucrat 33 de ani în America. Am vrut să scriu muzică de film la Hollywood, am orchestrat muzică pentru ei, am orchestrat muzica la Miami Vice pentru vreo şapte episoade. Eu am predat la New York. Decanul care m-a angajat acolo era un băiat simpatic, a plecat la Julliard.

Cum vă numiţi de fapt, Pauţa sau Pautză?

Când am plecat prima dată în Germania, îmi tot poceau numele şi atunci mi-am amitit că Tzara îşi scria numele cu tz şi aşa l-am scris şi eu. Am venit acasă cu un afiş de la Stuttgard şi mi-a spus moşul meu că neam de neamul lui nu şi-a scris numele aşa. „Tu cu numele ăsta nu intri la mine în obor“, mi-a spus. Aşa scrie pe afişe, la mine în paşaport sunt Pauţă.

V-aţi hotărât să vă întoarceţi în România. Cum aţi luat decizia?

În România, am atâţia prieteni aici şi mă simt atât de bine. În America nu am legături. Acum dirijez zece orchestre din România, la toate Filarmonicile din ţară, în mod frecvent. Am concerte, am fost numit dirijor la Camerata Regală.

Eu am cântat cu cei mai mari artişti. Am dirijat în toată lumea, din Columbia până în Coreea de Sud şi de Nord.

Ce înseamnă acasă pentru dumneavoastră?

E ceva ce nu găseşti nicăieri. Este acel ceva ce ne aparţine şi ne identifică. 33 de ani am stat în America şi nu simt asta. Eu nu sunt compozitor american, eu sunt compozitor român nevoit să trăiască în exil. Acasă e acasă. La Reşiţa.

 

Cum vedeţi partea politică, societatea în care trăim în prezent în România?

Nu ştiu, este un blestem, am vorbit şi despre asta. Am vorbit şi la televizor. Cei pe care îi alegem să ne conducă nu cunosc ţara asta, sunt nişte străini care lucrează pentru alţii. I-am cunoscut personal şi pe Năstase, şi pe Băsescu, am cunoscut bine şi pe Geoană, care a fost ambasador în America. Sunt cel mai bogat om din lume, am prieteni oriunde mă duc.

Ce ar trebui să facem să ne redresăm?

Nu ştiu, să ne trezim.  Dacă noi am ajuns să avem bătrâni care să spună că era mai bine în 1985 decât în 2012, ce să facem?

Se spune că George Enescu nu e cunoscut în lume…

E adevărat, nu e cunoscut cât trebuie.

Aţi ţinut legătura cu artiştii români stabiliţi în străinătate?

Da, Andrei Şerban a făcut o carieră extraordinară.

Cum i-aţi găsit pe tinerii muzicieni din România?

Extraordinari. Eu asta fac mai nou, încerc să procur burse pentru copiii talentaţi, care nu au posibilităţi.

Ce fel de muzică compuneţi acum?

Când aveam 25 de ani, scriam muzică foarte sofisticată, acum scriu ca Ceaikovski. Eu nu mai sunt sofisticat, m-am întors la clasici. Acum se montează la Cluj un musical românesc, o comedie muzicală pe care am scris-o la Iaşi, cu personaje româneşti, Ileana Cosânzeana, Făt-Frumos, Păcală şi Tândală. E o parodie muzicală, Ileana Cosânzeana fuge cu Zmeul. Se va numi „Poveste de dragoste“. 

Premiat de Acedemia Română

 FOTO: Mediafax

Numele: Sabin Pautza

Data şi locul naşterii: la 8 februarie 1943, la Cîlnic, lângă Reşiţa.

Studiile şi cariera: În 1965 a absolvit  Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, specialitatea dirijat si pedagogie muzicala.

În 1970 a absolvent Academia Muzicală „Chigiana“ din Siena, Italia, specialitatea compozitie si dirijat orchestra cu Franco Donatoni, Franco Ferrara şi Bruno Maderna

În 1995 a devenit doctor in Music –The London Institute for Applied Research, England

Din 2005 este doctor în Compoziţie, al Academiei de Muzică „Gh. Dima”, din Cluj-Napoca.

Din 1966 - 1984 asistent, apoi lector universitar la Universitatea de Arte „G. Enescu“ din Iaşi

Din 1987 – 2011 a fost director artistic şi prim-dirijor al celei mai vechi orchestre din New Jersey, Plainfield Symphony Orchestra

Din 2011  până în prezent a fost Dirijor  Emeritus for life - Plainfield Symphony Orchestra

Deţine numeroase premii şi distincţii româneşti şi internaţionale, printre care: premiul „George Enescu”, al Academiei Române, premiul Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, marele premiu al Televiziunii Române, premiul de compoziţie al „Concursului Internaţional din Salt Lake City”, Utah, premiul „Rudolf Nissim” al Uniunii Compozitorilor Americani, marele premiu „Doctor Martin Luther King Jr.” pentru compoziţie.

Locuieşte în: Reşiţa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: