Cannes 2021. Corespondenţă de la Eugenia Vodă: Trei filme franţuzeşti

Cannes 2021. Corespondenţă de la Eugenia Vodă: Trei filme franţuzeşti

Gérard Depardieu în „Robust“, regizat de Constance Meyer

Pentru că azi e Ziua Franţei, dar nu numai de aceea..., pentru că festivalul abia a trecut de jumătate şi s-au văzut multe filme bune, dar niciun Everest..., pentru că selecţia franceză ocupă un loc privilegiat la Cannes..., iată trei filme care s-au făcut remarcate, într-un fel sau altul:

Ştiri pe aceeaşi temă

Primul s-a chemat „Robust“. Al unei regizoare tinere, Constance Meyer. E filmul care a inaugurat secţiunea „independentă“ a Cannes-ului, Semaine de la critique (ajunsă la a 60-a ediţie), dedicată tinerilor regizori, posibilă rampă de lansare spre râvnita Selecţie oficială. Multe nume mari din istoria Cannes-ului au debutat în Semaine de la critique. Preşedintele juriului e Cristian Mungiu. Premiera a fost într-o sală arhiplină, străbătută de un curent de bună dispoziţie, indusă de „robustul“ din titlu,  Gérard Depardieu, care umple ecranul, la propriu şi la figurat, se joacă pe sine însuşi, cu autoironie şi cu o extrem de convingătoare epuizare, fizică şi psihică... E vorba, în „Robust“, de un actor celebru, pe care îl recunoaşte lumea oriunde apare, ajuns într-o fază de dezintegrare: memoria scârţâie, corpul imens şi-l târăşte cu efort, e un copil bătrân, nefericit şi râzgâiat, prieten bun doar cu Bachus şi cu excesele de toate felurile, plimbându-şi singurătatea şi atacurile de panică prin vila imensă, acceptând roluri doar ca să-şi plătească datoriile, cinic şi inocent, anxios şi dur, cuceritor şi de speriat... Depardieu! Filmul e întâlnirea (dar nu pe o masă de disecţie, şi nici într-un pat!) dintre acest monstru sacru şi o tânără „asistentă-bodyguard“, care îl păzeşte, mănâncă şi repetă texte cu el, cale de o lună (cât timp lipseşte bătrânul asistent „en titre“)... Amuzant e că asistenta, de culoare, cu un aspect totalmente unisex şi cu un gabarit de circa 150 kg, e la fel de „robustă“ ca Depardieu, doar că ea e sprintenă şi campioană la lupte. Din această întâlnire inedită nu sar scântei, dar fiecare descoperă, prin celălalt, o lume nouă, de care nu avea habar... Foarte bine a sintetizat filmul un cronicar al locului: „Robust şi nu prea“...

Al doilea film francez care a polarizat atenţia (şi primul proiectat în Competiţia oficială) s-a numit „Totul a fost bine“, al unui autor prestigios, François Ozon. Scenariul e tot al regizorului - adaptare după un roman şi după o poveste adevărată: povestea unui om care a vrut să moară, care şi-a cumpărat moartea, şi care a reuşit să o convoace la întâlnire la ora fixată. Este, categoric, cel mai tonic film despre eutanasie care s-a făcut vreodată! Un distins octogenar parizian, colecţionar de artă, face un atac cerebral. Desfigurat, cu gura strâmbă şi lipit de patul de spital, îşi anunţă una dintre cele două fiice că vrea să moară, „Nu mai sunt eu“, „să supravieţuieşti nu e destul ca să trăieşti“... A fost - este! - mereu un tată puternic şi voluntar, care nu poate fi refuzat.  Misiunea fetei va fi „să rezolve problema“, cvasi-clandestin, într-o ţară, Franţa, în care eutanasia e interzisă prin lege. Nu şi în Elveţia, unde descoperă o instituţie de profil... Ozon construieşte tot acest subiect sumbru şi „greu“ cu un umor fin şi cu o aparenţă de mare lejeritate, foarte „a la francaise“... După o sarabandă administrativă şi sentimentală, în care, pe măsură ce se apropie de sfârşit, candidatul la eutanasie arată, paradoxal, tot mai sănătos, ţelul e atins. Aflăm că „totul a fost bine“, cianura a fost luată cu o cupă de şampanie şi „firma se ocupă de tot restul“. Tatăl e jucat de Andre Dussollier, iar fiica, de Sophie Marceau – un adevărat spectacol! Pare incredibil, dar toată sala râde la un dialog al lor, care, la lectură, nu are nimic comic: „- Ţi-e frică de moarte? – Deloc!“

În fine, în acelaşi perimetru, al morţii care face casă bună cu „la joie de vivre“, se plasează şi al treilea film francez proiectat în selecţia oficială, hors concours, „Când trăia“, de Emmanuelle Bercot. De astă-dată e vorba de o mamă (Catherine Deneuve, la 77 de ani, foto) confruntată cu sfârşitul iminent al fiului de 39 de ani (Benoît Magimel), doborît de o maladie incurabilă. Ironia sorţii, exact când se filma o secvenţă într-un spital, Catherine Deneuve a făcut un accident vascular cerebral, soldat cu câteva luni de odihnă obligatorie şi de întrerupere a filmărilor! A reapărut acum pentru prima dată în public, la Cannes, total recuperată, cu o alură maiestuoasă, uşor melancolică, inclusiv la sfârşitul proiecţiei, când au fost minute bune de aplauze. În schimb, cel mai fericit, la aplauze, părea interpretul doctorului, un neprofesionist în ale filmului, în realitate un venerabil hematolog-oncolog new-yorkez, Dr Gabriel Sara! Pentru dl doctor - după o viaţă trăită în liniştea spitalului, în luptă cu moartea -, tot acel val năucitor de aplauze, al unei săli pline cu 2.000 de suflete, era, pur şi simplu, un triumf al vieţii!

Aşa cum este, AZI, şi festivalul de la Cannes.   

Articol de Eugenia Vodă

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările