Cannes 2015: O duminică istorică

Pe Croazetă a fost aniversarea celor 120 de ani ai Fraţilor Lumière, a invenţiei lor tămăduitoare. Câtă dreptate avea Claude Lelouch, când povestea la Cluj, cum recomandă titluri care te fac bine, în loc de leacuri de farmacie, şi poate de asta a şi fost în sală, şi la o nestemată cinematografică, aşa cum ar fi definit-o Maestrul D.I.Suchianu, născut şi el odată cu a şaptea artă, în 1995, producţia loco: „Asphalte“.

Este o poveste de familie în generic Samuel şi Jules Benchetrit: regizor şi adolescent actor, tată şi fiu – mama fiind delicată, victimă a unei scene pasionale, dintr-o noapte fatidică, ucisă de Bernard Cantat –Marie Trintignant, dar şi cumnata fostului şi probabil viitorului preşedinte al Franţei, Valeria Bruni-Tedeschi.

Dacă prima ediţie a Cannes-ului n-ar fi fost decisă, printr-o sinistră coincidenţă exact pe 1 septembrie 1939 (prima zi a celui de-Al Doilea Război Mondial), Louis Lumièrear fi prezidat juriul. Acceptase propunerea.

Sala care poartă numele celor care au dat lumină şi mişcare ecranului era plină ochi, cu încă 3 perechi de cineaşti străluciţi: Taviani şi Dardenne şi, fireşte, Coen.

Thierry Fremaux şi Bernard Tavernier au fost maeştrii de ceremonie, comentând în frangleză, preţ de o oră cu umor şi multă expertiză, dar şi iubire de cinema, calupurile de filmuleţe de doar 50 de secunde, 17m de peliculă, alb/negru, cu o singură excepţie extrem de colorată, o călătorie ameţitoare în timp, şi pe mai tot globul, cu o punere în cadru impecabilă, şi uneori, aşa zisele documentare fiind atent regizate, inclusiv „Micul dejun al bebeluşului“, unde tronează pe masă o sticlă de coniac, sau fierarul cu cămaşă albă şi cravată (o fi fost vreo aluzie la ţinuta obligatorie. de la premierele cu covor roşu?), ori remake-ul Ieşirii de la Uzinele Lumiere, unde în a treia variantă e şi o trăsură cu doi cai!

Intrarea trenului în gara La Ciotat, care n-a mai fost niciodată atât de fără de cusur imortalizată, inducând şi teamă publicului, groază chiar, căci se lăsa cu ţipete din partea spectatorilor: forme ilustrate din Lyon, pe care ţi se face poftă să-l vizitezi, Parisul cu Turnul Eiffel şi catedrala Notre-Dame, New-York-ul inedit şi Londra cu Big Ben-ul, devenit generic pentru Alexander Korda, Berlinul cu Panopticum, primul cinema. Şi o pisică în prim-plan, după ce primul patruped a fost un câine (oare de asta există doar Palme-dog şi nu şi un Chat d’Or? Oricum la ediţia de faţă va fi înghesuială mare la această categorie; eu ţin cu cel din românescul „Un etaj mai jos“, deşi avem şi în sinistrul şi grotescul „Lobster“ şi la indianul „A 4-a cale“). 

Câteva imagini au fost proiectate şi în ceremonia de deschidere în numărul coregrafic senzaţional imaginat de Benjamin Millepied (alt nume predestinat pentru breasla sa!), soţul gracilei foste Lebede Negre – Natalie Portman, devenită şi realizatoare, într-o ecranizare a lui Amos Oz, ultra-aplaudată şi apoi aspru criticată!)

Tot 120 de ani împlineşte şi Casa Gaumont, cu margareta ca simbol, un omagiu pentru numele mamei producătorului.

Întâlnirea plină de nostalgie şi entuziasm a fost deschisă de Pierre Lescure, care a anunţat şi prezenţa Primului Ministru (deşi criticat că a redus bugetul la cultură, şi care urgent a promis ca îl va rectifica, rămâne de văzut dacă a fost sau nu doar un discurs de conjuctură, zic ziariştii locali), iar în public se aflau Toubiana şi Costa-Gavras, de la Cinematecă, al cărui tulburător film politic „Z“ a fost inclus la Clasice.

Şi ca să fie magia completă, am stat lângă cel care pentru generaţii întregi a fost călăuza noastră în lumea filmului mut, creatorul Vârstelor peliculei TV şi în volume: Tudor Caranfil, alături de care am luat micul dejun, cândva, mulţumită întâlnirilor UniFrance-ului, în chiar locul unde a avut loc prima proiecţie pe bani a noii invenţii, Le Salon Indien du Grand Cafe (Hotel Scribe). Acolo unde se putea urmări, la sfârşit de secol XIX, într-un decembrie mai mult decât centenar, „Stropitorul stropit“, primul gag filmat, prima poantă cu haz. Şi la final mulţumirile scrise cu cretă, în timp real, pentru doamnele şi domnii de faţă, doar că textul era redat de la sfârşit la început, şi nu era un efect special, ca în oglindă (un fel de premoniţie pentru opera sofisticată a lui Jean Cocteau)!