Victoria „stataliştilor” împotriva propriilor cetăţeni

Nu ştiu cât este de riguros ştiinţific recentul sondaj cu privire la o eventuală reunire a Basarabiei cu ţara noastră, realizat de Fondul Opiniei Publice în rândul cetăţenilor Republicii Moldova, mai ales din cauza dificultăţii de acces la populaţia din stânga Nistrului şi chiar din Găgăuzia.

Chiar dacă, momentan, Transnistria nu participă direct la procesul politic de la Chişinău, e neîndoielnic că, într-un eventual moment decisiv, ca un referendum, această atitudine de rezervă se poate schimba, influenţând decisiv votul. De aceea, orice sondaj de opinie care se face la Chişinău trebuie privit cu multe rezerve.

Dar, admiţând că exactitatea sondajului este rezonabilă, procentul de 63% cetăţeni ai Republicii Moldova care se pronunţă împotriva unei uniri cu ţara noastră nu reprezintă atât o înfrângere a României, cât o victorie a „stataliştilor”.

Spun asta pentru că – e cazul să fim neechivoci – România nu a avut, din 1991 încoace, nici un fel de agendă de unire cu Basarabia. Prin însuşi gestul de a fi primul stat care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, România a semnalizat mediului internaţional faptul că politica ei faţă de noul stat exclude  tentativa de înglobare.

Aceasta, deoarece, prin declaraţia de independenţă, autorităţile de la Chişinău s-au declarat independente nu numai faţă de URSS (care se şi destrăma), cât mai ales faţă de România. Căci, spre deosebire de Letonia, Estonia şi Lituania, care au fost state independente înainte de a fi încorporate cu forţa în URSS, Basarabia nu a fost un stat independent, ci o regiune a României.

Recunoscând această independenţă, autorităţile de la Bucureşti au arătat, până azi, că respectă realităţile politice create între 1944 şi 1991, că nu promovează o politică de revendicări teritoriale (chiar dacă alţii o fac) şi că înţeleg doar să sprijine autorităţile de la Chişinău atât cât vor acestea. Ar fi bine ca şi cetăţenii moldoveni – în rândurile cărora persistă o stranie ostilitate faţă de români – să înţeleagă faptul că Bucureştii îşi asumă misiunea de a fi de folos, dar nu şi pe cea de a face bine cu forţa.

Aş mai face o observaţie care sunt sigur că va irita: conducătorii României, din 1991 încoace, au susţinut ajutorarea Basarabiei, în pofida faptului că, având o anumită experienţă politică, le-a fost clar că unii dintre politicienii de la Chişinău nu sunt deloc de bună-credinţă. Nici în raport cu ideea naţională, nici în raport cu binele cetăţenilor Republicii Moldova. De ce au făcut asta? Pentru că nu puteau face nimic altceva. Indiferent ce cred cei 63% care se opun unirii, România nu are de ales decât să ajute Basarabia, direct şi indirect, fără să ceară nimic în schimb. Nici măcar respect pentru sacrificiile pe care le face, ca să poată uşura dificultăţile în care se zbate statul vecin.

Prin urmare, procentul de 63% anti-unionişti din stânga Prutului nu este o înfrângere a României. Ci o victorie a „stataliştilor”. Din păcate, una împotriva propriilor cetăţeni. Căci, dacă e, la limită, de discutat care drum e mai bun pentru Basarabia (alături de Uniunea Europeană? alături de Rusia?), un fapt e cert: singură, Republica Moldova nu are absolut nicio şansă. Ideea că, în actuala competiţie globală, un stat mic, fără economie, fără resurse, cu o enormă înapoiere culturală şi tehnologică, poate reuşi să se dezvolte e pur şi simplu o gugumănie.

Şi nici măcar asta nu e grav. Cât faptul că „stataliştii” au împins Basarabia în această situaţie fără ieşire doar pentru a se îmbogăţi ei înşişi. Toţi s-au îmbogăţit, pe rând, iar cetăţenii Republicii Moldova, indiferent de naţionalitate, trăiesc de pe azi pe mâine.

Pe noi, în România, asta ne doare. Însă nu putem face altceva decât să ajutăm, necondiţionat şi dezinteresat, în speranţa că măcar o parte din banii, păcura, energia electrică şi alimentele pe care le donăm ajunge şi la oameni.

... Că, după ce donăm, suntem înjuraţi? Nu are nici o importanţă.