Victoria lui Pyrrhus?
0„Cu scopul de a crea posibilităţi suplimentare pentru atingerea compromisului social-politic, pentru rezolvarea paşnică a conflictului, am luat decizia personală de a-l ruga pe preşedintele Ucrainei să-mi accepte demisia din funcţia de prim-ministru al Ucrainei“.
Aşa începe mesajul dat astăzi publicităţii de prim-ministrul ucrainean Mîkola Azarov (originar din Kaluga, Federaţia Rusă). Demisia sa încă nu a fost aprobată de preşedintele Ianukovici, dar se vehiculează deja numele unui nou prim-ministru: Petro Poroşenko, politician şi om de afaceri cu o avere de 1,8 miliarde de dolari. Poroşenko a fost în trecut ministru al economiei şi ministru de externe.
Petro Poroşenko a vorbit în Euromaidan în seara zilei de 25 ianuarie şi a susţinut manifestaţiile de protest. Numirea lui ca prim-ministru şi garantarea dreptului de a selecta miniştri din afara partidelor politice ar reprezenta o victorie parţială pentru Euromaidan.
În aceste momente are loc, la Kiev, şedinţa extraordinară a Radei Supreme, parlamentul Ucrainei. Partidul Regiunilor, aflat la putere, a anunţat că le-a permis reprezentanţilor săi să voteze după cum va considera fiecare de cuviinţă în cadrul şedinţei care are loc astăzi.
Partidul Comunist al Ucrainei a declarat că nu va vota în niciun caz pentru anularea sau modificarea legilor din 16 ianuarie care limitează drastic libertăţile cetăţeneşti.
La şedinţă asistă preşedinţii Leonid Kravciuk, Leonid Kucima şi Viktor Iuşcenko.
Între timp, sub zidurile Radei Centrale s-au adunat câteva sute de manifestanţi civili pro-putere care manifestau împotriva demisiei guvernului şi a adoptării altor concesii faţă de Euromaidan şi opoziţie. După ce vestea demisiei lui Azarov a devenit cunoscută, aceştia şi-au schimbat retorica şi manifestează acum împotriva subordonării Ucrainei intereselor occidentale şi împotriva creării de baze NATO în ţară.
Unul dintre deputaţii Partidului Regiunilor şi-a chemat colegii, de la tribună, să voteze contra declarării stării excepţionale, dacă această propunere va fi pusă la vot. Între timp, şi Leonid Kucima a afirmat că adoptarea acestei măsuri ar provoca mari vărsări de sânge. Anterior, în jurul orei 1, ministrul energiei din cabinetul ucrainean, Eduard Staviţki, anunţase că se va lua în calcul şi această opţiune dacă necesităţile o vor cere. Declaraţiile sale vin în contextul unor înştiinţări despre posibilitatea ocupării de către insurgenţi a centralei nucleare din Rovno şi posibila minare a staţiei hidroelectrice ”Dneprogăs”.
În jurul orei 15.00, centrul de presă al Cartierului General al Rezistenţei Naţionale (care coordonează acţiunile insurgenţilor) a anunţat că a intrat în posesia unor informaţii care atestă trimiterea unei telegrame speciale semnate de şeful interimar al Statului Major al forţelor armate ale Ucrainei, generalul-locotenent Dumanski, către unele unităţi militare din ţară. În telegramă se solicită desfăşurarea în regim de urgenţă a unor adunări ale corpului de ofiţeri cu scopul pregătirii unei adresări către preşedintele Ianukovici despre necesitatea introducerii stării excepţionale. Conform informaţiilor primate la CGRU, telegrama a fost trimisă în 14 regiuni ale Ucrainei iar în anumite unităţi militare convocarea de urgenţă a ofiţerilor a început de la ora 14.00. CGRU anunţă că are loc un proces de verificare a veridicităţii informaţiilor primite.
În cadrul şedinţei Radei Supreme s-a aprobat prin votul majorităţii deputaţilor abrogarea a nouă dintre legile dictatoriale impuse prin vot cu mâna ridicată, contrar Constituţiei, pe data de 16 ianuarie. În locul acestora, Rada a aprobat alte patru legi, una dintre care incriminează negarea crimelor fascismului, măsură îndreptată împotriva facţiunilor ultranaţionaliste care constituie nucleul părţii active, combatante, a insurecţiei care a cuprins regiunile ţării.
Abrogarea celor mai importante dintre legile care restrângeau drastic libertăţile cetăţeneşti a fost calificată de Vitalii Kliciko, conducătorul partidului de opoziţie ”UDAR” (Alianţa Democratică Ucraineană pentru Reforme), drept ”un pas mic, dar foarte important”. Kliciko a mai declarat că refuză funcţia de prim-vicepremier pe care i-o propusese Ianukovici şi că nu se vede făcând parte din vreun guvern subordonat preşedintelui.
Oleg Tiagnibok, preşedintele unui alt partid de opoziţie, ”Libertatea”, a spus că preşedintele a anunţat termenul de o săptămână pentru propunerea unui nou candidat la funcţia de prim-ministru. El a subliniat importanţa aprobării restabilirii amendamentelor constituţionale largi din 2004. Acestea prevedeau o diminuare însemnată a prerogativelor preşedintelui, acesta/aceasta pierzând dreptul de a nominaliza candidatul la funcţia de prim-ministru în favoarea fracţiunilor parlamentare şi prevăzând alegerea Parlamentului prin sistemul de vot al reprezentării proporţionale. Un aspect de maximă importanţă al amendamentelor constituţionale din 2004 viza introducerea în parlament a mandatului imperativ, adică obligativitatea adoptării de legi şi politici care să corespundă preferinţelor electoratului. Amendamentele din 2004 au fost declarate neconstituţionale de Curtea Constituţională a Ucrainei în anul 2010, după venirea la putere a lui Ianukovici, provocând o reacţie negativă a Comisiei de la Veneţia.
Tiagnibok a afirmat că revenirea la amendamentele din 2004, cerută atât de protestatarii şi insurgenţii din toată ţara, cât şi de deputaţii partidelor de opoziţie, nu poate avea loc fără alegeri anticipate parlamentare, apoi prezidenţiale. În cadrul discuţiilor dintre opoziţie şi preşedinte, acesta din urmă şi-a exprimat disponibilitatea pentru aprobarea unei noi constituţii care s-o înlocuiască pe cea din 1996. În cazul în care amendamentele constituţionale din 2004 vor fi aprobate, alegerile prezidenţiale şi cele parlamentare vor putea avea loc în acest an.
Refuzarea propunerii lui Ianukovici de a conduce guvernul îi pune pe liderii partidelor de opoziţie în dificultate, deoarece decizia lor poate fi interpretată ca un refuz de a-şi asuma responsabilitatea pentru ţară. Relaţiile opoziţiei cu comunitatea internaţională care face presiuni pentru rezolvarea conflictului civil din Ucraina s-ar putea înrăutăţi din această cauză. În acelaşi timp, preluarea guvernului de opoziţie ar însemna confruntarea opoziţiei cu o situaţie economică dezastruoasă. Ucraina se află în pragul intrării în insuficienţa de plată.
Aici ajungem la o chestiune fundamentală pentru depăşirea tensiunilor care au cuprins Ucraina: reabilitarea financiară şi economică a ţării. Asta deoarece, în fapt, lucrurile au luat o turnură atât de violentă nu neapărat din cauza refuzului puterii de a semna tratatul de asociere cu UE, cât din cauza declinului pronunţat al nivelului de trai pe fondul situaţiei economice şi financiare de o gravitate fără precedent în care se află Ucraina.
Din aceste cauze, cererile imperative ale protestatarilor paşnici şi insurgenţilor activi din Kiev şi întreaga ţară s-au radicalizat pe parcursul manifestaţiilor începute în noiembrie. În tabăra protestatară, demisia lui Ianukovici (sau înlăturarea sa de la putere) şi dizolvarea Radei Supreme sunt văzute drept condiţii obligatorii pentru încetarea rezistenţei şi normalizarea situaţiei. Obiectivele Euromaidanului ţin acum, în primul rând, de demararea unui proces eficient de asanare a mediului politic din ţară, de reformarea sistemului politic în vederea demontării verticalei puterii, de eradicare a corupţiei care domneşte în societate. Abia apoi urmează obiectivul revenirii la negocierile cu Uniunea Europeană şi semnarea tratatului de asociere. Asta deşi anume cu această revendicare s-a ieşit pentru prima dată în Piaţa Independenţei din Kiev, pe 21 noiembrie. Faptul că protestele au acum ca ţintă reformarea sistemului politic a fost confirmat astăzi de Vitalii Kliciko.
Pe cel de-al ”doilea front” de luptă împotriva regimului Ianukovici deschis în regiunile Ucrainei, s-a înregistrat astăzi o recuperare a unei regiuni din vestul Ucrainei de către insurgenţi. E vorba despre Transcarpatia, unde a fost formată Rada populară regională care se subordonează Radei populare central de la Kiev.
Cu titlu de nedumerire personală, mă întreb de ce deputaţii din opoziţie care fac parte din Rada populară de la Kiev, instituţie legislativă a insurgenţei, au fost prezenţi astăzi în parlamentul ucrainean. Formarea unei instituţii legislative ”a poporului”, care o dublează pe cea oficială, impune dezideratul preluării întregii puteri în mâinile acesteia. Asta implică, evident, nerecunoaşterea autorităţii instituţiei legislative a cărei autoritate este contestată. Altfel, la ce bun să mai constitui ”Rade populare” centrale sau locale? Sau pretinsa ”Revoluţie” e, de fapt, un mijloc de presiune asupra regimului în vederea obţinerii unor concesii, şi nu o tentativă de a înlocui regimul însuşi?
Se va putea afirma că Euromaidanul şi-a atins cel de-al doilea obiectiv în ordinea importanţei, reluarea procesului de negociere cu UE şi semnarea tratatului de asociere doar dacă preşedintele Ianukovici va accepta să-şi revadă decizia din 21 noiembrie 2013 când a renunţat să mai promoveze cursul pro-european, şi să-şi pună semnătura pe documentele negociate cu instituţiile UE.
Cumulând aceasta cu instalarea în funcţia de prim-ministru a unei persoane din afara partidelor politice dar simpatizantă a cauzei protestatarilor (Poroşenko), promulgarea deciziilor de abrogare a legilor dictatoriale din 16 ianuarie de către preşedinte, adoptarea şi promulgarea legii privind amnistierea tuturor participanţilor la insurecţie care au fost arestaţi, se va putea spune că Euromaidanul a reuşit revenirea la status-quo ante 21 noiembrie 2013. În condiţiile actuale, această stare de lucruri va putea fi calificată drept o victorie parţială a taberei revoltaţilor.
Însă, deocamdată, preşedintele Ianukovici nu a aprobat demisia prim-ministrului, nici nu a promulgat abrogarea legilor din 16 ianuarie. Iar represiunile împotriva protestatarilor şi ai liderilor societăţii civile continuă: azi-noapte, familia liderului ”Sectorului de dreapta”, Oleksandr Daniliuk, a părăsit Kievul şi s-a refugiat la Londra.
Este regretabil faptul că liderii organizaţiilor din societatea civilă şi alţi lideri, formali sau informali, ai Euromaidanului şi ai insurgenţei naţionale nu au fost invitaţi la negocierile dintre putere şi opoziţie. Identificarea unui format prin care vocea acestor oameni să se facă auzită este necesară în primul rând pentru asigurarea reprezentării populaţiei revoltate, deoarece nu toţi protestatarii îi susţin neapărat pe cei trei lideri ai partidelor de opoziţie, sau partidele acestora.
Victoria parţială despre care vorbeam mai sus va putea fi atinsă doar în cazul reluării negocierilor cu UE şi a semnării tratatului de asociere. În absenţa acestor acţiuni, chiar dacă se vor adopta şi vor intra în vigoare toate măsurile legislative votate astăzi, iar noul cabinet va fi condus de o persoană agreată de opoziţie, restaurarea situaţiei ante-21 noiembrie 2013 nu va avea loc.
Iar dacă liderii opoziţiei înţeleg mesajul care le este transmis de cetăţenii Ucrainei (precum a demonstrat astăzi Kliciko), ei nu se vor mulţumi doar cu atât. Nu se vor mulţumi nici cu reluarea negocierilor cu UE. Ci vor continua să ceară demisia preşedintelui Ianukovici şi dizolvarea Radei Supreme. În cazul în care demisia preşedintelui şi dizolvarea parlamentului nu va fi obţinută în curând prin forţa împrejurărilor revoluţionare, rămâne soluţia aprobării amendamentelor constituţionale din 2004 şi anunţarea unei date a alegerilor prezidenţiale şi parlamentare anticipate. Acestea ar putea avea loc chiar în câteva luni, dacă se va reuşi grăbirea termenilor. Însă dezideratul privind revenirea la amendamentele din 2004 aparţine celor trei partide de opoziţie, ”UDAR”, ”Patria” şi ”Libertatea”, şi e de văzut dacă Partidul Regiunilor, Partidul Comunist al Ucrainei şi deputaţii neafiliaţi îl vor susţine. Este important că există o posibilitate parlamentară pentru rezolvarea crizei.
Însă nici asta s-ar putea să nu mai conteze în atmosfera extrem de tensionată de la Kiev.
Dacă şefii partidelor de opoziţie vor accepta doar ceea ce au obţinut astăzi şi nu vor forţa aprobarea amendamentelor constituţionale din 2004, insurecţia va continua. Gestionarea ei nu este apanajul lor, ci al Cartierului General al Rezistenţei Naţionale. Dacă ei nu se vor mulţumi cu realizările de azi şi vor cere mai mult, insurecţia va continua. Punctul critic a fost atins şi trecut, iar insurgenţii nu se vor opri şi nu vor depune armele decât după înlăturarea completă, printr-o metodă sau alta, a actualului regim de la putere. Este de aşteptat, deci, ca Euromaidanul în Kiev şi în regiuni să continue inclusiv pe durata eventualei campanii electorale din acest an, până la victoria opoziţiei.