Un asteroid mare cât Rusia vine spre noi

Nimeni nu mai ia în seamă avertizarea celor din Ungaria. Basarabenii au un vag aer rusesc. Nu-i adevărat că nu iubim intens toată ziua ca să fim împăcaţi,/ Nu-i adevărat că suntem răi,/ Sau că urâm.

Nu-i adevărat că nu simţim frenetic  ce-i în jur până ni se face rău fizic,

Nu-i adevărat că nu minţim când vine spaima,

Apocalipsa,

Bolile urâte, fără leac.

Nu-i adevărat că mielul are o boală nouă în gât când este mut,

Când este drept, echilibrat.

Că are un pat de spini pe frunte, sub coaste şi nu poate dormi somnul cel dulce ca noi –

Doamne, începe viziunea! Aşa trece peste capul meu frica mistică.

E un miracol! Iertarea,

Da, iertarea este singurul meu leac.

În aerul ei bun, aud nevăzutele rugăciuni  cum lucrează cu spor în inima măruntă a lumii.

Începe totul să capete un sens. De sus,

Însă, ştiţi,

Un asteroid mare cât Rusia vine spre noi din când în când,

Rece, indiferent, necruţător.

Nimeni nu mai ia în seamă avertizarea celor din Ungaria,

Basarabenii au un vag aer rusesc.

Ne întâlnim în aceleasi zile şi nopţi,

Toţi,

Absolut  toţi,

Cu acelaşi climat. Cinici, patrioţi şi disperaţi,

Nu ne mai recunoaştem odată sufletul întremat –

Fraţilor, suntem cei scăpaţi din communism!

Toţi avem imaginaţia la maximum, explozivă,

Despre un popor fericit,

Sau profund nefericit.

Iar noi,

Noi  pângărim lumea asta cu neîncrederea.

Vă spun,

Nimeni nu-şi mai închipuie o relitate simplă, nesfârşită, cu lucruri plăcute, fără o viziune imensă,

Ca cea a dimineţii mele.

O, da,

Ruşii şi acum sunt ciudaţi la Răsărit.

Oare ce fac de atâta vreme în a lor imensitate fără noi?