Turcia indispensabilă

Summitul de la Ankara a confirmat că influența internațională nu este dictată de mărimea unui stat, ci de capacitatea lui de a-și transforma avantajele strategice în putere politică și militară – o lecție pe care România încă întârzie să o învețe.

FOTO generata de AI

Cum arată doctrina victoriei de la Ankara, citită de la București? La o zi după închiderea summitului NATO, Daily Sabah — cotidianul de limbă engleză aflat în orbita guvernului de la Ankara — publică sub semnătura istoricului Süleyman Kızıltoprak un text care merită citit nu pentru ce descoperă, ci pentru ce oficializează. Teza e simplă și rostită fără falsă modestie: „nicio ecuație nu poate fi construită fără Turcia" nu mai e un clișeu diplomatic, ci o realitate structurală a sistemului internațional. Cu alte cuvinte, ceea ce săptămâna trecută era ospitalitate — dineul cu două stele Michelin, fanfara Mehter, revolverele gravate — devine, la o zi după plecarea oaspeților, doctrină. Ankara nu s-a mulțumit să găzduiască summitul; acum îi scrie și morala.

Argumentația e construită pe trei piloni, și fiecare merită luat în serios, tocmai pentru că nu e propagandă goală. Primul e industria de apărare. Autorul amintește că, acum două decenii, Turcia depindea aproape integral de furnizori străini pentru tehnologiile militare critice; astăzi produce singură drone, platforme navale, sisteme de război electronic, rachete și, tot mai mult, apărare antiaeriană. Observația de fond e corectă și incomodă pentru restul flancului estic: în geopolitica actuală, suveranitatea tehnologică s-a transformat în pârghie diplomatică. Cine produce influențează nu doar echilibrele militare, ci arhitectura de securitate însăși. Summitul a confirmat-o la vedere — Forumul Industriei de Apărare de la ATO Congresium, cu anunțurile sale de achiziții de peste 50 de miliarde de dolari, a fost în egală măsură târg și tribună, iar standurile turcești nu au dus lipsă de vizitatori cu rang de ministru.

Al doilea pilon e geografia, constanta eternă. Turcia se află la intersecția Europei cu Asia, a Mării Negre cu Mediterana, a Caucazului cu Orientul Mijlociu — una dintre puținele poziții „genuin multidirecționale" ale planetei, cum scrie Kızıltoprak. Pe măsură ce Europa caută securitate energetică, Asia Centrală caută coridoare de export, iar competiția se încinge în Mediterana de Est și în bazinul caspic, Ankara stă călare pe aproape fiecare drum care contează, de la est la vest și de la nord la sud. Iar infrastructura de tranzit, notează autorul, nu mai e un activ economic, ci un instrument de putere. Decizia summitului de a extinde spre est rețeaua militară de conducte a NATO — cu Turcia printre principalii beneficiari — e ilustrarea perfectă: benzina alianței va curge, și ea, prin geografia turcească.

Al treilea pilon e cel mai subtil și cel mai profitabil: flexibilitatea. Turcia e simultan aliat NATO, mare partener comercial al Europei, lider al lumii turcice și actor cu influență istorică în lumea islamică — o poziție care îi permite să vorbească productiv cu toate centrele de putere, inclusiv cu cele aflate în conflict între ele. Kızıltoprak numește asta „flexibilitate strategică tot mai rară". Un cititor mai puțin binevoitor ar numi-o altfel: capacitatea de a încasa dividende de la toate mesele la care stai, fără a plăti integral consumația la niciuna. S-400 rusești și revenirea în programul F-35 american, discutate în aceeași săptămână, în același palat — iată „multidirecționalitatea" în acțiune. Aici e locul să spunem ce nu spune textul. Daily Sabah nu e o publicație oarecare, ci vocea de export a puterii de la Ankara, iar articolul e, în esență, comunicatul de victorie al summitului, redactat în limbajul academic al teoriei relațiilor internaționale. Din tabloul „puterii mijlocii care devine arhitect al ordinii multipolare" lipsesc, cu desăvârșire, câteva detalii: cei peste 200 de activiști, avocați și jurnaliști reținuți în săptămânile premergătoare summitului, potrivit Human Rights Watch; interdicția totală a adunărilor publice în Ankara pe durata evenimentului; inflația care roade economia; și întrebarea, niciodată formulată în presa guvernamentală, dacă un stat care își tratează astfel propria societate civilă poate fi „pilon de reziliență instituțională" — sintagma e chiar a autorului — pentru altcineva.

Puterea multidirecțională are, se pare, o singură direcție interzisă: spre interior. Și totuși, ar fi o eroare să respingem textul ca simplă propagandă, pentru că diagnosticul lui de fond rezistă. Turcia chiar a făcut, în două decenii, drumul de la client la furnizor, de la periferie geografică la nod logistic, de la aliatul-problemă la aliatul-fără-de-care-nu-se-poate. Iar summitul de la Ankara — cu Trump lăudând armata și „șoselele frumoase", cu dosarul F-35 redeschis, cu conductele NATO pornind spre est prin Anatolia — a fost consacrarea acestui drum. Kızıltoprak are dreptate când scrie că reuniunile NATO sunt barometre ale priorităților alianței; barometrul de la Ankara a indicat, fără echivoc, presiune ridicată la Bosfor. 

Lectura de la București ar trebui să fie mai puțin admirativă și mai mult metodică. Pentru că textul din Daily Sabah e, fără să vrea, un manual: iată cum arată o țară care și-a transformat geografia în strategie, industria în diplomație și summitul în doctrină. România are, la scara ei, aceleași ingrediente — poziție pe flancul estic, litoral la aceeași mare, vecinătatea aceluiași război, o industrie de apărare cu tradiție și câteva companii care încearcă să renască. Diferența nu e de geografie, ci de proiect. Turcia a decis acum douăzeci de ani că vrea să fie subiect, nu obiect al ecuațiilor de securitate, și a lucrat sistematic la asta, guvern după guvern, criză după criză. Noi am aflat de la un jurnalist Bloomberg, la conferința de presă a propriului președinte, că prin țara noastră ar urma să treacă cea mai mare investiție din istoria NATO.

„Nicio ecuație fără Turcia", așadar. Formula e, de acum, oficială — și, orice am crede despre regimul care o promovează, greu de contrazis. Întrebarea care rămâne deschisă, și care ne privește direct, e alta: în câte ecuații mai apare România altfel decât ca teren de tranzit? La Ankara, gazdele au demonstrat că răspunsul la această întrebare nu-l dă geografia. Îl dă voința.