Top(uri) 5 de la Enescu 2015 (extazuri, deziluzii, boicoturi)

Wozzeck - una dintre cele mai frumoase surprize de la Enescu 2015 (Foto: Romeo Zaharia)

Festivalul „George Enescu” s-a încheiat de aproape o săptămână. A fost o ediţie bună, ca de obicei. Ar fi putut, la fel de bine, să fie denumit Festivalul „Dmitri Şostakovici” pentru simplul motiv că au fost programate 20 de lucrări ale compozitorului sovietic, faţă de 22 ale lui George Enescu.

Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Dintre compoziţiile de anvergură au fost patru simfonii de Şostakovici, mari toate şi celebre (4, 5, 7, 10), faţă de numai două de Enescu (3 şi 4), plus Œdipe. Ar fi fost foarte interesant dacă am fi avut parte şi de opera Lady Macbeth din districtul Mtnesk măcar în versiune de concert – ar fi adus tuşa finală a unui tablou contrastant al muzicii secolului XX. Din păcate, nu toate simfoniiile lui Şostakovici au fost interpretate memorabil, ci doar Simfonia Nr. 4, în rest, am putut asculta, în stagiunile bucureştene ale ultimilor ani, o Simfonie Nr. 5 cu Christian Badea la Ateneu, de-a dreptul extraordinară, şi o Simfonie Nr. 7 cu Tiberiu Soare, la Sala Radio, de o violenţă dureroasă, ambii în fruntea unor orchestre care nu sunt de nivelul lui Concertgebouw sau Sankt Petersburg. De aici poate rezulta o concluzie interesantă: în cazul lui Şostakovici nu este vorba de un idiom muzical rusesc, inimitabil, care cere neapărat o orchestră rusească (o dovadă fiind concertul destul de slab al lui Temirkanov cu Simfonia Nr. 10). Mai degrabă este vorba de un limbaj muzical comun ţărilor din Europa de Est, al unor orchestre care pot intui mai exact nuanţa suferinţei sau a grotescului din totalitarismul comunist. Sau poate că e vorba doar de un surprinzător efect pozitiv al unei mentalităţi mai degrabă rele, dobândită în comunism, de care nu am scăpat încă.

Într-o primă fază, n-am vrut să scriu un articol care să rezume experienţele de la acest Enescu 2015, chiar dacă se obişnuieşte (am făcut-o şi eu, în 2013). M-am răzgândit pentru că modul de desfăşurare al festivalului, respectiv multe zeci de concerte, concentrate în trei sau patru săptămâni, o dată la doi ani, afectează percepţia spectatorului. Am observat la mai multă lume că după o primă săptămână, în care entuziasmul este la cote foarte mari, odată ce se instalează oboseala, pe măsură ce ne apropiem de finalul bienalei, impresiile devin din ce în ce mai critice. Nici eu nu cred că am reuşit să calibrez corect articolele pe care le-am scris pe blog,  astfel încât să pot spune că am folosit aceeaşi unitate de măsură de la prima la ultima zi. Aşadar, urmează trei topuri.

Top 5 cele mai bune concerte

• Berliner Philharmoniker/ Sir Simon Rattle – Din punct de vedere tehnic a fost perfect. Şostakovici a fost exact ce trebuia. Cine afirmă că nu ar fi avut feeling rusesc se înşală, cel mai probabil nefiindu-le cunoscută prea bine Simfonia Nr. 4. Variaţiunile lui Britten au fost delicioase.
• Wozzeck – Cea mai mare şi mai frumoasă surpriză a festivalului. Orchestra Filarmonicii „George Enescu” a devenit foarte sigură pe ea în repertoriul de operă. După un Parsifal de senzaţie la Ateneu, al cărui artizan a fost tot Christian Badea, cu care au ajuns în presa muzicală internaţională, Leo Hussain reuşeşte şi el să catalizeze această conectare la repertoriul liric, şi nu orice: Wagner şi Berg, nemaivăzuţi în România. Toţi au fost un suport foarte solid pentru o distribuţie superbă, cu Michael Volle şi Evelyn Herlitzius deliranţi.
• Piotr Anderszewski – Pur şi simplu. Un Bach extras din puritatea stilistică a unui Enescu (chiar dacă la vioară) sau Lipatti şi dus mai departe, cu sonorităţi greu de egalat, cu atmosferă din altă lume. Deloc întâmplător, la două zile după concertul său de la Ateneu, discul lui Anderszewski cu Suitele engleze de J.S. Bach era premiat de revista britanică Gramophone, ca fiind cel mai bun dintre recitalurile pianistice înregistrate ale anului 2015.
• Catone in Utica – Dacă regula care guverna premierele de operă ale ultimului secol era ca România să prezinte o operă la cel puţin două decenii distanţă de la creaţia ei (Œdipe -  22 de ani, Wozzeck - 90 de ani, Moses und Aron - încă aşteaptă, după 83 de ani), iată că opera lui Leonardo Vinci loveşte Europa, dar şi ţara noastră în acelaşi an. Un foc de artificii contratenorale de patru ore, care au trecut ca un vis.
• Anja Harteros – pentru Malven, liedul ascuns vreme de o jumătate de secol, dar mai ales pentru rafinamentul incomparabil al unei interpretări cum nu suntem deloc obişnuiţi, restituind adevărata estetică a liedului. Dar şi pentru o emoţie personală de la repetiţii.

Cinci alegeri dintr-un total de treizeci şi trei de concerte la care am asistat este o raţie bună, chiar dacă nedreaptă. Dar topurile nu sunt menite să facă dreptate, ci să reafirme subiectivitatea. Cinci alegeri dureroase, care lasă pe dinafară bijuterii de 24 de karate, cum ar fi Cvartetul Belcea sau pe surorile Nemţanu (să alegi între ele şi Anderszewski a fost o agonie) şi lista poate fi mult mai lungă, dar mă opresc aici, nedrept.

Top 5 dezamăgiri

• Anne Sophie Mutter – Pentru incapacitatea de a se reinventa, aşa cum Viktoria Mullova a reuşit cu brio. Dar şi pentru capacitatea de a găsi noi modalităţi de a-i trăda pe Bach şi pe Vivaldi, de data aceasta conştient şi intenţionat, spre deosebire de tinereţe. Ar fi fost o prezenţă ideală pentru Piaţa Festivalului.
• Yuri Temirkanov – Un dirijor legendar care îmbătrâneşte prea uman. Ar fi trebuit să ne facă să medităm ca un Philip II din Don Carlo, asistând la levitaţia unui maestru ajuns la vârsta la care filosofia devine viaţa de zi cu zi. În locul levitaţiei am primit un veberabil domn care părea pierdut uneori în muzică, al cărui singur reper era partitura de care se agăţa cu disperare.
• Ion Marin – Un spectacol coregrafic de un gust foarte îndoielnic, profitând cu aplomb de calitatea unei orchestre superbe, care şi-a făcut treaba cam singură. Ar fi putut da foc Sălii Palatului. A preferat şedinţa foto pentru o implauzibilă efigie.
• Orchestra Naţională Radio –  A ratat să-şi depăşească condiţia, deşi a reuşit s-o facă în alte dăţi. Un Mahler aproape de catastrofă în primele minute ale concertului cu Simfonia Nr. 8, din fericire evitată.
• Eroica – Pentru o dată am fost martorul unui Beethoven letargic, de necrezut pentru nivelul lui Michael Thilson Thomas şi al Orchestrei Simfonice din San Francisco. Nu i-am nominalizat pe artişti ca dezamăgire în sine, datorită lui Absolute Jest, compoziţia lui John Adams, care a  fost la polul opus lui Beethoven (din care cita), adică entuziasmantă.

O menţiune specială, ex-æquo, merită, la capitolul dezamăgiri şi Conducerea Festivalului „George Enescu” – pentru eşecul în a stabili un plan de succesiune pentru funcţia de director artistic, pentru care nu s-au putut defini nici măcar obiectivele şi principiile de selecţie. E adevărat că, în imobilismul lui organizatoric, acest eşec a fost mai puţin vizibil, căci aşteptările de la ediţia următoare sunt pentru un festival identic cu cel de anul acesta. Era o ocazie pentru a fi dezbătută o viziune pe termen mai lung, care s-a ratat. La toate acestea se adaugă şi un nou eşec în a restabili o acustică acceptabilă pentru Sala Palatului, dar şi lipsa spectatorilor de la multe concerte programate în miez de noapte la Ateneu, care altfel ar fi trebuit să atragă multă lume.

Pe lângă acestea, au fost o serie de concerte pe care le-am boicotat:

Top 5 boicoturi

• Mădălin Voicu – pentru lipsa de pudoare a programării unui senator PSD, doar pentru calitatea sa de senator PSD. O orchestră care nu există în realitate şi un dirijor care n-a existat niciodată, cauţionaţi vinovat de prezenţa unui solist care merita un tratament mai bun, Stefan Tarara.
• Horia Andreescu şi Cristian Mandeal – pentru eşecul lor în a deveni replicile româneşti ale lui Valery Gergiev, din generaţia căruia fac parte şi cu a cărui carieră de reformator al unor instituţii muzicale din ultimii ani ai comunismului au semănat doar până în primii ani de după 1989. Şi-au pierdut suflul mult prea repede, acum cantonându-se la adăpostul unor alibiuri mahleriene care nu conving pe nimeni.
• Andrei Licareţ – pentru că nu avea ce să caute la miezul nopţii la Ateneu, ba chiar într-o sesiune special creată pentru el, într-o joi, ci doar în Piaţa Festivalului, unde au evoluat artişti mai buni decât el.
• Orchestra Română de Tineret – pentru că este un exemplu de cum NU se construieşte o orchestră de tineret. În nici un caz ca un vehicol pentru relansarea carierei unui dirijor de 70 de ani, oricât de tânăr ar fi spiritul acestuia. Sau pentru promovarea funciară a fondatorului orchestrei.
• David Garrett – pentru că sunt taliban când vine vorba de muzică clasică şi am considerat că locul lui era tot în Piaţa Festivalului, tot aşa cum la Milano n-a cântat la vioară la Scala ci în Piaţa Domului, chiar dacă a fost acompaniat de orchestra teatrului de operă. Cu atât mai mult cu cât m-am înşelat oarecum, concertul lui de la Enescu fiind unul bun.