Țipătorii

Există o categorie recurentă în spațiul public românesc – și nu doar românesc – pe care o putem numi, fără ezitare, „țipătorii”. Nu sunt doar oameni vocali, ci indivizi pentru care ridicarea tonului a devenit principalul instrument de participare civică și exprimare politică. Ei nu dezbat, ci strigă. Nu propun, ci acuză. Nu caută adevărul, ci își proclamă versiunea ca unică și absolută, iar tot ce nu se aliniază cu ea devine ilegitim, inacceptabil, chiar criminal.

FOTO Inquam/Octav Ganea

Țipătorii se activează mai ales în momente de tensiune publică – crize, tragedii, decese, conflicte politice – și nu intervin pentru a aduce claritate, ci pentru a impune un verdict. Nu judecă, ci condamnă. O fac cu o patimă aparent morală, dar cu o agresivitate care trădează, în fond, o profundă intoleranță față de pluralism, față de cadrul legal și față de dreptul altora de a avea o altă opinie.

Moartea lui Ion Iliescu este doar cel mai recent exemplu. Înainte ca familia să anunțe detaliile înmormântării sau istoricii să formuleze evaluări echilibrate, țipătorii s-au activat: „Funeralii naționale? Rușine!”, „Criminalul Revoluției!”, „Asasinul mineriadelor!” – enunțuri care nu exprimă o opinie, ci formule de excludere simbolică. Cine nu se alătură corului, devine suspect. Cine cere prudență, este complice. Cine tace, este vinovat.

Problema nu ține doar de ton, ci de structura discursului. Walter Lippmann avertiza, în urmă cu un secol (Public Opinion, 1921), că opinia publică este rareori rezultatul unei informări autentice. Ea funcționează prin stereotipuri, prin imagini simplificate ale realității, iar în lipsa unui proces deliberativ, societatea se fragmentează între strigăt și reacție. Spațiul public devine un spectacol, în care cei care urlă mai tare par a deține adevărul, doar pentru că ocupă centrul scenei.

Pe de altă parte, John Dewey, în The Public and Its Problems (1927), nu neagă existența acestei derive, dar speră că cetățeanul democratic se poate forma prin dialog, educație și participare autentică. Pentru Dewey, democrația nu este doar o formă de guvernare, ci o etică a conviețuirii, o practică a învățării colective. Tocmai de aceea, cei care strigă fără să asculte, care condamnă fără să judece, care cer anulări fără dovezi – sunt, în logica lui Dewey, expresia unui eșec democratic.

Țipătorii confundă libertatea de exprimare cu obligația celorlalți de a-i asculta. Confundă activismul cu intoleranța. În numele dreptății, săvârșesc nedreptăți. În numele memoriei, rescriu brutal trecutul. În numele moralei, neagă etica pluralismului. Tocmai de aceea, reacțiile lor nu mai țin de participarea democratică, ci de un fundamentalism moral fără limite.

Există o linie subțire între dreptul de a critica și tendința de a epura simbolic. Între luciditate istorică și vendetă. Între nevoia de adevăr și dorința de răzbunare. A critica moștenirea lui Ion Iliescu este legitim. A contesta deciziile sale politice este democratic. Dar a cere anularea oricărui gest simbolic, suspendarea oricărei forme de recunoaștere oficială, refuzarea dreptului la o înmormântare demnă – toate acestea nu mai țin de analiză istorică, ci de reflex totalitar. Pe fond, nu Ion Iliescu este subiectul care ar trebui să ne îngijoreze, în aceste zile, ci cât de mult am degradat, ca societate, noțiunile de dreptate, respect și democrație.

Lippmann și Dewey – deși diferiți în viziune – ne avertizează împreună că fără un spațiu public structurat, deliberativ și responsabil, democrația riscă să fie sufocată de vocile celor care țipă, dar nu ascultă. De vocile celor care confundă indignarea cu adevărul. De cei care transformă justiția într-un instrument de excludere. De cei care, în loc să construiască, demolează prin strigăt.

Dar în loc de argumente, propagă ură. Or, ura nu este niciodată un instrument legitim într-o democrație. Poate fi exploatată politic, poate fi (chiar) populară, pentru unii, dar ura nu este nici justă, nici justificabilă, într-o societate democratică. Ura este expresia micimii umane și a refuzului de a tolera diferența, un simptom al frustrării travestite în morală și, mai grav, preambulul comportamentelor abuzive și totalitare.

Dar dincolo de dimensiunea etică, cultivarea urii are și un preț strategic. Ura amplifică fisurile din fundația oricărei societăți și devine o vulnerabilitate sistemică în fața atacurilor hibride – fie ele informaționale, ideologice sau geopolitice. În loc să consolideze coeziunea democratică, ura fragilizează, divizează și oferă teren fertil extremismului și manipulării.

Într-o societate democratică matură, nu cei care urlă mai tare ar trebui să dea tonul, ci cei care pot să asculte, să argumenteze și să păstreze o măsură a demnității chiar și în dezacord. Poate că adevărata voce democratică nu este cea care țipă, ci cea care tace un pic, ascultă, întreabă și apoi vorbește cu sens.

În această atmosferă, vocea calmă devine un act de curaj. A vorbi echilibrat, într-o lume care urlă, este dovada unei democrații vii. A refuza ura, chiar și când ea este mascată în limbajul dreptății, este semnul unei conștiințe publice autentice și al unei societăți care se apără inteligent.