Timpul mărturisirii

Sunt foarte mulţi cei care ştiu. Sunt foarte mulţi cei care au văzut. Dar sunt tot atât de mulţi cei care preferă să nu se amestece. Motivele sunt pe alocuri de înţeles. La ce bun să îţi pui pielea la bătaie, când ai responsabilitatea unei familii, la ce bun, când mereu se va găsi unul în sistem care să facă ceea ce tu refuzi, iar refuzul tău te poate scoate şomer şi odată cu tine şi pe familia ta?

La ce bun, când ceea ce spui e prezentat ca un cancan, ca o răzbunare, ca o frustrare? La ce bun? Sunt întrebări la care răspunsul îl dă rânjetul sistemului. Iar sistemul acesta nu e ceva abstract. Sunt instituţii moştenite, perfecţionate, aservite reciproc, cu oameni pregătiţi, şcoliţi să se servească reciproc.

După 25 de ani, se întrece măsura. Această depăşire a măsurii obligă la un purgatoriu public din partea celor care se prefac că nu au făcut parte din sistem şi că nu ar şti ce reprezintă sistemul cu oamenii lui, aleşi pe măsura capacităţii de a face rău pentru a le fi lor bine.

Victor Ponta vorbeşte despre un sistem „băsist”. Nu e „băsist”. E moştenit de la predecesorii lui Ponta şi, din păcate, perfecţionat. Iar sentimentul acut pe care îl am e că ar trebui să mărturisim, noi, cei care ştim nu de la televizor, nu din bârfe de culoar, nu din imaginarul civic, nu din partizanate media, nu din texte de blog, ci din experienţe proprii, ce se întâmplă în interiorul acestui sistem, care fabrică, an de an electoral, pretinşi luptători ai dreptăţii şi democraţiei – economice, sociale, politice, civice, morale, etice etc.

Am colegi cu care amical împărtăşesc gânduri, stări, sentimente. Suntem oameni care mai avem de întrebat şi despre familie, şi despre cărţi, mai avem de schimbat idei. Amical, dar mai ales creştineşte, mi-aş ajuta colegii fără nici un regret. Dar tot amical, când vine vorba să spun că un personaj trebuie recomandat ca un viitor bun demnitar al statului, m-aş abţine. Dintr-un motiv. Unul singur. Fiindcă se fac că nu au nimic de declarat. N-ai cum să dai lecţii de morală vecinului, când nu poţi să faci asta în propria ta curte. Nu e nici moral, nici măcar electoral.

Sunt foarte mulţi cei care au fost parte a sistemului, prin simpla lor prezenţă în funcţii de demnitari şi care, cu sau fără voia lor, au participat la mistificarea zilnică a actului de guvernare a ţării, în principalele instituţii. Unii au asistat mai mult decât mine, care m-am retras în 2007, ca prim semnal pentru cei care au avut chef să priceapă că treaba e grea şi unsuroasă. La fel şi în 2012, când am plecat din Parlament. Pentru mine, sistemul se devoala ca un fel de piranhia care devorează tot ce i se opune.

Statul român, cu instituţiile lui, e cel mai bun mediu de degradare morală. Iar dacă vrei să te salvezi, ieşi de acolo şi cauţi să vezi cât poţi să produci fără să invoci vreo funcţie publică. Cu educaţia şi şcoala pe care le ai, fără influenţe si telefoane direcţionate. Dar mi-am dat seama că singur nu convingi. Mereu trebuie să aştepţi ca faptele să devină atât de incontestabile, încât toţi detractorii, care invocă „etica” atunci când nu le convine ce aud, să se simtă striviţi de propriile lor credinţe în faţa unui tip de carierism care aduce cu sine o doză malignă de oportunism. Dinu Păturică e un personaj simpatic, în comparaţie cu ce a oferit tânăra noastră democraţie. 

Campania aceasta nu e despre nume, e despre acest sistem servit de „nume”, pe care mulţi l-au văzut cum funcţionează şi pe care mulţi l-au servit chiar şi pasiv şi prin tăcere. Uneori, şi pentru a se bucura meschin de onorurile incluse în fişa postului.

Obosesc auzind, aflând câţi dintre noi ştim cine trage sforile, cum se fac numirile şi cum rămân unii pe funcţii, cum se şantajează şi cum se ocrotesc unii pe alţii, pe ce criterii e direcţionat banul public. Nu mai e vorba despre compromisul acela politic pe care îl impune coabitarea într-o democraţie, chiar si semi-transparentă. E deja prostituţie fără prezervativ, ca formă minimală de protecţie pentru ceea ce înseamnă interesul cetăţeanului. Acel cetăţean care fie se zbate ca să înţeleagă, fie renunţă. Dar toată lumea caută în această junglă românească să supravieţuiască, măcar pentru a nu lăsa copiilor moştenire ratele la casă si facturile neplătite.

Nu putem continua vorbind despre nişte nume, ca şi cum nu am şti că e vorba despre un sistem. Care tocmai se pregăteşte să ne fraierească cu nişte nume. Ori vorbim despre tot sistemul, cu toţi oamenii lui nărăviţi în rău, ori altfel merită să fim cu toţii, cei care ne facem părtaşi la tăcere, striviţi de ceea ce istoria niciodată nu iartă. Partea proastă e că laşitatea celor de acum, care ştiu, dar care tac, implică şi suferinţa nedreaptă a tinerilor care urmează să trăiască cu această ţară.