Ţara care îşi ucide copiii

România arată din ce în ce mai puţin a ţară şi tot mai mult a boală mintală. Statul român nu mai e capabil să asigure nici cele mai elementare lucruri care îi cad în grijă: asigurarea siguranţei publice şi ocrotirea dreptului la viaţă. Iar societatea noastră pare incapabilă să îl penalizeze. Nici pe el, nici pe politicienii care l-au confiscat pentru a le servi propriile interese.

Alexandra e doar ultima victimă a disoluţiei instituţionale a statului român. A fost un copil care nu trebuia să moară, la fel ca mulţi alţii. Între răpirea ei şi dispariţia Mihaelei Luiza Melencu au trecut patru luni, timp în care miliţienii nu s-au grăbit să o găsească, considerând că probabil “a fugit cu vreun Făt-Frumos”. Conform raportului de activitate al Ministerului Public pe anul 2018, în România avem 633 de cauze de omor cu autor necunoscut. Nu pot să nu mă întreb câte victime ar mai fi făcut criminalul din Caracal, dacă Alexandra nu ar fi alertat autorităţile, autorităţi care au lăsat-o să moară.

La sfârşitul lunii februarie murea o altă fată, ucisă nu de un criminal odios, ci de unul inconştient. Când s-au deschis în timpul mersului uşile din spatele microbuzului şcolar cu care se întorcea acasă, bancheta improvizată după scaunele omologate a însemnat moarte pentru Giulia. Avea doar 12 ani. Acel autovehicul nu avea ce să circule pe un drum public, dar cine să îl oprească, când singurele preocupări ale reprezentanţilor legii sunt păstrarea privilegiile dobândite şi executarea fidelă a ordinelor politice?

În aceeaşi perioadă în care Luiza dispărea, în comuna Brăieşti din judeţul Iaşi un copil de 3 ani murea înecat după ce căzuse în fosa septică din curtea şcolii. Venise să îl viziteze pe fratele său mai mare. Am şi pierdut şirul anilor de când e arhicunoscută problema şcolilor cu unităţile sanitare în fundul curţii, fără ca autorităţile să o rezolve. În 2012 în comuna dâmboviţeană Ulmi o fetiţă de 8 ani a păţit acelaşi lucru. Unui băiat de 14 ani din localitatea vâlceană Alunu avea să i se întâmple doar doi ani mai târziu.

Oare câţi copii au murit din cauza Hexi Pharma, firma de la care statul român a cumpărat apă de ploaie pe post de dezinfectant şi ani de zile nimeni nu a observat? Câţi din cei care au decedat în fiecare an în unităţile medicale ale patriei din cauza infecţiilor nosocomiale au fost victimele produselor diluate cu care se făcea o sterilizare bună de faţadă? Ministerul Sănătăţii nu a fost curios să afle. Oare câte mii sau zeci de mii ar mai fi murit în plus, dacă n-ar fi fost morţile ulterioare tragediei din clubul Colectiv, care l-au determinat pe unul din angajaţii Hexi Pharma să dea în vileag practicile companiei?

La cei 15 ani ai săi, Andrei Ştefan Hamed a fost cea mai tânără victimă a incendiului din Colectiv. Avea să moară în faţa clubului, în braţele mamei sale. În acea tragedie au pierit 64 de oameni, majoritatea ulterior, din cauza condiţiilor improprii de tratament din spitalele româneşti şi a întârzierii cu care oficialităţile au recunoscut acest lucru. Aproape 4 ani mai târziu de la incendiul din Colectiv România a rămas şi fără singura sa bancă de piele.

Ar fi foarte uşor să aruncăm culpa pentru aceste tragedii exclusiv în cârca statului şi a instituţiilor sale. Însă e în mare parte şi vina noastră ca societate. Statul e suma tuturor cetăţenilor săi iar toţi aceşti indivizi care nu îşi fac meseria, în pofida salariilor grase cu care sunt renumeraţi, toţi indolenţii şi tăietorii de frunze care ar trebui să ne protejeze tot din rândul nostru vin. Pe politicienii care păstoresc sistemul noi i-am ales. Sunt oglinda noastră ca societate, una profund bolnavă.

Uitaţi-vă la cazul Alexandrei: nimeni nu a greşit, toţi şi-au făcut datoria, nu au nimic să îşi reproşeze. Poliţia a ajuns la poarta criminalului 19 ore mai târziu după apelurile ei la 112. Însă totul s-a făcut ca la carte, dacă întrebi autorităţile direct implicate. Nimeni nu doreşte să îşi asume vreo responsabilitate, ca nu cumva să îşi piardă locul privilegiat din aparatul de stat. Şi nu o vor face. Vor dormi liniştiţi, ştiind că luna viitoare va intra salariul acela pe care nu-l merită. Şi totul va fi bine.

În câteva luni furia se va domoli. Interesul public se va îndrepta încet către alte subiecte. Celor găsiţi acum drept ţapi ispăşitori li se vor găsi alte posturi prin sistem. Penal nu va plăti nimeni sau, în cel mai fericit caz, poate unul-doi trepăduşi ghinionişti, rotiţe dintr-un mecanism care însă va merge imuabil mai departe. Marile reforme propuse vor fi subtil uitate prin sertare. De schimbat nu se va schimba nimic. Sistemul merge întotdeauna înainte.

Asta e România, ţara care îşi ucide copiii.