Syrka vrăjitoarea

Dintre femeile cărora li s-a dus vestea în lume face parte şi Syrka. Născută la Skopje, a crescut şi-a-nvăţat bucuriile într-o mahala din Stambul. Încă de mică dovedise înclinaţii către magie, femeia aceasta putând să înmoaie voinţa oricărui om.

Nimeni nu putea s-o refuze. Dacă l-ar fi trimis pe-un nenorocit să-i culeagă flori de pe Lună, ăla ar fi murit sau ar fi zburat până acolo. Iar în afară de asta ştia să facă leacuri pentru iubit. Când un bărbat cădea în accedia sau doar în scârbă profană, Syrka îi prepara un hap care-l punea pe picioare, o prăjiturică, cât unghia, făcută din vineţele şi din vise de greieri. Şi câte nu făcea preparatul acesta! După prima înghiţitură se schimbau culorile lumii. Înălţat deasupra pământului ori plutind peste ape, orice bărbat era în stare să-şi închipuie cu propria minte cum era paradisul! Femeile, chiar şi cele mai fandosite, cădeau secerate, ţinându-se ore în şir după coada unui astfel de om. Dezmierdat, dorit, strigat de femei! Nu era bărbat care să nu-şi fi dorit un astfel de lucru. Hapul Syrkăi ajunsese cel mai căutat preparat. Iar printre bărbaţii care-l doreau, se afla şi un doctor din Therapia, nimeni altul decât tatăl lui Costas.

Pe vremea aia, se înţelege, Costas nu era principe, nu adunase încă 400 de pungi cu bănet, ci era doar tălmaci. Din acest motiv l-a trimis tatăl lui s-o găsească pe Syrka. Cum este de bănuit, încă înainte de-a ajunge la ea, Costas era topit, iar, după ce-a văzut-o, şi-a pierdut cu totul busola. Dar şi fata l-a plăcut, căci pe vremea aia Costas n-arăta ca o măslină stătută. Totul a mers perfect. În lumina Stambulului, făcută din lună şi stele, grecul şi macedoneanca au devenit o singură fiinţă. Şi-au deschis sufletele, şi-au împărţit micile lor păcate. Au gustat împreună din dulceaţa pe care fiecare o păstra pentru altul.

Sunt însă lucruri pe lume despre care se ştie c-ar trebui evitate. Mai ales acolo unde există o frică. Pentru că nici grecul nu era pe deplin fericit, ştiind că tatăl lui îl aşteaptă, şi nici Syrka nu era cu totul împăcată că se îndrăgostise de-un grec, care orişicât nu prea făcea bine unui sânge de macedonean get-beget.

Iar consecinţele acestei duble vinovăţii n-au întârziat să apară.

Puterile vrăjitoarei au început să se topească, aşa cum se topeşte picătura de apă, căzută pe cremenea bătută de soare. Bărbaţii nu-i mai ascultau dorinţele, iar hapurile ei nu-şi mai făceau treaba. Frumuseţea ei a pălit, iar cu fiecare clipă de fericire carnea îşi pierdea consistenţa. Până la urmă, din Syrka n-au rămas decât un fum şi durerea lui Costas. La o primă vedere. Căci în dedesubturile istoriei a continuat să trăiască reţeta minunatului hap al Syrkăi, pe care eu am notat-o în Cartea bucatelor rele şi pe care merită s-o cunoaşteţi:

Se iau petale de vineţele, cam două castroane, şi se adorm într-o cocă făcută din lapte, făină de grâu şi câteva ouă. În mocirla rezultată, care nu e mai groasă decât smântâna, se pun mirodenii, miere, iar la sfârşit nişte vise de greieri. Acestea se colectează în timpul zilei de pe la greierii care dorm, mulţi dintre ei într-o nepăsare uluitoare, pe sub câte-o frunză de lipan şi pe lângă tulpina de nalbă. Bineînţeles că e o artă pentru care nu oricine este făcut. Lângă greierul adormit, o gură meşteră fluieră Cântecul pentru vise, ştiut mai ales de macedoneni şi de greci. Melodia e ca o ramură de smochin, lovită de geamuri, în toamnele reci, când vântul începe să prindă putere. Nu e un cântec uşor. Unii îl greşesc tocmai pentru că nu-i simt adevărata valoare. O notă dacă se duce în jos, s-a terminat! Nu mai face doi bani. Dar, dacă interpretul e bun, din capetele îndărătnice ale greierilor încep să curgă, fuioare, toate visele pe care un biet om nici într-o viaţă n-ar putea să le aibă. Iar aici vine şi marea artă. Un magician adevărat ştie că visele greierilor sunt atrase întotdeauna de apa de izmă. Dacă ţii un şip cu puţină fiertură de mentă, cu siguranţă tot puhoiul de vise o să se cuibărească în el. Iar licoarea asta este şi ultimul ingredient de care are nevoie aluatul, care, pus la cuptor, devine o turtă, bună de împărţit la nevolnici. Căci hapul Syrkăi e pentru bărbaţii loviţi de tristeţe, pentru carnea care s-a înmuiat. Trezeşte dorinţele, învie speranţa. Bărbatul pe care îl crezuseşi o cârpă se scoală din morţi. Singurul inconvenient e că duce la dependenţă. Şi ce viaţă mai e şi aia în care depinzi de visele unor greieri?!

(Mâţa Vinerii/The Book of Perilous Dishes)