Societatea celor trei femei

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

O bună prietenă îmi spunea zilele trecute că lumea asta nu e făcută pentru femei şi pentru bărbaţi, ci pentru bărbaţi şi pentru femei în exerciţiu, de la soţii la menajere, de la metrese la prietene cu care poţi purta polemici cordiale. Îmi spune, cu tot atâta drag câtă vehemenţă şade în vorbele ei că „toate conflictele se trag de la ambiguitatea atribuţiilor”. I-aş fi răspuns că e firesc, însă numai pentru o jumătate de lume. De ce?!

O bună prietenă îmi spunea zilele trecute că lumea asta nu e făcută pentru femei şi pentru bărbaţi, ci pentru bărbaţi şi pentru femei în exerciţiu, de la soţii la menajere, de la metrese la prietene cu care poţi să porţi liniştit, polemici cordiale. Îmi spune, cu tot atâta drag câtă vrehemenţă şade în vorbele ei, că „toate conflictele se trag de la ambiguitatea atribuţiilor”. I-aş fi răspuns că e firesc, însă numai pentru o jumătate de lume. Sub ochii mei există faţa şi reversul şi la fel de bine cred că le stă şi bărbaţilor într-un joc de roluri. Oricum, trăim într-o societate mascată şi compromisă, în care  postmodernismul, o epocă de consum, a cotropit până într-acolo încât am putea vorbi nonşalant şi fără prea multe rezerve despre un consum de sine, despre suflete mate şi oameni care trăiesc într-un concert de avatare, cele mai multe iluzorii. Aş fi putut să-i spun ceea ce Părintele Rafael Noica scria, la un moment dat, în Cultura Duhului:

Pentru omul modern, care este obişnuit cu cercetare intelectuală, amintesc cuvântul unui filosof (am uitat care- un filosof german) : Man ist was man Ibt. Este un joc de cuvinte. Ist înseamnă a fi, scris un pic altfel: înseamnă a mânca: eşti ceea ce mănânci. Adică mâncăm materie, suntem materie.

Dar ar fi iscodit îndată un punct sensibil şi mi-ar fi spus că „mâncăm iubire, suntem iubire”. Şi-atunci, ţinând cont de această măsură de prudenţă dialogală pe care mi-am asumat-o, dar privind la sezonul închinat sărbătoririi  femeii, ca eveniment tutelar al lunii în curs, m-am gândit să vă scriu despre „idila socială încâlcită”, aşa-zicând, dintre bărbat şi femeie, plecând pe urmele postmodernismului.

De puţine ori aceşti doi actori sociali sunt înţeleşi ca protagoniştii unei erate afective. Astăzi, îndeobşte, femeia,  judecată ca obiect de adoraţie estetică şi discordie etică, deşi se desparte de tentativa aşezării ei în cadrul unei saga adamice, resimte un oarecare disconfort.

Menţionez încă din capul locului ca intenţia acestui articol stă departe de orice scriere feministă radicală, având miza de a recupera, după cum anunţam şi la începutul acestui material, un tratament critic al folclorului conjugării sexelor, în cheie postmodernă.

Cred că principala tensiune a unor asemenea discursuri se hrăneşte cu poziţia recurentă dar nejustificată de a rezuma întreaga istorie a sexelor într-o epopee a genurilor. Poate ca rezultatele atâtor polemici ar fi altele dacă am substitui terminologia genurilor cu cea a conştiinţelor şi am începe să privim raportul postmodern dintre bărbat şi femeie în ceea ce Lipovetsky, un binecunoscut filosof care dă şah mat societăţii postdatoriei, remarcă a fi o „şaradă a corelatelor umane”, „o poveste a egalităţii în diferenţă”. Dar ce înseamnă toate acestea?

Înger căzut, manechin inert al feminităţii, curtezană, soţie, mamă, cetăţeană, lideră. Iată femeia, în câteva avatare adoptate de-a lungul istoriei sale, uneori fără iz de emancipare şi fără tentaţia revoluţiei. E vorba numai despre devenire. Treptat, imaginea femeii „s-a cosmetizat altfel”, dar în sensul constituirii ei morale.

Acelaşi Lipovetsky ne propune să privim la trei „portrete tutelare” ale femeii: cel de Eva, cel de Madonnă, respectiv cel al Femeii Postdatoriei ori al „Celei de-a treia femei”, referindu-se la imaginea femeii în contemporaneitate. Aceasta din urmă trăieşte, din câte se pare, numai „într-o nouă cultură caracterizată doar de cultul eficacităţii şi al reglementărilor cuminţi, al reuşitei şi al protecţiei morale“. Minimalismul etic, iubirea domolită, goana după fericirea light impugn astfel una dintre reformele cele mai acute ale societăţii postdatoriei. Între toate acestea, îşi face loc „a treia femeie”, nu ocultă, însă nedefinită, nu bizară, dar cel puţin imposibil de tipologizat cu exactitate. „A treia femeie” care a cucerit scrierea lui Lipovetsky nu poate fi cunoscută decât prin raportare imediată la istoria predecesoarelor sale.

Astfel, recuperăm firul istoric într-un breviar care aminteşte, treptat, următoarele portrete:

„(1)Prima femeie-regăsită în imaginea Evei- rămâne un exponent al fiinţei slabe, dar nu într-un sens blamabil, comun. Efortul civilizatoric o găseşte îngheţată în cutume şi în canoane care o enunţa ca un instrumentar social: într-un cult al virilităţii epocale, femeia serveşte şi se închină, iubeşte şi priveşte. Paradoxal, în ciuda nulităţii de şarm şi de candoare, de feminitate şi putere totodată, nu femeia întruchipează obiectul societăţilor antice; mai degrabă, bărbatul este cel care prevalează această figură tutelară, atât estetic dar şi etic. În primă instanţă, frumuseţea masculină impune clasă: dominantă, virilitatea este adulată nu doar în reciprocitatea exponenţilor unei comunităţi strict masculine, dar şi femeia este forţată de curentul cultural al vremii să contemple icoana celui puternic. Ea devine subiectul care se avântă în adularea estetică a bărbatului care se contemplă şi este contemplat. Potrivit lui Lipovetsky, eliberarea de sub canonul estetic se va produce, paradoxal, nu prin rigori politice sau constrângeri de acelaşi ordin, cât mai degrabă prin creştinism, când relaţiile interumane contra naturii restabilesc femeia în graţia drepturilor de a fi respectată, contemplată, iubită. Din acel punct, oamenii au preferat răsplata celei purtătoare de culpa păcatului originar decât armonia de compromis a unui eros atopic. Raportul devine unul de concordanţă: femeia şi bărbatul apar, până la acest pas, în coextensivitate,  sub sigiliu liturgic. Astfel, prima femeie este doar reanimată, şi nicidecum reformată; nici urmă de feminism, ci doar revendicarea feminităţii ca joc de status şi rol pe care natura l-a dăruit Evei. În zorii acestor vremuri, frumuseţea şi moralitatea nu manifestă gratitudine sau conexiuni reciproce. Etica şi Estetica nu îşi dau mâna în numele femeii.

(2)Abia confruntarea directă a Evei şi a Madonei marchează travaliul constituirii de sine al „celei de-a doua femei”, urmărind cheia lecturii oferite de Lipovetsky. Imaginea Evei nu putea fi o icoană. Albumul de familie al cuplului adamic face loc privilegiului: frumuseţea ca regn estetic certifică nobleţea umană odată cu icoana Fecioarei Maria. Sacrificiul, feminitatea pură şi fără de păcat, mama care naşte, iubeşte, creşte şi educă pentru a muri în numele creaţiei ei, legitimează nu doar o tipologie distinctă, cât mai degrabă primul mariaj dintre metafora estetică şi reforma etică: perfecţiunea morală şi lumina conştiinţei devin simbolizate prin frumuseţea lipsită de prihană. Toată această procesualitate instituie însă efortul meritoriu al Renascentismului.

(3)Odată cu epoca modernă, promotorul fericirii light constată „democratizarea frumuseţii” ca un act de dispariţie a manifestului renascentist. A treia femeie este cea a eliberării, paradoxal, de sub nicio povară şi poate de sub niciun anonimat. Drama conştiinţei identitare construieşte primul impuls către dezhumarea femeii dintr-o pasivitate istorică. De la independenţă afectivă la anteprenoriat, de la mama devotată la iubita cel mult amăgită, dar niciodată distrusă de cel care o recunoaşte ca entitatea slabă a declinărilor amoroase, cea de-a treia femeie rămâne o necunoscută, fiind aproape imposibilă definirea sa. Prezenţă tonică şi neobosită a societăţii postdatoriei, femeia a pierdut însă cel mai de preţ dar: naturalitatea. Frumuseţea, care până mai deunăzi constituia un criteriu de legitimare şi de certificare a moralităţii înalte, a devenit astăzi bun de consum, o datorie către sine exercitată în concordanţă cu trenduri estetice ale vremii. Chiar şi domesticul trebuie să se adapteze la exhuberanţele modernităţii. Bunăstare, autorăsplată, confort. Iată câteva dintre lexemele tutelare ale societăţii moderne. Printre toate acestea, cosmetica spiritului refuză să adopte culorile societăţii nebune. Categoric, modernitatea a oferit o singură icoană demnă de admirat: cea a femeii intelectuale, selectivă, elegantă mintal. Raporturile actuale însă o situează ca obiect estetic şi prea puţin ca subiect. Artificialitatea frumuseţii, uneori prea plastic conturată, impune cu depărtare fatalitate şi cu vâltoare, o minciună estetică.  Pe alocuri, nu doar frumuseţea s-a democratizat, dar şi iubirea.” (Moartea fericirii light: De la reforma etică spre metafora estetică) 

E drept că  „unele femei au o măreţie artificială ce se datorează ochilor, unui fel de a-şi ţine capul sau de a umbla, o măreţie care mai degrabă nu merge”, după cum spune La Bruyére. Dar asta deja este altă poveste. Poate că fiecare dintre noi rupe tradiţia cu istoria şi toată cronologia de mai sus e pur şi simplu iluzorie faţă de trăirile fiecăreia dintre noi. Rămâne o singură problemă: „femeile vor să reuşească să se comporte ca barbaţii. Dar în acelaşi timp, ele nu doresc să le semene” (Lipovetsky).

Iar de aici, un singur impas ne aparţine tuturor, indiferent de gen, pentru că  povestea aceasta este, de fapt, a tuturor: „Oscilăm între două concepţii ale fericirii conjugale: una bazată pe linişte, cealaltă pe patimă. Cuplul modern a devenit — pentru el însuşi — principala preocupare, unicul său chin, copilul său cel mai îndrăgit. Este frumuseţea şi tragedia sa. ” (Pascal Brukner, Fericirea paradoxală”).

Şi acum să mai spună cineva că societatea celor trei femei  nu e numai a lor.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite