Şi pe vremea romanilor mulţimea prefera circul teatrului

Ori de câte ori îi aud sau îi citesc pe oamenii noştri de cultură,  presupuşi membri ai unei elite, denunţând vulgul, plebea, pentru patimile stârnite de întrecerile sportive, de idolatrizarea fotbaliştilor, a piloţilor de Formula unu, a maneliştilor şi acrobaţilor pe sârmă, mă amuză credinţa că-i vorba de un nărav al zilelor noastre, prăbuşit mai ales peste România postdecembristă net diferite de ale elitei, şi împotriva acesteia.

Dintotdeauna – zic – masele şi-au avut propriile petreceri şi proprii idoli, propriile trăiri şi propriile valori.

În eseul „Cum trăiau romanii“ (Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965), clasicistul nostru de excepţie, Nicolae Lascu, trece în revistă jocurile şi spectacolele din Roma Antică.

Cu talentu-i neobişnuit de a reconstitui o lume dispărută, înviind-o artistic, autorul ne redă atmosfera din tribunele lui Circus Maximus, care puteau cuprinde, pe vremea lui Traian, 300.000 de spectatori:

„În timpul alergărilor, fiecare îşi susţinea, prin strigăte şi aclamaţii partida favorită; toţi erau stăpîniţi de speranţe şi de temeri în acelaşi timp, mai ales cînd concurenţii se aflau în dreptul stîlpului pe care trebuiau să-l ocolească cu succes, apoi din nou, pînă cînd se încheia seria turelor stabilite.”

 S-o recunoaştem! Acum două mii de ani, atmosfera de la astfel de întreceri era aceeaşi cu atmosfera de la meciurile de fotbal de azi.

Dacă am fi avut mărturii scrise despre viaţa Omului de Cromagnion, probabil că aceeaşi atmosferă ni s-ar fi conturat în închipuire şi de la întrecerile de dat cu piciorul în ţestele celor cărora li se retezase capul.

Fotbaliştii, alergătorii de la curse, tenismenii, boxeurii, luptătorii şi gimnaştii de azi beneficiază de gloria din gazete şi de la televiziuni, se hrănesc din admiraţia  mulţimii.

Vizitii de succes de la cursele de care din Roma Antică se bucurau şi ei de acelaşi potop de simpatie, lucru de care unii profitau într-un fel mai aparte:

„Vizitiii învingători se bucurau de mare popularitate, numele lor era pe buzele tuturor. (..) Cei de condiţie liberă erau răsfăţaţi peste tot şi toate glumele pe care le făceau pe seama trecătorilor erau privite cu îngăduinţă. “

Fotbaliştii de azi, în Europa, baschetbaliştii şi jucătorii de fotbal american, câştigă enorm din prestaţia lor. Salariului i se adaugă reclamele, sponsorizările, primele de tot felul.

Situaţia celor de azi nu diferă cu nimic aproape de cea a vizitiilor de care din Roma Antică:

„Vizitiii cîştigători la curse se îmbogăţeau în urma victoriilor lor, deoarece primeau bani nu numai de la proprietarul partidei la care era angajat, ci şi de la magistratul însărcinat cu organizarea spectacolelor, iar în epoca imperială se mai adăugau şi darurile primite de la împăraţii care asistau şi mai ales erau pasionaţi pentru curse. ”

Oamenii noştri de cultură se plâng că meciurile îngenunchează în materie de rating un film de artă la TV; că golul înscris de un fotbalist de la 20 de metri întunecă în presă replica A fi sau a nu fi! dintr-o nouă şi minunată montare a lui Shakespeare. Era astfel pe vremea Romei Antice? Nicolae Lascu notează în capitolul „Luptele de gladiatori“:

„Este semnificativ incidentul din anul 164, cînd, în timp ce la teatru se reprezenta o piesă a poetului comic Terenţiu, aflîndu-se că avea să înceapă o luptă de gladiatori, spectacolul a fost întrerupt, spectatorii au părăsit teatrul şi s-au îndreptat spre circ“.

S-ar putea repeta azi incidentul cu un meci de fotbal? Neîndoielnic, nu. Şi nu deoarece azi mulţimea ar alege să rămână la teatru,  în defavoarea meciului, ci pentru că azi, spre deosebire de vremurile Romei  Antice, mulţimea nici măcar nu merge la teatru!