Şedinţecupărinţii.ro

Am fost din nou la o şedinţă cu părinţii. Observ că şedinţele (la serviciu, la grădiniţă, la bloc, la şcoală, la oriunde) au ceva în comun. Câţiva oameni care trăiesc o stare de exuberanţă.

Care, în efemerul momentului (deşi ai impresia că şedinţa ţine o veşnicie), sunt prinşi într-o emulaţie luxuriantă de idei explodând ca artificiile. Insecte care îşi aşteaptă momentul de glorie pentru a veni pe lume, a trăi şi a ieşi din scenă. Într-o după-amiază de la 18 la 20, de exemplu.

S-au argumentat mult multe teme. Sfântul Valentin, de exemplu, pentru că se apropia 14 februarie. Mi-a plăcut ideea doamnei învăţătoare de a organiza o „zi a prieteniei” în care elevii din clasă să facă un schimb de cadouri prin tragere la sorţi. Lucru care i-ar fi amuzat pe copii, în contextul unei discuţii despre Sf. Valentin şi Dragobete.

O privire injectată din sală a atras atenţia că nu ar trebui să acceptăm aşa o enormitate întrucât este vorba despre o sărbătoare importată. Un răspuns excelent din sală a precizat că şi Moş Crăciun a fost, la un moment dat, importat. Privirea injectată a subliniat (democratic şi imparţial şi condescendent) că există opinii şi opinii. Cu menţiunea plină de îndreptăţită ironie că peste 20 de ani Sf. Valentin ar putea deveni chiar o sărbătoare legală cu riscul inevitabil al unei zile libere.

Poţi, evident, să nu sărbătoreşti ceva, iar reclamele agresive pricinuite de sărbătoarea menţionată sunt iritante. Dar să faci un principiu de viaţă din a lupta împotriva Sf. Valentin mi se pare cel puţin excesiv. 

Organizarea unei vizite la un cămin de copii a eşuat. Acuitatea unui al şaselea simţ ne avertizează ca nu cumva să facilităm contactul dintre copiii noştri şi copiii instituţionalizaţi. Aceştia sunt (aviz celor care nu observă şi nu înţeleg şi nu ştiu) receptorii, purtătorii şi, la un moment dat, transmiţătorii unor gene inferioare şi cel puţin la fel de periculoase ca sărbătorile importate. Atenţie! Pericol de contaminare!

În continuare, problemele curente: învăţătură, disciplină, starea materială a şcolii. Vocile se fac auzite din nou, încărcate de substanţă. Şi de soluţii. Sunt voci fecunde. Condimentate retoric şi spiritual cu glumiţe.

Ne pricepem. Ştim cum ar trebui făcut. Nu avem dubii. Toate soluţiile se găsesc în exemple ilustre (cu valoare de parabolă) din trecutul personal. Care se împleteşte cu acela al şcolii „de pe vremea mea”.

Şcoala acestor voci a fost însă aproximativ şi şcoala de pe vremea mea. Numai că amintirile mele nu sunt chiar aceleaşi. Şi nici chiar atât de categoric pozitive. După cum nici impresiile prezentului nu mă îndeamnă să destup o sticlă de şampanie.

În şcoala „de pe vremea mea” degeram de frig în clasă iarna. Şcoala de azi are căldură dar ora de sport se face iarna pe holul şcolii, atunci când nu se joacă şah (clasa 0 a ocupat abuziv sala de sport).

Programa (scuze, aria curiculară) este la fel de lipsită de coerenţă şi de stufoasă. Nu se ramifică de la un fir logic ci invers, amănuntul inutil înghite perspectiva de ansamblu, ideea rămâne incertă. Ca Adam şi Eva ne acoperim goliciunea cu frunze. Şcoala te învaţă inevitabil două lucruri: să fugi de ea şi, când nu poţi, să te fofilezi, să te strecori. Aşa era şi „pe vremea mea”, aşa e, din păcate, şi acum.

„Pe vremea mea” circula o poveste care demonstra indubitabil superioritatea învăţământului românesc asupra celui occidental. Exemplul unui elev român plecat cu părinţii în RFG. Ei bine, elevul nostru român ştia atât de multe lucruri încât colegii lui nemţi de pe aceeaşi treaptă educaţională au avut nevoie de doi sau trei ani pentru a-l ajunge din urmă. Timp în care el mai mult s-a plictisit.

În şcoala „de pe vremea mea” am învăţat la istorie că sunt frumos, deştept şi deasupra tuturor. Nu pentru că ar fi scris despre mine în vreun manual ci pentru că sunt pur şi simplu român. Mult timp m-am întrebat cum de nu le crapă obrazul de ruşine turcilor când îşi predau istoria la şcoală în condiţiile în care i-am umilit noi atâta amar de vreme. Acest frumos sentiment naţional s-a păstrat aproape intact.

Muzica nu m-a ajutat să cânt mai bine la un pahar de vin.

Când mă pregăteam să devin tânăr procuror criminalist am pus mâna pe manualul de anatomie „de pe vremea mea”. L-am închis imediat aşa cum l-am deschis şi am înţeles din nou de ce la biologie m-am fofilat în anii de şcoală.

Manualele de fizică şi de chimie „de pe vremea mea” m-au ajutat în timp să uit formule fără număr, dar prea puţin să înţeleg lucrurile care par evidente în lumea din jur. Şcoala nu te prea învaţă să-ţi pui întrebări. Şi nici să te miri.

Vremurile sunt altfel, copiii sunt altfel. Peste tot, nu doar la noi. Nu tot răul este în prezent aşa cum nu tot binele se instalează confortabil în trecut (cu atât mai mult într-un trecut sinistru).

Experimentăm vremurile noastre aşa cum au făcut-o oamenii de când au apărut pe lume, în toate vremurile, cu bune şi cu rele. Şi nu suntem primii oameni din lume panicaţi că azi e mai rău decât ieri. Ca toţi oamenii, suntem în mijlocul vremurilor.

Nu că n-am fi avut şi că n-am avea vârfuri. Avem, evident, vârfuri, nu aici este problema. Vârfurile sunt, mai mult sau mai puţin, oriunde în lume, accidentale (Beethoven provenea dintr-o familie cu un tată cântăreţ de curte mediocru şi alcoolic notoriu).

Şcoala de „de pe vremea mea” nu era mai bună decât cea de acum. Şcoala de acum nu este mai bună decât cea „de pe vremea mea”. Senzaţia de încremenire te strânge puţin în spate.

Din loc în loc sunt, fără îndoială, oameni cu oarecare putere de decizie care „se descurcă”. Oameni care „se descurcă” în sensul bun de data asta. Aceştia sunt şi ei însă la fel de accidentali ca vârfurile şi nu sunt dovada că sistemul funcţionează bine. Chiar dimpotrivă. Omul sfinţeşte locul. Dar cineva ar trebui să sfinţească sistemul. (Şi, de preferinţă, nu biserica noastră ortodoxă.)

Am avut de-a lungul timpului în şcoală câţiva profesori excepţionali. Care au reuşit, cu virtuozitate, să ocolească programa aridă (cu aerul că o respectă cu sfinţenie) şi să te facă să vii la şcoală cu interes.

Aşa cum spuneam, avem vârfuri. Cu media stăm prost. Iar pentru mine care mă situez (nu e opţiunea mea, ăsta sunt) undeva în medie, este frustrant că, deşi am fost la şcoală ani de zile, cele mai multe lucruri pe care chiar le-am învăţat bine le-am învăţat în timpul liber. Şi că propria mea mediocritate are în mijloc un gol mare cât gaura din drapelul dintre şcoala de dinainte şi şcoala de după.