Secolul IV. Tranziția către o lume nouă

Secolul IV este momentul în care lumea antică dispare și începe Evul Mediu. Acum iau naștere o serie de comunități creștine, diferite ca doctrină, dar se impun două tendințe majore: Biserica orientală (bizantino-ortodoxă) și cea apuseană.

Prin Sinodul ecumenic de la Niceea (325) este interzisă Biserica lui Arianus, de mare popularitate, mai ales printre barbarii convertiți la creștinism. Din acest motiv mulți adepți ai cultului se refugiază în marginile Imperiului Bizantin.

Un moment însemnat al veacului este domnia lui Iulian Apostatul (332-363), împărat roman, care încearcă să trezească interesul general pentru civilizația antică. El vrea să reabiliteze cultul religios al vechii Rome, într-o perioadă în care creștinismul învinsese, iar templele și statuile zeilor romani erau distruse cu furie. Întreprinderea sa va eșua. El moare (ucis probabil de către creștini), fără a-și împlini visul. La Alexandria, Hypatia, fiica lui Theon Geometrul, ține o școală neoplatoniciană – ultima școală filozofică a antichității. În 395 Imperiul Roman se prăbușește. Răsăritul se transformă rapid în statul medieval bizantin, ia la 405 Sf. Ieronim traduce Biblia în latină (cunoscută sub numele de Vulgata), dând versiunea oficială a Bisericii catolice.

Tot în acest secol începe moda retragerii din lume, mai ales a retragerii în deșert, ca mod de penitență și de purificare. Acest tip de viață va fi un punct de pornire pentru înființarea mânăstirilor - prima a fost ridicată în Egipt, la 323.

La Constantinopol se scriu hagiografii (viețile sfinților) și în întreaga lume europeană apar primii gânditori declarat creștini. Unul dintre aceștia este VASILE CEL MARE (330-379), din Cezareea Cappadociei. Acesta a elaborat dogma Sfintei Treimi și a instituit liturghia, valabilă și azi în ritul grec. A scris tratate dogmatice (Tratatul Sfântului Duh), lucrări de exegeză (Hexameronul), dar și un Îndemn adresat tinerilor cu privire la modul în care ar putea profita de cultura elenă. Fratele său, GRIGORE DIN NYSSA (335-394), comentează Biblia de pe poziții platoniciene, influențat de Origene și Plotin. Creează o doctrină a mântuirii, pornind de la ideea că omul este făcut după asemănarea lui Dumnezeu și rostul lui este să se transforme, să evolueze spre divinitate. Din cauza păcatului originar, omul este divizat și nu se poate reîntregi decât în Dumnezeu, prin intermediul lui Cristos. Treptele acestei deveniri sunt purificarea etică, depășirea lumii fizice și transcenderea, parafrazând parcă cele trei părți ale filozofiei grecești: etica, fizica și metafizica. Grigore din Nyssa, teolog și predicator bizantin, este considerat unul dintre primii Părinți ai Bisericii ortodoxe. Alături de el, IOAN HRISOSTOMUL (340-407), vestit orator al Bisericii orientale, propovăduiește salvarea colectivă (în comunitatea monahală). A scris predici și scrisori, care dovedesc o solidă cultură greacă.

Mi-a mai atras atenția PELAGIUS (354-429), irlandez de origine, care a trăit la Roma unde a propovăduit demnitatea omului și absurditatea păcatului originar. A scris Tratatul Sfintei Treimi și Cartea mărturiilor. El afirmă că omul reprezintă apogeul creației divine, căci i s-a dat libertatea de a alege între bine și rău. Dacă omul alege răul, rupe legătura cu Dumnezeu. Pelagius recomandă cumpătarea și preamărește rațiunea, el însuși ducând o viață ascetică.  Sf. Augustin l-a condamnat la moarte, ca eretic. Cu Augustin începe cu adevărat gândirea creștină occidentală.  Pe numele său întreg AURELIUS AUGUSTINUS – Sf. Augustin (pe care ortodocșii îl numesc Fericitul Augustin) – (354-430), cetățean roman din nordul Africii, este primul filozof creștin. El își construiește doctrina sub influența neoplatonicienilor, impresionat, însă, și de maniheism. Convertit la creștinism, la vârsta de 32 de ani, după ce fusese până atunci profesor de retorică, se hotărăște pentru viața monastică și ajunge episcop.

În operele sale, Augustin transmite neliniștile omului care îl caută cu fervoare pe Dumnezeu. Ființa se poate lumina prin iubirea divină, care înseamnă participare la dumnezeire. În cartea sa cea mai importantă (Confesiuni), vorbește despre această întâlnire cu lumina atotputernică, pe un ton de emoție mistică și într-un limbaj poetic. O pagină frumoasă a acestei cărți este cea în care relatează visul care l-a decis să se convertească: aude o voce pură, care îi poruncește să citească un pasaj din Epistola lui Pavel către romani – nu în ospețe și în beție, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă; ci îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Cristos și grija de trup să nu o faceți spre pofte. Secvența a primit numeroase interpretări, majoritatea fixate în jurul ideii că neliniștile și incertitudinile care frământă spiritul sunt estompate prin iubire cristică și prin abandon mistic. În Soliloquia își mărturisește dorința de-a avea o certitudine, un semn divin, construind un dialog cu sine însuși. Căutând adevărul unic, meditează asupra lumii, dezvăluind o atitudine autentic-umană: mărturisește că ar vrea să fie nemuritor, deși acest lucru nu i-ar fi de-ajuns, dar cel puțin i-ar anula nefericirea de a se ști pieritor. În De dialectica abordează chestiuni de lingvistică și de filozofia limbii; în alte scrieri pune problema comunicării, declarându-se adeptul dialogului de tip platonician, al cărui rost este de-a învăța pe altul sau de a-i aminti ceea ce a învățat cândva (De magistro). Augustin crede într-o cetate divină, un loc al regenerării spirituale. Viața (a creștinului ca și a păgânului) nu este decât tăcere și așteptare, o derulare de la păcatul originar la răscumpărarea omului prin sacrificiul lui Cristos. Sensul istoriei este acela de a salva omul, iar victoria definitivă a Cetății lui Dumnezeu va culmina cu învierea trupurilor (De Civitate Dei). Scrierile sale au oferit un model de gândire pentru omul creștin. A fost canonizat.

IOAN CASIAN (360-435), născut în Dobrogea românească, este primul organizator al monahismului occidental. A scris studii despre pregătirea spirituală (Instituțiile cenobitice) și Conferințele – în care imaginează un dialog cu preoții egipteni, prin care încearcă să definească posibilitățile de a atinge contemplația mistică. El recomandă retragerea din lume, o viață de purificare, în grația divină, pentru a evita accedia. Prin accedie, Casian înțelege cam ceea ce definește Sartre prin greață, adică dezgust, descurajare și neliniște – stări care acaparează ființa conștientă de propria limită. Izolarea de lume rupe punțile pe care diavolul urcă spre om. Dumnezeu se află în interiorul ființei, iar singurătatea îl aduce pe călugăr mai aproape de sine și mai aproape de Dumnezeu. Casian a întemeiat o mânăstire în Marsilia.

Tot acum trăiește și SINESIUS din Cirene (370-414), un grec convertit la creștinism, care, printre mai multe tratate religioase, a lăsat și o carte care m-a interesat, Despre vise în care recomandă ca fiecare om să-și tălmăcească singur visele, pentru că această analiză reprezintă un mod de cunoaștere de sine. El a făcut parte din școala neoplatoniciană a înțeleptei Hypatia, din Alexandria. A avut și preocupări în domeniul alchimiei, în studiul astronomiei și a scris și versuri.

În tradiția culturii clasice, AELIUS DONATUS (320-400) a scris exegeze de texte literare și comentarii filologice. Cartea sa, Ars grammatica, nu este doar un manual pentru învățarea regulilor gramaticale, ci conține și o parte de stilistică și estetică literară în care își exemplifică ideile cu texte din marii scriitori latini. Acesta a fost principalul manual de învățare a latinei clasice, până în Renaștere. Dar ultimul mare scriitor latin este AMBROSIUS MACROBIUS THEODOSIUS. Acesta a trăit în a doua jumătate secolului. Din opera sa au rămas fragmente (cum este celebra interpretare a visului lui Scipio, imaginat de Cicero) și o scriere integrală – Saturnaliile. Adept al lui Platon, Macrobiu creează în această operă un dialog care se desfășoară în timpul unei importante sărbători romane, ținută în decembrie și închinată lui Saturn (Saturnalia). Personajele macrobiene discută despre ritualuri, curiozități antice, abordează subiecte filologice sau lingvistice. Cartea asta m-a pus în legătură cu spiritul viu al Antichității. Aici apar numeroase date despre credințe străvechi, despre scenarii ritualice, aspecte ale vieții cotidiene, precum și comentarii literare, așa cum este cel dedicat Eneidei vergiliene. Carte erudită, scrisă în spirit neopitagoreic (cu idei preluate de la Porphyrios), Saturnalia este și un document al vieții religioase din Roma antică. Comentarii in somnium Scipionis are ca subiect taina morții. Tot aici face și o ierarhizare a viselor și a visătorilor, arătând că visul depinde de situarea culturală a individului. Scipio visează căderea Cartaginei, datorită experienței părinților și educației sale într-o familie de regi. De asemenea, Macrobiu face și o interesantă clasificare a viselor. Mereu m-am gândit la el: imperiul era deja atacat de goți, lumea antică se îndepărta și religia era deja înlocuită, iar Macrobius scria Saturnalia.

Tot acum, GAN BAO (285-336) a scris o culegere de povestiri fantastice, în care apar atât idei daoiste, cât și budiste, intitulată Însemnări despre căutarea duhurilor, care în mare parte s-a pierdut. El narează cu talent diverse întâmplări cotidiene, în care se implică fantome (bune sau rele), schimbând cursul evenimentelor.  Una dintre acest povești evocă în mod misterios o viziune a lui Platon, cea despre omul epocii de aur. Un frate se căsătorește cu sora sa, ceea  ce atrage mânia zeilor. Cei doi sunt izgoniți în deșertul Kongtong, unde mor îmbrățișați. Mai târziu, ei sunt descoperiți de Pasărea vrăjită, care, impresionată, îi acopere cu iarba nemuririi. După șapte ani, cei doi frați incestuoși revin la viață, ca o singură ființă, cu patru mâini, patru picioare și două capete. În această nouă întrupare, în care nu sunt nici oameni nici duhuri, vor întemeia neamul mitic al Mengshuangshi.

Cel mai important savant chinez al acestui veac este GE HUN (281-341), medic, alchimist și astronom, influențat de școala misterelor, despre care am pomenit anterior, și care a lăsat, printre altele și un tratat daoist.

În concluzie, nașterea teologiei creștine se produce pe rămășițele culturii clasice (în special, ale celei grecești). Preocuparea Sfinților Părinți pentru comentarii biblice vine din nevoia de a crea scheletul  viitoarei culturi, cea medievală.

Biblio

  Constantin Noica – Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, Ed. Moldova, 1995 (despre Augustin, p. 125-168)

  Augustin – Soliloquia, Ed. de Vest, 1992 (trad. Dan Negrescu)

  Augustin – De dialectica, Ed. Humanitas, 1991 (trad. Eugen Munteanu)

  Augustin – De magistro, Ed Humanitas, 1994 (trad. Mihai Rădulescu, Constantin Noica)

  Augustin – Confesiuni, Ed. Humanitas, 1998 (trad. Gh. I. Șerban)

  Gore Vidal – Iulian, Ed. Univers, 1994 (un roman extrem de interesant despre Iulian Apostatul, care dă o imagine complexă a religiei și vieții sociale din acest secol); trad. Gherasim Țic.

Macrobius - Saturnalia, Ed Academiei, 1961

După Doina Ruști - Enciclopedia culturii umaniste, 2004