Video Secolul I. Era creștină

Descins din frământările lumii elenistice, dintr-o aproximativă sinteză între Orient și Occident, cel mai important eveniment spiritual al acestui secol este creștinismul, religie care se impune printr-o doctrină susținută de o cutremurătoare poveste despre drama morții și speranța învierii.

Pentru mine, era creștină rămâne una dintre marile tipare ale imaginarului narativ european. Apariția creștinismului era deja pregătită, cum am arătat în capitolul precedent. Pe la anul 28 al erei creștine, un om cinstit, după cum spune istoricul Flavius Josephus (37-95), pe nume Ioan Botezătorul, propovăduia botezul pocăinței spre iertarea păcatelor. IISUS CRISTOS din Nazaret va fi printre cei care se botează, iar Ioan recunoaște în el pe Messia. Iluminat în urma acestei experiențe, după arestarea Botezătorului de către administrația romană din Iudeea, Iisus Cristos proclamă Vestea cea bună (Evanghelia). Într-un timp relativ scurt (cel mult trei ani), el impune prin forța cuvântului o nouă religie – creștinismul. Învățătura sa se clădește pe ideea că iubirea constituie singura cale de salvare a sufletului; Cristos nu vorbește doar despre iubirea pentru Dumnezeu, ci despre iubirea fiecăruia pentru toți. Declarându-se Fiul lui Dumnezeu, el spune: Eu sunt calea, adevărul și viața sau Eu sunt Învierea. Ideile lui se răspândesc repede. În numele iubirii pentru toți, se lasă crucificat. Învățătura sa este dublată de miracolul învierii sale, care suscită interes și creștinilor și necredincioșilor, deoarece dă o altă semnificație existenței: calea, adevărul și viața se reunesc în experiența învierii. 

Format în climatul epocii elenistice, la curent cu sintezele religioase care bântuiau lumea, Iisus aduce o doctrina care răspunde tocmai căutărilor acestei epoci, deoarece oferă o cale de iertare accesibilă oricui iubește și crede.

La doar câțiva ani după crucificarea lui Iisus (în anul 33), PAVEL din Tars, un fariseu, prigonitor al creștinilor, se convertește la învățătura lui Cristos – în urma unei experiențe extatice – și răspândește ideile creștine, scriind Epistolele (anterioare Evangheliilor), adresate mai multor biserici pe care le întemeiase. El susține ideea mântuirii, a eliberării de păcat și de moarte, prin identificare cu Iisus, prin retrăirea experienței sale: moarte și înviere.

Apoi, PHILON din Alexandria (20 î. H.- 45 d.Cr) scrie comentarii la Vechiul Testament (în studiile Expunerea Legii, Comentariul alegoric al Legii, Întrebări și răspunsuri) și meditații filozofice, pornind de la învățătura biblică: Despre robia smintitului, Despre libertatea înțeleptului. Pentru el cuvântul este mijlocitorul între om și Dumnezeu (aceasta este ideea pe care o vehiculează în toate operele). Contemporan cu Iisus, Philon a încercat o sinteză între creștinism și filozofia greacă, deschizând, de fapt, drumul unei mișcări culturale.

Pentru foarte mulți cărturari ai acestui secol întoarcerea la valorile culturii grecești reprezenta o soluție pentru criza ce cuprinsese lumea antică. În spațiul latin se manifestă constant această tendință și, mai bine de un secol, este continuată tradiția intelectuală a epocii augustiniene. Ne referim, în primul rând, la CAIUS PLINIUS SECUNDUS, mai cunoscut sub numele de Pliniu cel Bătrân (~23-79 d.Cr). Acesta a avut o operă vastă și erudită, din care până la noi a ajuns doar Istoria Naturală (Naturalis Historia), o enciclopedie în 37 de volume, care cuprinde informații de astronomie, antropologie, istorie, zoologie, medicină, etnografie, arte etc. Cartea a constituit multă vreme singura enciclopedie a lumii, iar în Evul Mediu a fost poate cea mai populară carte (alături de Fiziolog). La noi nu este tradusă decât fragmentar. Tot acum (deși există și alte opinii) e posibil să fi trăit și QUINTUS CURTIUS RUFUS, care a rămas în conștiința generală ca autor al celei mai frumoase cărți despre Alexandru Macedon: Viața și faptele lui Alexandru cel Mare. 

Alt cărturar însemnat este LUCIUS ANNAEUS SENECA (~4-65 d. H.), dascălul tiranului Nero. A scris tragedii, reluând subiectul celor grecești, dar adăugând o nouă dimensiune sentimentului tragic: revolta împotriva destinului. Interesantă este tragedia Oedipus, care vine în replică la Sofocle. De asemenea, a scris tratate morale: Despre providență, Despre seninătatea înțeleptului, Despre clemență; la acestea se adaugă și Epistola către Lucilius, o sinteză a scrierilor sale. Filozof de orientare stoică, Seneca pornește de la ideea că universul este o ființă compusă dintr-o infinitate de naturi individuale; de aceea totul se află în interdependență, mișcarea însăși este o consecință a acestei înrudiri dintre toate formele materiei. Omul face parte din acest întreg și de aceea el trebuie să fie atent la semnele pe care i le oferă realitatea perceptibilă. Rațiunea este principalul instrument de cunoaștere, dar ea se manifestă total, doar dacă omul trăiește în armonie cu natura. Aceasta este calea înțeleptului care este cinstit, bogat, superior și, mai ales, liber

În spațiul literaturii, se afirmă acum MARCUS ANNAEUS LUCANUS (~39-65). Poet genial al acestui secol, a lăsat (în scurta lui viață) o epopee care rupe canoanele clasice – Pharsalia. Este  vorba despre o scriere cu subiect istoric (războiul civil dintre Caesar și Pompei), în care eroicul este demitizat. Operă complexă, cu numeroase informații, Pharsalia nu prezintă doar evenimentele istorice, ci reconstituie mentalitățile unei civilizații, care se afla la sfârșit. Personajele sunt surprinse în atitudini firești, cu neliniști și speranțe obișnuite, de unde și veridicitatea poveștii. Celebră este cartea a șasea în care este transpusă o ședință de necromanție.

De interes special pentru mine, este și romanul Satyricon, al lui TITUS PETRONIUS ARBITER, care  poate fi considerat primul romancier al lumii. Deși nu se știu cu exactitate anii între care a trăit, se cunoaște faptul că era un arbitru al modei (de unde și cognomenul de Arbiter) și că Nero l-a obligat să se sinucidă în anul 66, așa cum îi obligase și pe Seneca și pe Lucan. Romanul lui Petroniu este scris într-un registru alert. Sunt urmărite aventurile câtorva personaje, prilej pentru autor de a prezenta mai multe medii sociale: școli, întâlniri intelectuale la baia publică, un ospăț în casa unui libert bogat, un bordel etc. De asemenea, apar tot felul de povestioare de circulație în lumea Antichității (despre fantome, sclavi eliberați, hoți vestiți, iubiri nepermise), referiri sau aluzii la scriitori și filozofi cunoscuți, moravuri sau anecdote (unele țin de folclorul citadin al epocii lui Nero). Limbajul este și el foarte variat, desfășurându-se de la aspectul literar la cel argotic sau chiar licențios.

MARTIAL (Marcus Valerius Martialis ~38-103) scrie epigrame despre cele mai diverse aspecte umane, iar PLINIU CEL TÂNĂR  (Caius Plinius Caecilius Secundus – 61-113) – Epistulae (Scrisori) în care realizează o veritabilă cronică a vremii sale, oferind numeroase informații despre viața socială sau politică; consemnează evenimentele mai însemnate, printre care și războaiele dacice, face observații literare și se declară admirator al lui Cicero.

Un istoric talentat și obiectiv al acestui timp este TACIT (Publius Cornelius Tacitus ~55-120). Acesta a scris o biografie (Despre viața și moravurile lui Iulius Agricola), o monografie despre neamurile germanice și studii de istorie. În lucrarea intitulată Istorii prezintă perioada de domnie a Flavienilor, adică de la moartea lui Nero până la cea a lui Domițian. Cartea sa capitală este Anale (Annales), în care relatează evenimentele petrecute de la moartea lui Octavianus Augustus până la cea a lui Nero. Această lucrare nu s-a păstrat integral. Stilul operei lui Tacit este marcat de elocvență și de grija obiectivității, căci el își propusese să scrie istoria sine ira et studio (fără ură și părtinire), expresie intrată în istoria generală; de aceea comentează mai multe interpretări contradictorii, aduce argumente solide și face trimiteri la mai multe izvoare.

Cărturar grec, cu studii serioase la Atena, apreciat la Roma de împărații Traian și Hadrian, PLUTARH (46-120) a scris numeroase opere, dintre care amintim Viețile paralele, Etica, Despre muzică, Despre superstiție, Despre Isis și Osiris. A scris comentarii istorice și morale, dar și dialoguri, după modelul lui Platon. Cea mai cunoscută carte a sa este Viețile paralele – o carte de biografii comparate ale unor eroi legendari, oameni politici, cărturari, personalități istorice. El îi compară pe Romulus cu Tezeu, pe Camillus cu Temistocle, pe Fabius Maximus cu Pericle, pe Cato cel Bătrân cu Aristide, pe Caesar cu Alexandru cel Mare, pe Cicero cu Demostene etc. Plutarh comentează datele culese, surprinde cu autenticitate contextul social în care apar personajele și face trimiteri filozofice. De asemenea, tot un biograf de mare talent și om foarte cultivat este și SUETONIU (Caius Suetonius Tranquillus ~70-130); a lăsat două cărți de maximă valoare documentară: Despre bărbații iluștri  (despre Terențiu, Horațiu, Vergiliu, Lucan, Pliniu cel Bătrân și Passienus Crispus) și Viețile celor doisprezece cezari (despre Iulius Caesar, Octavianus Augustus, Tiberiu, Caligula, Claudiu, Nero, Galba, Otho, Vitellius, Vespasian, Titus, Domițian).

Aflată în agonie, filozofia lumii antice supraviețuiește după canoanele lui Seneca, între spiritualizare și morală. În acest sens, trebuie pomenit numele lui EPICTET (50-125), filozof de limbă greacă, frigian de origine, venit la Roma (ca sclav), care și-a îndreptat atenția spre filozofia stoică. Cea mai cunoscută carte a sa este Manualul, în care consideră că arta de a trăi constă în echilibrul interior, la care se ajunge prin eliberarea de plăceri, cultivarea virtuților și printr-o atitudinea morală corectă.

Din aceeași dorință de a păstra tradiția culturală a Antichității, dar și ca o consecință a epocii elenistice, la Alexandria ia naștere o mișcare spirituală, construită prin sinteza iudaismului cu filozofia greacă. Drumul fusese deschis de intelectuali precum Philon, despre care am vorbit mai sus. Paralel cu această tendință, în toată lumea elenistică s-a manifestat un interes susținut pentru practicile magiei populare, pentru credințele vechi egiptene sau pentru misterele Antichității. Din aceste preocupări, dublate de dorința de a reînvia cultura Greciei antice s-a născut gnosticismul, un curent independent de creștinism, dar venit din aceleași surse. Deși au existat mai multe orientări gnostice, problema fundamentală a Gnozei (gnosis = cunoaștere) a fost să găsească răspuns la următoarea întrebare: dacă există Dumnezeu, de ce a lăsat în lume Răul?

Se spune că Ioan Botezătorul ar fi făcut parte dintre gnostici; cert este că elevul său preferat, SIMON MAGUL, contemporan cu Iisus, se află printre cei dintâi creatori ai Gnosei. El pornește de la filozofia lui Empedocle și de la magia persană. Învățătura sa este cuprinsă în cartea intitulată Marea Revelație (Megale Apophasis), în care afirmă că focul este rădăcina tuturor lucrurilor. Este vorba despre focul supraceresc din care s-au născut cele șase principii primordiale (spirit, gândire, voce, nume, rațiune și reflecție) dominate de Cel care stă în picioare, adică Dumnezeu. Acesta a creat Gândirea (Ennoia) – un principiu feminin – și împreună au zămislit îngerii din lumea sublunară. Deoarece a coborât în lumea îngerilor, Ennoia a căzut prizonieră, iar Simon Magul, întruparea Dumnezeului îndepărtat, a venit s-o caute și a găsit-o reîncarnată într-o prostituată, pe nume Elena. Această subtilă parabolă a gândirii care a decăzut este însoțită de numeroase legende despre puterile magice ale lui Simon: materializa fantomele, mișca statuile, făcea vindecări miraculoase, se putea metamorfoza în diverse animale etc. Se pare că a murit încercând să învingă moartea: s-a îngropat (precum Zalmoxis), cu intenția de a rezista sub pământ trei zile, dar experiența i-a eșuat.

Acest secol este unul de înnoire religioasă, mai exact de izbândire prin intermediul unei religii. În Orient, cu precădere în China, se răspândește repede budismul (religia trezirii), iar în India încep să se scrie primele tratate ale religiei jaina (de la numele lui Jina – Triumfătorul). Pe lângă acestea, creștinismul se întărește, marcând definitiv destinele omenirii, deoarece se adresează tuturor și confirmă speranța cea mai adâncă a omului: învierea. 

Între anii 70-90 se presupune că a început redactarea Evangheliilor, care conțin învățătura lui Cristos și care constituie bună parte din Noul Testament. Apostolul MARCU povestește viața lui Iisus; MATEI îl completează pe Marcu, aducând date biografice în plus și insistând pe ideea că Iisus a desăvârșit Legea lui Moise. El scrie în aramaică, dar lucrarea va fi tradusă în grecește, la scurt timp. LUCA încearcă să definească învățătura creștină de pe poziții teologice. Evanghelia lui IOAN, dovedește cultură elenistică și înclinații poetice, fiind, de altfel considerată cea mai frumoasă dintre cele patru Evanghelii. Cu totul remarcabilă este viziunea lui asupra sfârșitului lumii, expusă în Apocalipsa (cuvântul grecesc apocalypsis are sensul de descoperire, ridicare a unei interdicții). Așezată, așadar, sub semnul revelației divine, Apocalipsa lui Ioan propune o alegorie a sfârșitului lumii în relație directă cu sensul păcatului și al răscumpărării:

Aflat în stare de extaz (comunicând cu Sfântul Duh), Ioan aude în singurătatea ostrovului un glas care se recomandă Cel dintâi și cel de pe urmă și care îi cere să scrie ce va vedea. Apoi i se arată cel care îi vorbise, cineva care semăna cu Iisus, dar purta veșminte stranii, avea părul alb și ochii ca para focului. Ținea în gură o sabie cu două tăișuri, iar în mână avea șapte stele și strălucea înconjurat de șapte sfeșnice, simboluri ale îngerilor care marchează etapele sfârșitului. În cer se deschide o poartă (întocmai ca lui Ezechil, din Vechiul Testament) și apostolul, răpit de Duh, urcă în împărăția lui Dumnezeu organizată ca un consiliu al celor douăzeci și patru de înțelepți care stau alături de scaunul lui Dumnezeu – reprezentat de șapte duhuri și păzit de patru făpturi fabuloase. În mâna celui care era așezat pe acest scaun se află cartea cu șapte peceți pe care le desface Mielul înjunghiat. Cu fiecare desigilare se petrece un eveniment pedepsitor pe Pământ, reprezentat alegoric: arcașul, cavalerul cu sabie, purtătorul balanței, Moartea, sufletele martirilor, moartea soarelui și o serie de cataclisme, care culminează cu armata de scorpii a lui Abadon și cu cea a celor patru îngeri răzbunători, care ilustrează fazele morții generale, de la care fac excepție cei aleși și însemnați. În finalul acestei viziuni sângeroase coboară din cer îngerul cu o carte în mână care îi este destinată lui Ioan. Acesta o mănâncă pentru a putea propovădui adevărul cuprins în ea. Apoi este prezentată degradarea lumii prin câteva simboluri legate de sensul devenirii istorice. Femeia încununată cu douăsprezece stele naște un copil care va stăpâni toate neamurile. Balaurul roșu, fiara din adâncuri, slujitorul fiarei, ca și cetatea coruptă, simbolizată de femeia desfrânată, întrețin răul în lume. Prin venirea noului împărat, coborât din cer și care se numește Cuvântul lui Dumnezeu (Iisus), se instaurează armonia, iar diavolul și slujitorii lui sunt închiși în adâncul pământului pentru o mie de ani. Are loc prima înviere a credincioșilor creștini (a celor însemnați). Ceilalți vor învia doar când va fi descătușat diavolul pentru a fi ucis. Apocalipsa se încheie cu imaginea luminoasă a noului Ierusalim, o cetate coborâtă din cer, în care nu este noapte niciodată și în care vor domni veșnic cei care au trecut prin prima înviere.

Apocalipsa lui Ioan fascinează prin forța imaginilor care ispitesc la interpretare atât pe iubitorul de literatură cât și pe filozof, pe teolog, ca și pe cititorul ocazional. Descrierea cetății noului Ierusalim amintește vag de Atlantida din Timaios-ul lui Platon (prin faptul că este creată pe un abraxas), iar coborârea ei din cer reprezintă o inovație simbolică prin care este ilustrată nădejdea în mântuire a lumii creștine. De asemenea, narațiunea convingătoare ca și limbajul simbolic fac din ea o operă cu valoare literară. Apocalipsa a influențat în bună măsură și folclorul religios, așa încât, la majoritatea popoarelor europene există legende care vădesc o legătură clară cu viziunea lui Ioan. Și în literatura noastră populară apar simboluri descinse din această operă. De pildă, cartea cu șapte peceți se află adeseori alături de duhul care păzește comorile și nu poate fi deschisă și citită de oricine.

Capitolul Faptele Apostolilor (din Noului Testament) se pare că a fost scris de Luca. Are în centru călătoriile misionare ale lui Pavel, adică începuturile creștinismului.

Noul Testament (scrierile apostolilor lui Cristos) împreună cu Vechiul Testament (provenit în bună parte din tradiția iudaică) alcătuiesc Biblia – cartea sacră a creștinilor. Din acest secol și până în zilele noastre, Biblia constituie cartea de căpătâi a unei însemnate părți din populația pământului. Secole de-a rândul a fost singura carte care a luminat mințile oamenilor oferind o sinteză ilustrată mitic a principalelor probleme pe care și le pune ființa; Ecleziastul propune un model de înțelepciune, Cântarea Cântărilor este un poem alegoric al nuntirii, Cartea lui Iov vorbește despre puterea răbdării, iar Evangheliile construiesc imaginea lui Cristos și explică sensul doctrinei sale.

În lumea chineză, secolul este dominat de interpretări de texte vechi. Tot acum apare și un dicționar enciclopedic care cuprinde glose și explicații asupra semnelor grafice, realizat de XU SHE, iar WANG CHONG (27-97) este autorul scrierii Vorbe cântărite în balanță (Lun Heng), care cuprinde reflecții filozofice, critica superstițiilor, cunoștințe științifice diverse. BAN GU (32-92) scrie prima monografie a unei dinastii (Cronica dinastiei Han), remarcabilă prin arta portretului și prin claritatea stilului, precum și o frumoasă operă istorico-filozofică – Poemul celor două capitole (Liang du fu). 

Referitor la acest secol, se poate observa că majoritatea cărturarilor se reîntorc la stoicismul grec din secolul al III-lea î. H., în timp ce omul de rând se află în așteptarea unor idei salvatoare, ceea ce va duce la răspândirea rapidă a creștinismul. O alternativă a creștinismului este Gnosa lui Simon Magul.

M-au preocupat mereu legăturile de natură mitică dintre creștinism și moștenirea lui antică.

Biblio

•   Seneca – Teatru, Ed. Univers, 1981 (trad. Traian Diaconescu)

  Lucan – Farsalia, Ed. Minerva, B.P.T., 1991 (Dumitru T. Burtea)

  Epictet – Manualul, Ed. Minerva, B.P.T., 1977 (D. Burtea)

  Quintus Curtius Rufus- Viața și faptele lui Alexandru cel Mare, vol.I și II, Ed. Minerva, B.P.T., 1970 (trad. Constantin Gertota, revizuire Paul H. Popescu) 

Plutarh - Viețile paralele, vol 1-5, Ed Științifică, 1960 (trad. N.I. Barbu)

Plutarh Despre oracolele delfice, Polirom, 2004 (trad. Adelina Piatkowski, Magda Mircea)

  Eugen Cizek –  Istoria literaturii latine (vol. II), Ed.  Societatea Adevărul, 1994

  Alexandrian – Istoria filozofiei oculte, Ed. Humanitas, 1994 (Claudia Dumitriu)

  Cartea lui Iov. Ecleziastul. Cartea lui Iona. Cartea lui Ruth. Cântarea Cântărilor (traduse și comentate de Petru Creția), Ed. Humanitas, 1995

  Cristian Bădiliță – Evangheliile apocrife, Ed. Humanitas, 1996

  Jacques Brosse – Maeștrii spirituali, Ed Albatros, 1992  (Liana Repețeanu) 

  Rudolf Steiner – Creștinismul ca fapt mistic și misteriile antichității, Ed. Humanitas, 1993

  Northrop Frye – Marele cod. Biblia și literatura, Ed. Atlas, 1999 (trad. Aurel Sasu, Ioana Stanciu)

Doina Ruști, Enciclopedia culturii umaniste, 2004