Seară romantică la Ateneu

A fost în concepția dirijorului britanic Leo Hussain, familiar oaspete al Bucureștilor, alcătuirea unui program în care elementul central a cuprins fragmente nu foarte largi dar semnificative din „Tristan și Isolda” de Wagner, cărora le-a adăugat Uvertura „Hebridele”, op. 26 de Mendelssohn și în primă audiție la noi Poemul simfonic „Tintagel” de Arnold Bax (1883-1953), cu premieră absolută în 1921. O seară cu conexiuni tematice atașate geografiei și istoriei Britanniei, întrucât și uvertura are ca sursă de inspirație insule scoțiene vizitate de compozitor, nemaivorbind de poem, al cărui nume este dat chiar de legendarul castel din Cornwall, ținut legat și de acțiunea operei wagneriene. Sunt explicații confirmate publicului de către dirijor, într-un scurt cuvânt rostit la rampă înainte de opusul englezului Bax. Selecția extraselor de duet Tristan – Isolda din actul secund s-a făcut din dorința de a oferi auditoriului un „happy-end”, a spus Hussain, dar în fapt a deschis apetitul pentru integrala marii creații a bardului de la Bayreuth. Rămâne pe altă dată.

Vinerea trecută, instrumentiștii Filarmonicii George Enescu au fost într-o seară fastă. În piesa de debut, cordarii au sunat omogen și cursiv, alămurile și „lemnele” au rezonat calitativ, iar bagheta a construit crescendo-uri topite apoi subtil în sunete de viori unduitor arcuite și revenite în tutti ample, vijelioase. Au fost virtuți definitorii pentru întregul concert, inclusiv pentru dirijor, un maestru al culminațiilor.

Deși scrisă în prima parte a secolului trecut, „Tintagel” a avut patină romantică prin însăși programatismul ales, zugrăvit prin atmosfera evocator-descriptivă a străvechiului loc, ce amintește de trecuta lui monumentalitate. Misterul negurilor învolburate s-a împletit cu cel al valurilor năvalnice ce au condus la finalul grandios.

În fine, Wagner. Impresionant încă din Preludiul operei, susținut răscolitor de pachetul corzilor grave și trecut pe nesimțite la marele duet din actul secund – din păcate în fragmente – în care vocile au revenit sopranei norvegiene Brigitte Christensen și tenorului australian Samuel Sakker, două glasuri școlite în stilistica wagneriană, în știința declamației, în conducerea învăluitoare a frazelor muzicale tălmăcite cu pasiune. Similarități cu anterioara prezență la Festivalul Enescu din 2019 pentru rolul titular din „Leonora” de Beethoven, a arătat soprana prin timbralitatea rotundă și plăcut îmbrăcată în armonice pe registrul central, dar cu cel înalt punctual inconsistent chiar la începutul marii scene. Bine că a fost atât. În rest a cântat nuanțat și în desene melodice pătimașe.

Plăcută surpriză a constituit glasul tenorului, potrivit în recitarea subtilă alăturată atacurilor specifice de sunet, deși fără intarsii metalice, totul integrat unei patimi irezistibile.

Din „auf”, probabil de lângă ușile de acces în sală, spate-dreapta, glasul Branganei, mezzosoprana Aura Twarowska, a avut halou enigmatic rezonant.

Leo Hussain posedă în sânge masivitatea sonorităților wagneriene și faptul că cei doi eroi au fost în luptă cu acestea, îndeosebi la început, s-a datorat, poate, plasării lor în avanscena stângă. Poate...