Seară concertantă de operă italiană

La sala din str. General Berthelot, într-o vineri de ianuarie, Orchestra Națională și Corul Academic Radio au propus o Gală de operă sub bagheta cunoscutului și deja... naturalizatului pe scenele lirice și podiumurile românești de concert, David Crescenzi, directorul artistic al Operei Naționale Române din Cluj-Napoca.

A fost o alegere bună în contextul repertorial, întrucât dirijorul italian cunoaște temeinic partituri din Peninsulă, le dirijează fără pupitru și impune instrumentiștilor tempouri tradiționale, sonorități – pe cât se poate – potrivit colorate, echilibru între partidele orchestrale, reliefări de teme importante și oferă susținere dramaturgică reflectând la reprezentarea scenică. Totul cu gestică elocventă și precisă, fără exagerări temperamentale. Acompaniamentele solistice – da, au existat și doi vocaliști, soprana Paula Iancic și tenorul Teodor Ilincăi - au fost adecvate.

Programul a debutat cu Uvertura „Norma” de Bellini, într-o abordare maiestuoasă și viguroasă, alături de câteva punctări relaxate. Mergând mai întâi pe linia repertoriului propus de ansamblurile orchestral-corale, notez scurtul Preludiu descris eteric și urmat de Corul introductiv „Oh nobile esempio!” din „Lombarzii” de Verdi, un Allegro vivace cu tente eroice și brilianță. A fost prima pildă de bună pregătire și performanță a corului dirijat de Ciprian Țuțu. A confirmat-o imediat, din aceeași operă, prin corul sclavelor din harem „La bella straniera che l'alme innamora!”, în care după primele pagini orchestrale cu sugestii ideatice de ritmuri și motive asemănătoare unora ce se vor regăsi după doi ani la vrăjitoarele din „Macbeth”, vocile feminine au cântat cu bună coerență și omogenitate sonoră, exprimând mai puțin din expresia ironică la adresa Giseldei („la bella straniera”), cerută de Giuseppe Verdi deasupra portativului. Operă a corurilor, „Lombarzii în prima cruciadă” mai conține, printre altele, faimosul „O Signore, dal tetto natio” (păcat că a lipsit din concert), încercare verdiană de a reproduce succesul mult mai celebrului „Va, pensiero” din anterioara „Nabucco”.

A urmat Sinfonia operei „Vecerniile siciliene” de Verdi, redată cu  minuțioasă respectare a indicațiilor compozitorului, în ceea ce privește nuanțarea și plastica sonoră, totul rămânând într-o stază generală absolut clasică, echilibrată, de la cordari la alămuri.

Două coruri din „Gioconda” au fost prezentate în ordinea inversă (?) a structurii partiturii lui Ponchielli, „Furlana” (din finalul primului act) și mai apoi „Feste! Pane! Feste! (introducerea actului întâi, imediat după Preludiul operei). După cele câteva măsuri introductive corale, orchestra și dirijorul au tălmăcit prima secvență Allegro vivacissimo cu lejeritate însuflețitoare și în vârtej dansant, iar pentru a doua, pretențioasă în corelarea vocilor cu instrumentiștii din pricina tempilor alerți, au găsit rezolvări aproape fără reproș pentru restituirea atmosferei strălucitoare de Allegro risoluto antrenant.

În fine, Sinfonia operei „Luisa Miller” de Verdi a încheiat programul instrumental-coral al serii, printr-o lectură energică, poate mai puțin reflexivă asupra lanțurilor de crescendi-diminuendi sau a unor dinamici evident contrastante cerute de compozitor, dar valabilă pentru eventuala continuare festivă a începutului primului act într-un ipotetic spectacol.

Paula Iancic și Teodor Ilincăi

 Soprana, la început de carieră, tenorul, la zenit. Nu înseamnă că Paula Iancic nu dezvoltă o activitate scenică și concertistică deja consolidată și apreciată, iată, recent prin Premiul „Revelația Anului 2025” acordat de Uniunea Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din România la Gala MUSICRIT din ianuarie 2026. Teodor Ilincăi a început cariera ca tenor liric și a continuat-o în Fach-ul liric-spint, ajungând până la debutul în terifiantul rol titular din „Otello” de Verdi, fapt petrecut în ultima vreme.

 În concertul de la Sala Radio, artistul a cântat mai întâi cu accentuări potrivit nuanțate recitativul „Svanir le voci”, urmat de cavatina „Meco all'altar di Venere” și cabaletta „Me protegge, me difende” din „Norma” de Bellini în plin aplomb și forță a narațiunii, într-un cuvânt, cu panaș. Dificilul Do natural acut („… rapiti i sensi” din cavatină) a fost emis cu ușurință deconcertantă și strălucire. Coroana marcată de Bellini va urma. Vocea lui Teodor Ilincăi are acum o culoare mai sombrată, potrivită pentru repertoriul actual. Partener în rolul Flavio i-a fost tenorul Marius Olteanu. Și-a dat concursul Corul Academic.

Paula Iancic a intrat în scenă cu cavatina Leonorei din „Trubadurul”, rol pe care deja l-a cântat la Opera Națională București, a cărei solistă stabilă este de puțină vreme, alături de soțul ei, Teodor Ilincăi. „Tacea la notte placida” este tipică scriiturii verdiene de medie perioadă creatoare în care, precum în prima arie din următoarea sa operă „Traviata”, a inclus o cabalettă cu multe lejerități. Soprana a făcut o demonstrație de frazare frumos modelată, intenții vocale și abandonuri extatice, atacuri moi de sunet și, bineînțeles, de preluări în preciziune a țesăturilor de agilitate. Parteneră pentru rolul Ines, soprana Olga Murariu Caia.

În aria lui Canio, „Vesti la giubba” din „Paiațe” de Leoncavallo, Teodor Ilincăi a investit multă pasiune și durere lăuntrică, emoții transmise cu dăruire publicului.

 Paula Iancic a intrat și în tărâmul verist, cu o arie lirică din „Adriana Lecouvreur” de Cilea, căreia i-a conferit aceeași linie nobilă și rafinată de cânt, exprimări subtile, note grave di petto încărcate de moliciuni mângâiate și un final „…che al novo dì  morrà” pianissimo, crescendo la forte, diminuendo. Un desen artistic.

 Duetul Desdemona-Otello „Già nella notte densa” din opera lui Verdi a primit, după intrarea poetică, elegiacă a violoncelului solo și a companionilor lui de partidă, vocile celor doi îndrăgostiți. Bravura lui Otello-Ilincăi s-a ostoit în multe pasaje picurând în glas unde dolce prin sonorități în piano, în timp ce Paula Iancic a înzestrat discursul melodic cu cuceritoare delicatețe și pianissimi evocatoare, într-un legato prelung, vizând zări infinite... O cântare măiestrită a unei nopți de iubire.

Ce-ar mai fi fost de dorit? Cred că un concert mai lung.