Scurtarea iernii la Cluj (2)

Da, scurtarea, pentru că iarna este sau pare, dar e acelaşi lucru, foarte lungă la Cluj, mai ales după ce trec Boboteaza şi Sfîntul Ion, ultimele sărbători vesele de sezon. Ceea ce rămîne din ianuarie şi toată luna februarie par nesfîrşite şi mai ales anoste, lumea fiind mahmură ca după un chef prelungit.

De aceea, în mica bucătărie din locuinţa de pe strada Donáth, unde citeam pe rînd cartea lui Enrique Vila-Matas „Parisul nu are sfîrşit”, am pus la cale salvatorul plan: o călătorie la Paris, chiar după sărbători, poate scurta suferinţa sezonului mai rece ca o casă părăsită, mînjit de zăpadă murdară.

În primul rînd, credeam că gîndul la ceea ce urmează ne poate ocupa mintea din momentul rezervărilor, făcînd să pară minore zloata, ceţurile care te fac să tuşeşti sau lipsa soarelui pentru zile întregi. De multe ori în acest anotimp poţi coborî Feleacul într-o lumină strălucitoare, cu cer senin, dar oraşul din vale e sufocat de ceaţa prin care soarele trece ca prin fereastra unei uşi de pivniţă. Nu degeaba numele dintîi era Clus, adică loc închis.

Apoi, perspectiva unor zile petrecute la o temperatură cu 15 grade mai mare decît cea de acasă, într-o perioadă cînd frigul părea aici parte din pedepsele despre care vorbeşte Ecleziastul, a fost, din cîte îmi aduc aminte, un argument serios pentru cheltuirea rezervelor noastre valutare. Entuziasmul pentru pregătirile de călătorie, care includeau listele cu obiecte ce nu pot fi uitate acasă, rezervările de bilete la teatru, vînătoarea celor mai bune preţuri pe booking.com, lectura ghidurilor de călătorie, cu notiţele aferente, concura major entuziasmul „din oficiu” datorat Crăciunului şi Revelionului.  Apoi, la întoarcerea din voiaj, ştiam că amintirile şi „prăzile”, cum numeam lucrurile cumpărate acolo, se vor interpune între noi şi realitatea vasoconstrictoare, ca un alendelon* de Orăştie călduros.

Aşa am ajuns la Paris cînd copacii de pe Champs-Elysée erau încă plini de luminiţe sclipitoare, în fapt mici bliţuri care făceau lumina să pocnească, şi cînd decoraţiile de pe Rue de Rivoli păreau sofisticate expoziţii moderniste scoase în stradă.

(va urma)

* haină din piele de oaie, cu blana spre interior, botezată astfel în România din anii 70 după numele actorului francez Alain Delon care apărea frecvent astfel îmbrăcat în filmele acelor ani.