România televiziunilor

0
0

Nu vreau să ascundem, ca pe vremuri, gunoiul sub preş. Nu vreau să falsificăm realitatea, să trecem sub tăcere mizeria. Vreau doar să reabilitez virtuţile dozajului, ale stilului, ale ierarhiilor corecte.

Mircea Crişan, un mare actor de revistă pe care puţini şi-l mai amintesc, a riscat să spună, într-o emisiune de divertisment difuzată la radio prin anii '60, o glumă cu apropo. Suna aproximativ aşa: „Buletin de ştiri. New York: un bogătaş a ucis astă-noapte un tânăr de culoare. Paris: o grevă a muncitorilor feroviari a paralizat oraşul. Londra: datorită ceţii au avut loc în centrul oraşului câteva sute de accidente. Bucureşti: au înflorit salcâmii". Era o ironie la adresa presei autohtone, care consemna neîncetat orori capitaliste, în contrast cu infinitele rozuri „de la noi". După marea schimbare din decembrie 1989, lucrurile s-au „normalizat". Avem, în sfârşit, voie să vorbim şi despre ororile noastre. Televiziunile şi ziarele au primit cu entuziasm această dezlegare miraculoasă, fruct al luptei pentru libertate a poporului martir. Nu zic că „realităţile" nu oferă, cu asupra de măsură, materie primă pentru ample antologii de veşti proaste. Dar ar fi, poate, recomandabil, ca producătorii de televiziune să-şi pună din când în când şi alte întrebări decât cele legate de rating. Să reflecteze la efectul producţiilor lor, la răspunderea pe care o au faţă de telespectatorii de toate vârstele şi faţă de ei înşişi.

Chiar când „situaţiunea" e grav fisurată, nu ajuţi cu nimic transformând-o în polemică partizană, triplând cearcănele, manipulând geamătul ca să semene a urlet. Nu arăţi pasagerilor dintr-un avion zguduit de turbulenţe filme cu catastrofe aviatice. Nu prezinţi bolnavului cronic statistici despre mortalitatea ridicată a bolii sale, nu dai lecţii de înot descriind etapele înecului. Ştiu: oroarea se vinde bine. Ţoapa din noi adulmecă lacom mirosul sângelui: vrea „să vadă mortul", să asculte cum se ceartă vecinul, cum se îmbată starletele, cum divorţează mogulii, cum fură şi cum se ceartă politicienii. Pentru ca degringolada generală să fie „credibilă" se adaugă „argumente" externe: ne trage de urechi „The Economist", suntem depunctaţi în cutare clasament, ne-am făcut de râs la Bruxelles, ne-au depăşit „până şi bulgarii" etc. Îl rog pe cititorul de bună-credinţă să nu mă judece grăbit. Nu vreau să ascundem, ca pe vremuri, gunoiul sub preş. Nu vreau să falsificăm realitatea, să trecem sub tăcere mizeria. Vreau doar să reabilitez virtuţile dozajului, ale stilului, ale ierarhiilor corecte. Nu mai vreau să aud voci răstite, bancuri proaste, băşcălie suburbană. Nu mai vreau trivialitatea crasă, furia golănească, degustarea sado-masochistă a dejecţiei, voluptatea pagubei. Nu pricep de ce trebuie să fiu îndopat ore întregi cu „analize" baroce despre vreo rochie de ministru, despre cearta de vorbe dintre pesedişti, pedelişti, penelişti şi gazetari, despre câte un filmuleţ cu interlopi reprodus de zeci şi sute de ori pe seară, despre hârjoneli şi zgaibe derizorii. Nu vreau să iau notă de meniul nunţii lui Borcea, de fermentaţia mentală a Oanei Zăvoranu, de surorile Gabor, de bătăi sau chermeze rrome. Nu vreau să trăiesc de prea aproape executarea lui Gaddafi sau să particip vreme de o săptămână la tragedia lui Huidu transformată în spectacol.

Am  mari rezerve, declarate, faţă de retorica dlui Dan Puric. Dar trebuie să recunosc cinstit că, într-o emisiune a Andreei Creţulescu, a pus întrebarea esenţială: „De ce ne arătaţi toate astea? Nu e nimic altceva de arătat?" Subscriu. La întrebare, nu la argumentaţia dlui Puric („să nu ni se facă nouă ordine la noi acasă" seamănă prea mult cu „neamestecul în treburili interne"). Dar întrebarea rămâne. De ce ne arătaţi toate astea? 

Andrei Pleşu este scriitor, eseist, director fondator al revistei „Dilema Veche“ şi rector al Colegiului „Noua Europă“ şi scrie pentru "Adevărul''.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite