România indecentă

A fost odată ca niciodată, că dacă nu ar fi fost, nu s-ar fi povestit. Am auzit prima dată asta la Budrea. Familia mamei se aduna pentru vreo şapte zile, la sfârşit de august, la casa bunicilor. Veneau vreo 60 de oameni de prin toate colţurile ţării.

Undeva la o treime din cei prezenţi nu aveau gena colorată, dar asta nu a părut să fie niciodată vreo problemă. Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ar trebui să iubesc oamenii în funcţie de genele lor, iar acest mod de a gândi nu mi-l voi schimba niciodată.

Bunica spunea poveşti. Toată picimea prezentă se aduna rapid în jurul ei şi, brusc, se făcea linişte. Erau seri de vară târzie, populaţia adultă masculină era dusă pe plaiurile deloc veşnice ale pilelii fără restricţii. Ziua începea civilizat, prin băuta cu ţoiul, şi se termina la concursurile de băut vin, cu vadra/găleata. Femeile spălau şi găteau toată ziua, în timp ce tocau mărunţel orice posibilitate de bârfă. Din când în când se milostiveau şi se duceau după leprele beţivane care nu ar fi putut să ajungă acasă fără ajutor. Am descoperit la Budrea utilizări neaşteptate, prin ingeniozitatea şi eficacitatea lor, a roabelor şi a cobiliţelor în procesul de colectare a beţivanilor.

Bunica avea grija noastră – a celor vreo 20 de pici. Am fost tot timpul nu numai foarte curios, dar şi favoritul ei. Bunica mă ascundea sub fustele ei când era vorba de bârfe deocheate. Nu am priceput niciodată de ce.

Prima poveste am ascultat-o tot sub fustele bunicii, dar de data asta pentru că îmi era frică. Povestea era o versiune horror a Scufiţei Roşii cu Azorel, câinele nostru, ca personaj principal.

A doua zi, ca urmare a poveştii, am dormit la amiază cu Azorel. Mai corect, ne-am îngrămădit amândoi în cuşca lui. Mamaie avea puterea de a mă inspira. M-am prins cam târziu că ar fi putut să vindece de alcoolism neamul bărbătesc la cât de convingătoarea era, dar, cum nici ea nu refuza din când în când un pahar de vin, probabil că nu a avut motivaţia necesară pentru a înfăptui acest lucru.

Au urmat câţiva ani în care am crezut că înţeleg câinii şi mă împrieteneam cu orice căţel de pe stradă, spre disperarea mamei sau a Getei, sătule amândouă de puricii pe care îi aduceam acasă.

Căţelei Getei, Lady – că doar noi eram ţigani culţi şi aristocraţi şi nu puneam orice nume de potaie – i-am scos un dinte care era cariat şi se mişca rău. Căţeaua era o superafurisenie (eu încă sunt convins că era versiunea canină a Getei), aşa că am reuşit să impresionez copiii de pe stradă cu realizarea mea.

Primul câine de rasă pe care l-am văzut a fost Argus. Un cocker spaniol negru de o energie înfricoşătoare. Era câinele lui Cornel, prietenul meu cel mai bun şi colegul de bancă din primii ani de şcoală. Din cauza lui m-am apucat să citesc mitologie greacă.

Geta a avut şi ea un ciobănesc german care, bineînţeles, se numea tot Lady. Nu prea era deloc doamnă, dădea iama în găini de fiecare dată când avea ocazia şi era foarte destoinică la furat de ouă. Şi Geta avea un dar al povestitului. Poveştile ei erau, însă, pline de umor şi cu personaje pe care le cunoşteam din viaţa de zi cu zi. Beţivanii familiei erau personajele ei favorite. Din când în când, Geta mai spunea poveşti despre magie şi ghicit. Geta a făcut o mare parte a banilor ei pretinzând că era vrăjitoare. De fapt, era foarte bună la a citi oamenii. 

Am crescut ascultând poveşti şi apoi citind poveşti. Cum copiii de la bloc nu erau dornici să se joace cu ţigani, căutându-mi prieteni de joacă am ajuns accidental într-o bibliotecă. 

Bibliotecara, o doamnă miloasă, m-a adoptat şi m-a lăsat să mă joc cu cărţile. Cititul pentru câţiva ani buni a fost cea mai importantă joacă a mea. În anii cei mai urâţi de comunism, poveştile şi, apoi, cărţile mai serioase au fost o scăpare. 

De câteva zile mă simt din nou ca atunci. Mizeria şi sărăcia fizică din trecut s-au transformat, din păcate, în prezent, într-una morală. Un poliţist a lovit cu pumnul unul dintre copiii cu care lucrez eu pentru că a pescuit patru peşti. Un copil timid şi extrem de sărac. Primarul Sectorului 3, un domn renumit pentru un scandal de proxenetism, corupţie şi prostie, lucruri care l-au recomandat să fie şeful din partea PSD al primarilor din România, a spus despre copilul în cauză că e un tâlhar agresiv.

Posturile de ştiri sunt inundate de oameni urâţi şi foarte săraci moral. Mi-am dat seama că, involuntar, citesc mai mult şi caut cărţi cu poveşti frumoase, deşi nu mă dau în vânt după ficţiune. Mă refugiez în amintiri, iar apetitul meu pentru analiză critică a valurilor aparent nesfârşite de dejecţii de la televizor a scăzut dramatic.

Am sperat cumva că, vinerea trecută, scandalurile din PSD vor putea duce la o minimă curăţenie. Nu mă aştept să dispară mârlănia, rasismul sau violenţa de pe diverse forumuri, dar nu aş fi crezut că elitele noastre politice pot fi o inspiraţie pentru tot felul de frustraţi care mai de care mai extremişti şi viteji din spatele calculatoarelor.

Continuu să sper că un minim de decenţă va fi posibil în viaţa noastră politică şi că marea majoritate a smardoilor şmecheri care sunt vedetele politice ale PSD-ALDE şi nu numai vor dispărea de pe scena politică. 

Că vom fi în stare, relativ curând, să povestim despre perioada României indecente la trecut.