Revoluţia mea

22 decembrie ’89, Bucureşti. Mă aflam cu câţiva prieteni pe „Magheru“.

Dinspre C.C. tocmai se ridicase elicopterul cu Ceauşeştii. Era imens, zbura jos şi le-am strigat celor din jur să se lipească de ziduri. M-am uitat la ceas: 12.10 fix. Zona era împânzită de tancuri, taburi, baraje de scutieri. Ne-am oprit lângă Magazinul „Eva", pe str. G. Enescu, colţ cu Magheru. Se strânseseră acolo vreo 300 de persoane. Am încercat să ne apropiem de un tanc pe care stăteau vreo 20 de soldaţi îngroziţi, probabil militari în stagiu. Trăgeau în aer şi ţipau: „Nu vă mişcaţi că vă împuşcăm!"

În timp ce soldaţii răpăiau din kalaşnikoave, o femeie, târându-se în genunchi, a reuşit să pună o coroană de flori pe o şenilă. Din burta tancului a ieşit un ofiţer vorbind precipitat la un telefon de campanie. A dat o comandă scurtă soldaţilor. Tancul s-a pus în mişcare, însă doar pentru câţiva metri. Ne-am căţărat pe el. Eu urlam, era o bucurie de dincolo de creier şi de simţuri. Tancul m-a mai dus câteva zeci de metri. Se îndrepta spre Televiziune. Atunci s-a întâmplat să fie Revoluţia mea. Singur, liber, drept, pe tanc, îndrăgostit de o incertitudine graţioasă.

Nu mai ştiu de ce am coborât de pe tanc, probabil că atât mi-a durat Revoluţia. Pe tancul meu tocmai urca Sergiu Nicolaescu. Curtea TVR era plină ochi, se aşteptau ştiri despre soarta soţilor Ceauşescu. De la etaj, de după o perdea, apărea cu intermitenţe chipul lui Mihai Tatulici. Îl cunoşteam de la „Viaţa studenţească", făcusem şi o parte din armată împreună, eu - la teriştii „mici", el - la cei „mari". Finalul de dictatură îl găsea la TVR, unde realiza nişte reportaje despre marile realizări de pe şantierele tineretului comunist.

Tatulici trăia o uluială, nu ştia cui să i se ofere. Putea fi linşat. Dar dacă se întorcea Ceauşescu şi-l găsea de partea Revoluţiei? L-am strigat, m-a recunoscut. I-am cerut să pună un televizor în fereastră. S-a conformat fulgerător. În timp ce părăseam curtea TVR, Tatulici pariase deja: făcea „V"-ul victoriei, desigur, cu gândul la viitoare emisiuni despre abominabilul regim comunist. Valul mulţimii ne-a dus apoi la casa lui Ceauşescu din Primăverii. Îmi amintesc de noptiera Elenei pe care zăcea, cu o dedicaţie monumentală, cartea „Mândria de a fi român", de C.V. Tudor.

Am coborât în bucătăria, apoi în pivniţa vilei. Am citit meniul lui Ceauşescu: meniu de diabetic, bătut la maşina cu litere mari a partidului, pe ore, cu calculul caloriilor şi multe pahare de grapefruit între mese. În drum spre casă, scurtă oprire în faţa C.C.-ului din balconul căruia se aruncau cărţi ale lui Ceauşescu. Spre seară - alegeri la Uniunea Scriitorilor. Apare brusc un autobuz cu un şofer răcnind: „Urcaţi, se trage la Sala Palatului!" Am urcat. L-am chemat şi pe Mircea Dinescu, care mi-a răspuns ceva de genul: „Lasă-mă, bătrâne, m-au obosit ăştia, nu pot lupta cu toţi o dată!" Autobuzul m-a lăsat lângă o reprezentanţă TAROM de pe Ştirbei Vodă, colţ cu Calea Victoriei. Schimburi violente de focuri trase de la ultimul etaj al Hotelului „Athenee Palace" („închiriat" de Securitate, la fel ca alte puncte strategice din jurul C.C.) şi din aripa dinspre Ştirbei Vodă a Muzeului Naţional de Artă. Am întâlnit mai mulţi prieteni, între care şi pe poetul Nicolae Prelipceanu.

Eram ca sub un cer apropiat şi luminos. Luminos de la trasoare şi nu numai. Am stat câteva secunde cu acel curcubeu uriaş deasupra capului. Nu-mi păsa de nimic. Dacă aş fi avansat câţiva paşi aş fi fost făcut terci. Am stat totuşi locului. Acum, după 20 de ani, cred că am greşit. Puteam muri nu de moarte eroică, nu asta voiam. Puteam muri de o moarte fluturească, zbătându-mă uşor şi tupilându-mă apoi într-o nişă a neantului, într-un viitor care m-ar fi scutit de mine şi de ţara mea din ultimii ani. Adică de îndurarea unui prezent unde curcubeele nu mai există. Nici măcar acelea - definitiv purificatoare - de gloanţe. Şi nu numai.