Republica Moldova între visul european şi scenariul georgian

0
0

”Fascişti români” a fost expresia preferată a liderilor comunişti de la Chişinău pentru aproape o jumătate de secol. Aceeaşi retorică a fost îmbrăţişată şi de comuniştii conduşi de Vladimir Voronin perpetuând în acest fel propaganda sovietică şi sentimentele anti-româneşti create cu scopul de a elimina orice simpatie românească în stânga Prutului.

 

Expresia este folosită şi de oameni politici din Federaţia Rusă precum Dmitri Rogozin. Rogozin, politician controversat, s-a afirmat pe scena politică rusească după destrămarea Uniunii Sovietice prin înfiinţarea partidului Congresul Comunităţilor Ruseşti (Конгресс русских общин) şi prin cooptarea generalului Lebed în rândurile partidului. În ciuda faptului că Rogozin afirmă în cartea autobiografică ”Duşmanii Poporului” (Враг народа) că a participat la războiul din 1992 din Republica Moldova, generalul Lebed a fost, probabil, singura sa legătură cu Republica Moldova până în data de 21 martie 2012 când a fost numit reprezentant al preşedintelui Federaţiei Ruse în Transnistria.

 

Această numire vine la scurt timp după ce Rogozin şi-a încheiat mandatul de ambasador al Federaţiei Ruse la NATO. În calitate de ambasador, acesta a contribuit la blocarea parcursului Georgiei şi Ucrainei spre NATO. Înfiinţarea funcţiei de ”reprezentant al preşedintelui Federaţiei Ruse în Transnistria” şi numirea lui Rogozin sunt, oarecum, surprinzătoare dar explicabile dacă se iau în considerarea alegerile prezidenţiale de la Chişinău şi Tiraspol.

 

Rezultatul alegerilor prezidenţiale din Transnistria din decembrie 2011 l-a dat câştigător pe Evgheni Şevciuk. Nici Igor Smirnov care controla regiunea de 20 de ani şi nici preferatul Moscovei, Anatoly Kaminsky, nu au reuşit să câştige scaunul prezidenţial. Şevciuk, un apropiat al castei conducătoare de la Tiraspol, s-a impus în cursa prezidenţială transmiţând un semnal de alarmă pentru strategii politici (policy makers) de la Moscova că Tiraspolul dă semne de autonomie. Chiar dacă victoria lu Şevciuk nu a fost decât rezultatul unui război oligarhic fără nicio intenţie să crească nivelul de independenţă faţă de Federaţia Rusă şi chiar dacă acest lucru a fost posibil şi din cauză că întreaga maşinărie politică a Kremlinului era ocupată cu realegerea lui Vladimir Putin în funcţia de preşedinte, desemnarea lui Rogozin ca trimis special a fost menită să readucă Tiraspolul la acelaşi nivel de predictibilitate ca cea din perioada Smirnov.

 

Şi alegerea preşedintelui în dreapta Nistrului după o perioadă de instabilitate politică de aproape trei ani a grăbit numirea lui Rogozin. Nicolae Timofti este primul preşedinte pro-European ales după proclamarea independenţei Republicii Moldova. Sfârşitul crizei politice dar şi alegerea unui preşedinte care nu a ezitat să numească limba de stat a Republicii Moldova, limba română au forţat Rusia să aibă o nouă abordare faţă de Chişinău. Timofti a fost votat pe 16 martie 2012 de Parlamentul de la Chişinău iar administraţia prezidenţială a Federaţiei Ruse a anunţat numirea lui Rogozin cinci zile mai târziu.

 

Pe parcursul anului 2012 Republica Moldova s-a apropiat şi mai mult de Uniunea Europeană iar vizitele repetate ale unor înalţi demnitari europeni şi etichetarea Republicii Moldova ca ”povestea de succes a Parteneriatului Estic” nu au făcut decât să confirme acest lucru. Chiar şi relaţiile dintre Chişinău şi Tiraspol păreau oarecum calde iar întâlnirile dintre Vlad Filat şi Evgheni Şevciuk întăreau acest lucru. Totuşi, incidentul din Pădurea Domnească a aruncat din nou Republica Moldova în instabilitate politică iar scenariul din 1999 când coaliţia de guvernământ s-a destrămat, părea din ce în ce mai aproape. Nedeclanşarea alegerilor anticipate şi votarea guvernului Leancă au dovedit decidenţilor politici de la Moscova că apropiere Republicii Moldova de UE este încă posibilă chiar şi cu un conflict îngheţat pe teritoriul ei.

 

Presiunea asuprea guvernului Republicii Moldova va creşte o dată cu apropierea summitului de la Vilnius. Un posibil scenariu georgian nu este exclus iar incidentele de la Varniţa şi legea privind hotarul de stat al Transnistriei promulgată de Şevciuk la doar zece zile de la votarea guvernului Leancă întăresc această premisă. Un conflict de câteva zile care să sperie Chişinăul şi să oprească elanul european al Moldovei va fi un succes nu doar pentru politica externă rusească dar şi pentru popularitatea internă a liderilor politici ruşi inclusiv a lui Vladimir Putin.

 

Mentalul colectiv al societăţii ruseşti aşteaptă ca Rusia să domine lumea cel puţin la nivelul la care o făcea în timpul Uniunii Sovietice. O confruntare prin care partea rusă să fie percepută învingătoare aşa cum a fost prezentată după războiul de cinci zile din Georgia ar fi un plus de imagine pentru guvernul rus. Pe plan extern, sunt alte subiecte mult mai importante la nivel global care preocupă marile puteri precum Statele Unite ale Americii şi Uniunea Europeană şi care vor face ca un conflict de intensitate redusă pe Nistru să treacă aproape neobservat. Chiar şi în eventualitatea în care s-ar dori apărarea Republicii Moldova de agresiunea rusească, pârghiile acestor ţări sunt reduse iar înfruntarea Rusiei într-o zonă considerată tradiţional parte a sferei sale de influenţă lasă Moldova la fel de izolată precum s-a trezit Georgia în 2008.

 

Pe lângă Rusia, singurele ţări care ar fi interesate de Transnistria sunt Ucraina şi România. Cu excepţia perioadei Iuşcenko dar şi atunci doar pentru o apropiere de Uniunea Europeană, Ucraina nu a făcut decât să menţină situaţia creată în 1992. Pe de altă parte, în timpul guvernării comuniste din Republica Moldova, România a fost în mod constant îndepărtată de conflictul Transnistrean de liderii politici de la Chişinău. Mai mult, implicarea României la est de graniţele sale a fost îngreunată şi de relaţia politică precară cu Federaţia Rusă. Afirmaţiile ironice ale preşedinţilor Băsescu şi Putin la adresa Rusiei respectiv României, cazurile repetate în care unor cetăţeni români şi ruşi le-au fost aduse acuzaţi de implicare în cazuri de spionaj dar şi inexistenţa schimburilor culturale reprezintă semnale clare că politicile României faţă de regiunea transnistreană fie nu au existat, fie au avut un impact modest.

 

Nici Republica Moldova şi nici Transnistria nu sunt indispensabile Federaţiei Ruse. Dar în acelaşi timp Rusia nu are niciun motiv să-şi retragă influenţa din extremitatea sud-vestică a fostului imperiu. Pe lângă a ţine Ucraina flancată, Moscova păstrează Transnistria ca monedă de schimb pentru eventualele înţelegeri globale. Vizita ministrului român de externe programată pentru luna iulie dar în special vizita în România a lui Nikolai Patruşev şi declaraţia preşedintelui Băsescu că s-a discutat ”problema Transnistriei şi necesitatea de a avea o Republică Moldova întreagă” dovedesc că cel puţin la nivel diplomatic România încearcă să evite scenariul georgian. Indiferent de situaţia relaţiilor României cu Federaţia Rusă, se anunţă cinci luni apăsătoare pentru guvernul Leancă.

 

Valentin Ştefan – absolvent masterat în Studii Ruse şi Est Europe la Universitatea din Carolina de Nord Chapel Hill, intern Foreign Policy România

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite